„Isus Cristos – cel de ieri şi de astăzi – este acelaşi în vecii vecilor” (Evr 13,8). Omniprezenţa lui Cristos în timp

A doua predică de Advent 2017 a părintelui Raniero Cantalamessa (22 decembrie 2017)

1. Cristos şi timpul

După ce am meditat, data trecută, despre locul pe care îl ocupă persoana lui Isus în cosmos, vrem să dedicăm această a doua reflecţie locului pe care Cristos îl ocupă în istoria umană; după prezenţa sa în spaţiu, cea în timp.

La Liturghia din noaptea de Crăciun în bazilica „Sfântul Petru” a fost restabilită, după conciliu, vechea cântare Kalenda, luată din Martirologiul Roman. În ea naşterea lui Isus Cristos este pusă la sfârşitul unei serii de date care o situează în cursul timpului. Iată câteva fraze:

„După ce au trecut multe secole de la crearea lumii […];

treisprezece secole după ieşirea lui Israel din Egipt sub conducerea lui Moise;

circa o mie de ani după ungerea lui David ca rege al lui Israel […];

în epoca celei de-a o sută nouăzeci şi patra Olimpiade;

în anul 752 de la întemeierea Romei;

în al patruzeci şi doilea an al domniei lui Cezar Octavian August;

când în toată lumea domnea pacea, Isus Cristos, Dumnezeu veşnic şi Fiu al veşnicului Tată, voind să sfinţească lumea cu venirea sa, fiind zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt, după ce au trecut nouă luni, se naşte în Betleemul Iudeii din Fecioara Maria, făcut om”.

Acest mod relativ de a calcula timpul, pornind de la un început şi cu referinţă la diferite evenimente, era destinat să se schimbe radical cu venirea lui Cristos, chiar dacă asta nu s-a întâmplat imediat şi totul dintr-o dată. Oscar Cullman, în cunoscutul studiu „Cristos şi timpul”, a explicat în mod clar în ce a constat această schimbare în modul uman de a calcula timpul. Noi nu mai pornim de la un punct iniţial (crearea lumii, ieşirea din Egipt, întemeierea Romei etc.), urmând apoi o numerotare care continuă înainte spre un viitor nelimitat. Pornim de acum de la un punct central, naşterea lui Cristos, şi calculăm timpul care o precede în mod descrescător spre ea: cinci secole, patru secole, un secol înainte de Cristos…, şi în mod crescător timpul care urmează după ea: un secol, două secole sau două milenii după Cristos. Peste câteva zile vom celebra a 2017-a aniversare a acelui eveniment.

Această manieră de a calcula timpul, spuneam, nu s-a impus imediat şi în acelaşi mod. Cu Dionisie cel Mic, în 525, s-a început calcularea anilor pornind de la naşterea lui Cristos, şi nu de la întemeierea Romei; dar numai începând din secolul al XVII-lea (se pare cu teologul Denis Pétau, numit Petavius) s-a impus obiceiul de a calcula şi timpul dinainte de Cristos după anii care au precedat venirea sa. S-a ajuns astfel la uzul general, exprimat de formulele: ante Christum natum (prescurtat a.C.) şi post Christum natum (prescurtat p.C.); înainte de Cristos, după Cristos.

De câtva timp se răspândeşte obiceiul, în special în lumea anglosaxonă şi în raporturile internaţionale, să se evite această exprimare, neplăcută, din motive comprehensibile, persoanelor care aparţin altor religii sau de nicio religie. De aceea, în loc de a vorbi despre „era creştină” sau de „anul Domnului”, se preferă să se vorbească de „era noastră” sau „era comună” („Common era”). Exprimarea „înainte de Cristos” (î.C.) este înlocuită cu „înaintea erei noastre” (în engleză BCE) şi cea „după Cristos” (d.C.) cu „era noastră” (în engleză CE). Se schimbă exprimarea, dar nu substanţa lucrului; calcularea anilor şi a timpului rămâne aceeaşi.

Oscar Cullmann a clarificat în ce constă noutatea noii cronologii, introduse de creştinism. Timpul nu înaintează prin cicluri care se repetă, cum era în gândirea filozofică a grecilor şi, printre moderni, în Nietzsche, ci înaintează liniar, pornind de la un punct neprecizat (şi în realitate nedatabil) care este crearea lumii, spre un punct la fel de neprecizat şi imprevizibil care este parousia. Cristos este centrul liniei, cel spre care totul tinde înainte de el şi de care totul depinde după el^[1]. Definindu-se „Alfa şi Omega” al istoriei (Ap 21,6), Cel Înviat asigură că nu numai că el reuneşte în sine începutul cu sfârşitul, ci el însuşi este acel început neprecizat şi acel sfârşit imprevizibil, autorul creaţiei şi al consumării.

În acel moment, poziţia lui Cullman a întâlnit o puternică reacţie ostilă din partea reprezentanţilor dialecticii, dominante în acel timp: Barth, Bultmann şi discipolii lor. Aceasta din urmă tindea să de-istoricizeze Kerygma, reducând-o la un existenţialist „apel la decizie”. Arăta, prin urmare, un dezinteres marcat faţă de „Isus al istoriei” în favoarea aşa-numitului „Cristos al credinţei”. Interesul renăscut faţă de „istoria mântuirii” în teologia de după conciliu şi întoarcerea flăcării de interes faţă de Isus al istoriei în exegeză (aşa-numita „noua cercetare istorică despre Isus”) au dat dreptate intuiţiei lui Cullmann.

O cucerire a teologiei dialectice a rămas intactă: Dumnezeu este totalmente altul faţă de lume, faţă de istorie şi faţă de timp: între cele două realităţi există o „diferenţă calitativă infinită şi incontestabilă”. Totuşi, când este vorba de Cristos, la această certitudine a diferenţei infinite trebuie alăturată afirmaţiei asemănării la fel de „infinite”. Este însuşi nucleul definiţiei de la Calcedon, exprimat cu cele două adverbe „inconfuse, indivise”, fără amestecare şi fără separare. Despre Cristos trebuie să se spună, în mod eminent, că este „în lume”, dar nu este „al lumii”; este în istorie şi în timp, dar transcende istoria şi timpul.

2. Cristos: figură, eveniment şi sacrament

Acum să încercăm să dăm un conţinut mai precis afirmaţiei omniprezenţei lui Cristos în istorie şi în timp. Ea nu este o prezenţă abstractă şi uniformă. Se realizează în mod diferenţiat în diferitele faze ale istoriei mântuirii. Cristos, „cel de ieri şi de astăzi, este acelaşi în vecii vecilor (Evr 13,8), dar nu cu aceeaşi modalitate. El este prezent în Vechiul Testament ca figură, este prezent în Noul Testament ca eveniment şi este prezent în timpul Bisericii ca sacrament. Figura anunţă, anticipă şi pregăteşte evenimentul, în timp ce sacramentul îl celebrează, îl face prezent, îl actualizează şi, într-un anumit sens, îl prelungeşte. În acest sens liturgia ne face să spunem la Crăciun: „Hodie Christus natus est, hodie Salvator apparuit”: „Astăzi Cristos s-a născut, astăzi a apărut Mântuitorul”.

Este o afirmaţie constantă a sfântului Paul că, în Vechiul Testament, totul – evenimente şi personaje – face referinţă la Cristos; este un „tip”, o profeţie sau o „alegorie” a lui. Însă convingerea vine de la Isus din evanghelii care aplică sieşi atâtea cuvinte şi fapte din Vechiul Testament. După Luca, Cel Înviat în călătorie cu doi discipoli spre Emaus, „începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el” (Lc 24,27). Tradiţia creştină a creat două formule scurte pentru a exprima acest adevăr de credinţă, spunând, de exemplu, că Legea era „gravidă” de Cristos; liturgia Bisericii trăieşte, practic, din această convingere şi citeşte cu referinţă la Cristos fiecare pagină din Vechiul Testament.

Apoi, a spune că Cristos este prezent în Noul Testament ca „eveniment” înseamnă a afirma caracterul unic şi irepetabil al evenimentelor istorice referitoare la persoana lui Isus şi îndeosebi la misterul său pascal de moarte şi înviere. Evenimentul este ceea ce are loc semel, „o dată pentru totdeauna” (Evr 9,26-28) şi ca atare nu este repetabil, fiind închis în spaţiu şi în timp.

În sfârşit, a spune că Cristos este prezent în Biserică drept „sacrament” înseamnă a afirma că mântuirea realizată de el devine activă în istorie prin semnele instituite de el. Cuvântul „sacramente” trebuie înţeles aici în sensul mai larg care include cele şapte sacramente, dar şi Cuvântul lui Dumnezeu, şi chiar întreaga Biserică drept „sacrament universal de mântuire”. Graţie sacramentelor, acel semel devine quotiescunque, acel „o singură dată” devine „ori de câte ori”, aşa cum afirmă Paul despre cina Domnului: „Ori de câte ori (quotiescunque) mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni” (1Cor 11,26).

Când se vorbeşte despre prezenţa lui Cristos în istoria mântuirii ca figură, ca eveniment şi ca sacrament, trebuie evitată eroarea lui Gioacchino da Fiore (sau cel puţin atribuită lui): adică aceea de a împărţi întreaga istorie umană în trei epoci: epoca Tatălui care ar fi Vechiul Testament, era Fiului care ar fi Noul Testament şi era Duhului Sfânt care ar fi timpul Bisericii.

Asta n-ar fi contrar numai învăţăturii despre Treime (care acţionează mereu împreună în operele ad extra), ci şi învăţăturii cristologice. Evenimentul Cristos nu este din cele trei momente sau din cele trei faze ale istoriei, ci este centrul lor, cel spre care tinde timpul de dinainte de el şi de aici ia sens timpul de după el. Este legătura care le uneşte şi le distinge. Tocmai acesta este adevărul exprimat de noua cronologie care împarte timpul în „înainte de Cristos” şi „după Cristos”.

3. Întâlnirea care schimbă viaţa

Întrebarea de la care trebuie pornit este simplă: este Cristos şi centrul vieţii mele, al micii mele istorii personale? Al timpului meu? Ocupă acolo un loc central numai în teorie sau şi în fapt? Este un adevăr numai gândit sau şi trăit? În viaţa majorităţii persoanelor există un eveniment care împarte viaţa în două părţi, creează un înainte şi un după aceea. Pentru cei căsătoriţi, asta, în general, este căsătoria şi ei împart propria viaţă aşa: „înainte de a mă căsători” şi „după ce m-am căsătorit”; pentru preoţi este hirotonirea sacerdotală: înainte de hirotonire, după hirotonire; pentru călugări este depunerea voturilor.

Şi sfântul Paul împărţea propria viaţă în două părţi, dar despărţitura nu era nici căsătoria nici hirotonirea. „Eu eram, eu eram…”, le scrie filipenilor – şi urmează lista tuturor titlurilor sale şi garanţiilor de sfinţenie (circumcis, evreu, împlinitor al legii, impecabil); dar deodată toate acestea, din câştig devin pentru el pierdere, din motiv de laudă devin gunoi. De ce? „Din cauza – spune el – a superiorităţii cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu” (Fil 3,5 şu). Întâlnirea în foc cu Cristos a creat în viaţa apostolului un soi de „înainte de Cristos” şi „după Cristos” personal.

Pentru noi această despărţitură este adesea mai greu de găsit; totul este fluid, diluat în timp şi ritmat de aşa-numitele „rituri de trecere”^[2]: botez, mir, căsătorie, hirotonire sacerdotală sau voturi călugăreşti. Cum putem experimenta şi noi ceva din ceea ce au experimentat sfântul Paul şi atâţia alţii după el?

Spre norocul nostru, un eveniment de acest gen nu este rod exclusiv al sacramentelor; ba chiar sacramentele pot foarte bine să nu reprezinte nicio „trecere” adevărată, din punct de vedere existenţial. Întâlnirea personală cu Cristos este un eveniment care poate avea loc în orice moment al vieţii. Cu privire la asta, exortaţia apostolică Evangelii gaudium scrie: „Îl invit pe fiecare creştin, în orice loc şi situaţie s-ar afla, chiar astăzi (!) să reînnoiască întâlnirea personală cu Isus Cristos sau, măcar, să ia decizia de a se lăsa întâlnit de el, de a-l căuta în fiecare zi fără încetare. Nu există motiv pentru care cineva să poată crede că această invitaţie nu este pentru el, pentru că «nimeni nu este exclus de la bucuria adusă de Domnul»” (EG 3).

Într-o omilie pascală anonimă din secolul al IV-lea, mai precis din anul 387, episcopul face o afirmaţie surprinzător de modernă, aproape existenţialist ante litteram. Spune el: „Pentru fiecare om, începutul vieţii este acela de la care pornind Cristos a fost jertfit pentru el. Însă Cristos este jertfit pentru el în momentul în care el recunoaşte harul şi devine conştient de viaţa procurată lui de acea jertfire”^[3].

Apropiindu-ne de Crăciun, noi putem aplica la naşterea lui Cristos ceea ce autorul spune despre moartea sa. „Pentru fiecare om începutul vieţii este acela, de la care pornind Cristos s-a născut pentru el. Însă Cristos este jertfit pentru el în momentul în care el recunoaşte harul şi devine conştient de viaţa procurată lui de acea naştere”.

Este o gândire care a străbătut, se poate spune, toată istoria spiritualităţii creştine, începând de la Origene, trecând apoi prin sfântul Augustin, sfântul Bernard, Luter şi alţii: „Ce-mi foloseşte mie – spune ea – că Cristos s-a născut o dată din Maria la Betleem, dacă nu se naşte prin credinţă şi în sufletul meu”^[4]. În acest sens, fiecare Crăciun, şi cel de anul acesta, ar putea să fie primul Crăciun adevărat din viaţa noastră.

Un filozof ateu a descris, într-o pagină vestită, momentul în care unul descoperă existenţa lucrurilor; adică descoperă că ele există în realitate şi nu numai în gândire. „Eram – scrie el – la grădina publică. Rădăcina castanului se înfigea în pământ, chiar sub banca mea. Nu-mi mai aminteam că era o rădăcină. Cuvintele dispăruseră şi, cu ele, semnificaţia lucrurilor, modurile folosirii lor, semnele subţiri de recunoaştere pe care oamenii le-au trasat pe suprafaţa lor […]. Şi după aceea am avut această străfulgerare de iluminare. Am avut respiraţia tăiată. Niciodată, înainte de aceste ultime zile, nu presimţisem ceea ce înseamnă «a exista». Eram ca alţii, ca aceia care se plimbă pe malul mării în hainele lor de primăvară. Spuneam ca ei: «Marea e verde; acel punct alb acolo sus este un pescăruş», dar nu simţeam că asta exista, că pescăruşul era un «pescăruş existent»; de obicei existenţa se ascunde. Este acolo, în jurul nostru, nu se pot spune două cuvinte fără a vorbi despre ea şi, în sfârşit, nu se atinge […]. Şi apoi, iată, dintr-o dată, era acolo, clar ca ziua: existenţa se dezvăluise dintr-o dată”^[5].

Ceva asemănător se întâmplă când unul a rostit de nenumărate ori numele lui Isus, care cunoaşte aproape totul despre el, care a celebrat nenumărate Liturghii, descoperă într-o zi că Isus nu este numai o amintire din trecut, oricât ar fi de liturgică şi sacramentală, nu este un ansamblu de învăţături, de dogme, un obiect de studiu; nu este, aşadar, un personaj, ci o persoană vie şi existentă, chiar dacă invizibilă pentru ochii trupului. Iată, Cristos s-a născut în el; a avut loc un salt de calitate în raportul său cu Cristos.

Este ceea ce au experimentat marii convertiţi, în momentul în care, datorită unei întâlniri, a unui cuvânt, a unei iluminări de sus, dintr-o dată s-a aprins în ei o mare lumină, au avut, şi ei, „respiraţia tăiată” şi au exclamat: „Dar, atunci, Dumnezeu există! Totul este adevărat!”.

I s-a întâmplat, de exemplu, lui Paul Claudel când în ziua de Crăciun din anul 1886 a intrat din curiozitate în catedrala Notre Dame din Paris şi, ascultând cântarea Magnificat, a avut „sentimentul sfâşietor al copilăriei veşnice a lui Dumnezeu” şi a exclamat: „Da, e adevărat, chiar e adevărat! Dumnezeu există. Este aici. Este cineva, este o fiinţă personală ca mine! Mă iubeşte, mă cheamă”. În acea clipă, a scris el mai târziu, „am simţit intrând în mine toată credinţa Bisericii”^[6].

Să facem însă un pas înainte. Cristos, am văzut, nu este numai centrul sau baricentrul istoriei umane, cel care, cu venirea sa, creează un înainte şi un după în scurgerea timpului; este şi cel care umple fiecare clipă din acest timp; este „plinătatea”, Pleroma (Col 1,19), şi în sensul activ umple cu sine istoria mântuirii: mai întâi ca figură, apoi ca eveniment şi în sfârşit ca sacrament.

Ce înseamnă toate acestea, transportate pe planul personal? Înseamnă că Cristos trebuie să umple şi timpul meu. „A umple cu Isus cât mai multe clipe posibile din propria viaţă”: nu este un program imposibil. De fapt nu e vorba de a ne gândi tot timpul la Isus, ci de „a ne da seama” de prezenţa sa, a ne abandona voinţei sale, a-i spune rapid „Te iubesc!”, ori de câte ori avem ocazia (mai bine zis inspiraţia!) de a intra în noi înşine.

Tehnica modernă ne oferă o imagine care ne poate ajuta să înţelegem despre ce este vorba: conexiunea la internet. Călătorind şi stând îndelung în afara sediului, eu am trăit experienţa a ceea ce înseamnă a lupta îndelung pentru a reuşi să am conexiune la internet, cu fire sau fără fire, şi apoi în sfârşit, când era să capitulezi, iată că apare dintr-o dată pe ecran pagina eliberatoare Google. Dacă înainte mă simţeam lăsat pe dinafară, fără a putea primi poşta, acum mi se deschide în faţă întreaga lume. A avut loc conexiunea.

Dar ce este această conexiune în comparaţie cu aceea care se realizează când unul se „conectează” cu credinţa cu Isus înviat şi viu? În primul caz, ţi se deschide în faţă sărmana şi tragica lume a oamenilor; aici ţi se deschide în faţă lumea lui Dumnezeu, deoarece Cristos este poarta, este calea care te introduce în Treime şi în infinit.

Reflecţia despre „Cristos şi timpul” pe care am încercat s-o facem poate realiza o vindecare interioară importantă pentru majoritatea dintre noi: vindecarea de regretul steril al „tinereţii fericite”, eliberarea de acea mentalitate înrădăcinată care ne face să vedem în bătrâneţe numai o înfrângere şi o boală, şi nu şi un har. În faţa lui Dumnezeu timpul cel mai bun al vieţii nu este acela mai plin de posibilităţi şi de activităţi, ci acela mai plin de Cristos pentru că el se inserează deja în veşnicie.

Anul care va începe îi va avea pe tineri în centrul atenţiei Bisericii cu sinodul despre „Tinerii şi credinţa” ca pregătire pentru zilele mondiale ale tineretului. Să-i ajutăm să se îndrăgostească de Isus Cristos şi le vom oferi darul cel mai frumos.

Terminăm amintind cuvintele cu care intrarea veşnicului în timp este proclamată în noaptea de Crăciun, în stilul simplu şi grandios al simplului:

„În al patruzeci şi doilea an al domniei lui Cezar Octavian August;

când în toată lumea domnea pacea, Isus Cristos, Dumnezeu veşnic şi Fiu al veşnicului Tată, voind să sfinţească lumea cu venirea sa, fiind zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt, după ce au trecut nouă luni, se naşte în Betleemul Iudeii din Fecioara Maria, făcut om”. În jurul Crăciunului din anul 1308 murea marea mistică sfânta Angela de Foligno. De pe patul său de moarte, îndreptată spre fiii spirituali care stăteau în jurul ei, la un moment dat a exclamat: „Cuvântul s-a făcut trup!”. Şi după un lung interval, ca şi cum s-ar fi întors dintr-o altă lume, a adăugat: „Fiecare creatură dispare; inteligenţa îngerilor nu este suficientă!”. „În ce anume, au întrebat-o ei, fiecare creatură dispare, la ce anume nu este suficientă inteligenţa îngerilor?”. A răspuns: „Pentru a înţelege!”^[7]. Avea dreptate. Este un mister prea mare; nu se poate înţelege, ci numai adora.

Fecioara Mamă pe care acum o invocăm cu antifonul marian să ne dobândească harul de a primi, plini de recunoştinţă emoţionată şi de uimire, Cuvântul lui Dumnezeu care vine să locuiască între noi.

Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţi şi surori, Crăciun fericit!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

[1] Oscar Cullmann, Christ et le temps, Neuchatel – Paris 1947 ; trad. ital. Cristo e il tempo, 3^a ed. Bologna, il Mulino 1967, pag. 39 şu.

[2] Cf. James D. G. Dunn, A New Perspective on Jesus, Grand Rapids, Michigan 2005; trad. ital. Cambiare prospettiva su Gesú, Paideia, Brescia, 2011.

[3] Omilie pascală din 387: SCh 36, pag. 59 şu.

[4] Cf. Origene, Comentariu la Evanghelia lui Luca 22,3 (SCh 87, pag. 302). Angelo Silesio (Il Pellegrino cherubico, I, 6,1) a exprimat tot această gândire în două versuri temerare: „De o mie de ori dacă s-ar fi născut Cristos la Betleem / Dacă în tine nu se naşte pentru totdeauna eşti condamnat” („Wird Christus tausendmal zu Bethlehem geborn / und nicht in dir: du bleibst noch ewiglich verlorn”).

[5] Jean-Paul Sartre, La nausea, Milano 1984, pag. 193 şu.

[6] Cf. Paul Claudel, „Ma conversion”, în: Paul Claudel, Oeuvres en prose, Gallimard, Paris 1965, pag. 1009-1010.

[7] Il libro della Beata Angela da Foligno, Ed. Quaracchi, Grottaferrata, 1985, pag. 726.

lecturi: 19.