Arta, naşterea Domnului, sfântul Francisc şi crucea

De Cristina Uguccioni

Isus putea să vină în lume în multe moduri: "putea să vină în mod spectaculos sau ca un războinic, un împărat...", în schimb "vine ca un copil din familie, într-o familie", spunea papa Francisc într-o cateheză. "Dumnezeu a ales să se nască într-o familie umană" făcând o legătură ireversibilă cu creaturile sale. A ales să treacă pe acolo, prin sânul unei tinere. În naştere se împlineşte ceva decisiv pentru uman.

În cursul secolelor naşterea lui Isus a fost un subiect pe care arta l-a frecventat cu pasiune şi asiduitate. Cu "Vatican Insider" reparcurge etapele acestei istorii monseniorul Timothy Verdon, profesor de istoria artei la Stanford University şi director al Muzeului Operei Domului din Firenze.

Printre operele din antichitate care reprezintă naşterea lui Isus pe care o consideraţi deosebit de semnificativă pentru a înţelege istoria reprezentării acestui subiect?

Gândul meu se îndreaptă la releveul de la un sarcofag creştin din secolul al IV-lea - începuturile secolului al V-lea, păstrat la Musée Départemental de l'Arles Antique, la Arles, mare centru roman şi după aceea paleocreştin din Franţa. Pe sarcofag naşterea lui Isus este reprezentată cu alte episoade din Vechiul şi din Noul Testament. De fapt, sunt reprezentaţi magii care indică steaua şi două scene care ne permit să înţelegem ce istorie va avea reprezentarea naşterii Domnului: în prima scenă, pe stânga, se văd Iosue şi Moise care pe munte primeşte tablele Legii: asta exprimă voinţa clară, în mod specific teologică, de a lega naşterea cu ceea ce scris sfântul Paul în Scrisoarea către Galateni: "Dumnezeu l-a trimis pe fiul său, născut din femeie, născut sub Lege" (4,4). În a doua scenă, în dreapta, este Abraham care urmează să-l jertfească pe Isaac şi este oprit de înger, o referinţă la ceea ce este afirmat în Scrisoarea către Evrei, unde se citeşte: "Pentru aceasta, intrând în lume, el spune: «Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci mi-ai alcătuit un trup. Nu ţi-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat. Atunci am zis: Iată, vin - în sulul cărţii este scris despre mine - ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!»" (10,5-7). Isaac a fost cruţat, în timp ce Cristos, care a venit în lume pentru a mântui marea familie umană, s-a oferit pe sine însuşi în întregime, până la moartea pe cruce. În reprezentările naşterii Domnului din primele secole naşterea lui Cristos este strâns legată de pătimire: reiese voinţa evidentă a artiştilor - sau mai bine zis a Bisericii care i-a călăuzit pe artişti în articulaţia iconografică a subiectului - de a reprezenta evenimentul naşterii fără a-l separa vreodată de misterul mântuirii, de întreaga istorie a Mântuitorului.

Puteţi indica alte opere în care se evidenţiază acest mod de a pune lucrurile?

Semnalez una, foarte importantă: o operă de bijutier care provine de la începutul secolului al IX-lea, păstrată în Muzeele Vaticane: crucea lui Pascal I. Ciclul copilăriei - de la Buna Vestire la prezentarea la templu - este relatat cu mici scene în email situate în interiorul crucii: naşterea lui Isus se află chiar la încrucişarea braţelor lucrării, care - trebuie amintit - este o staurotecă adică un relicviar pentru fragmente din adevărata cruce. Una dintre cele mai detaliate reprezentări a ciclului naşterii din Evul Mediu timpuriu se află aşadar chiar în interiorul unei cruci: naşterea pruncului este literalmente văzută în raport cu moartea sa. Deci în secolul al IX-lea este încă prezentă şi puternică prezentarea teologică despre care vorbeam puţin mai înainte, care refuză să separeu naşterea lui Isus, cu toată dulceaţa şi duioşia care o însoţesc, de moartea violentă spre care Fiul va merge din iubire. În cursul secolelor, această prezentare, care se va schimba şi ea, nu va fi niciodată abandonată complet: de exemplu, în secolul al XV-lea, un artist ca Pesellino pictează pe aceeaşi pânză - expusă la National Gallery din Londra - într-o parte magii care aduc daruri lui Isus prunc în sânul Mariei şi, în cealaltă parte, pe Cristos pe cruce.

În ce epocă începe să se schimbe prezentarea descrisă de dumneavoastră?

În epoca sfântului Francisc din Assisi, unul dintre marii protagonişti ai acestei cotituri: naşterea începe să fie reprezentată într-un mod mai istoric precum şi mai sentimental. Cu ieslea din Greccio, la Crăciunul din 1223, Francisc prezintă cu emfază pentru poporul din acea mică localitate aspectele umane ale naşterii. Semn deosebit de elocvent al acestei cotituri este o frescă de Giotto în bazilica superioară din Assisi, care provine din anii nouăzeci din secolul al XIII-lea: îl reprezintă întocmai pe Francisc care, la Greccio, îl depune pe prunc în iesle şi vorbeşte cu el: cei doi se privesc cu intensitate. În jur sunt fraţii care cântă, oamenii din Greccio care privesc cu uimire şi preotul la altar care-şi întoarce privirea observând gestul lui Francisc şi din expresia feţei sale pare că aproape spune: "Eu la altar fac prezent trupul lui Cristos în timp ce Francisc, cu această iesle, face acelaşi lucru în mod dramatic mai intens". Prin uşa deschisă a peretelui despărţitor vedem intrând femeile - singurele care ştiu ce înseamnă a aduce pe lume un copil - care-l privesc cu participare înduioşată pe Francisc şi pe prunc şi se apropie trecând sub o cruce. Aşadar iarăşi este prezentă trimiterea la pătimire, dar în această frescă pe primul plan este întreaga gamă de sentimente pe care credincioşii le trăiesc la Crăciun: uimirea, minunarea, lauda, adoraţia. În frescă, Giotto arată, sprijinit de peretele despărţitor, şi amvonul şi asta pentru că, în conformitate cu izvoarele franciscane, înainte de a-l depune pe prunc în iesle, Francisc s-a adresat poporului în timpul Liturghiei de Crăciun: Toma din Celano povesteşte că sfântul din Assisi a vorbit despre prunc cu voce tremurândă din cauza emoţiei, insistând pe amănunte mici (de exemplu, frigul) pentru a reîncălzi evlavia credincioşilor.

Ce s-a întâmplat în secolele următoare?

De la sfârşitul secolului al XIII-lea artiştii încep să creeze o lungă serie de Naşteri foarte înduioşătoare, care prezintă cu emfază aspectele umane ale naşterii. Mă gândesc de exemplu la Naşterea pictată la sfârşitul anilor treizeci din secolul al XV-lea de Beato Angelico în conventul "Sfântul Marcu", la Firenze, în care naşterea lui Isus este situată într-un peisaj întunecat şi într-un anumit fel ameninţător, parcă pentru a aminti că duioşia momentului naşterii face parte dintr-o istorie dramatică ce va culmina cu moartea Domnului. La sfârşitul secolului al XV-lea, Domenico Ghirlandaio pictează Naşterea în biserica "Sfânta Treime", la Firenze, şi ieslea măgarului şi boului este un vechi sarcofag roman. Deci mulţi artişti nu ne permit să uităm că naşterea lui Isus este preludiu pentru oferirea de sine care va ajunge la apogeul său pe cruce. Şi totuşi, în aceste opere din secolul al XV-lea, emfaza este pusă pe umanitatea protagoniştilor, pe duioşie, pe iubirea Mariei faţă de prunc, pe uimirea înduioşată a păstorilor. În secolele următoare nu lipsesc reprezentări ale naşterii care exclud trimiteri teologice la moarte şi se concentrează exclusiv pe uimirea şi minunare: mă gândesc la Naşterile francezului Georges de La Tour şi a olandezului Rembrandt şi la multe altele care astăzi ajung pe felicitările de Crăciun. Rezumând: la începutul marii tradiţii iconografice creştine şi în bună parte a dezvoltării sale, naşterea este indisolubilă de viaţa lui Cristos şi de moartea sa. Se poate spune că operele ne obligă să considerăm naşterea în cadrul ciclului liturgic şi acest lucru este de înţeles din moment ce aceste imagini se nasc pentru biserică şi în biserică, deci în slujba creştinismului comunicat persoanelor prin intermediul ciclului liturgic. Fiecare creştin care merge în mod obişnuit la Liturghie ştie bine că Naşterea Domnului este preludiu pentru Paşte.

Care Naştere vă este mai dragă?

Aş spune că aceea a veneţianului Giovanni Bellini, expusă la National Gallery din Londra, cunoscută ca "Madonna del prato" ("Sfânta Fecioară de pe pajişte"), o operă de la începuturile secolului al XVI-lea care rezumă în mod magnific fie tradiţia antică, ce subliniază destinul de moarte al pruncului, fie tradiţia franciscană şi modernă care prezintă cu emfază duioşia evenimentului şi umanitatea protagoniştilor. În această pictură, Maria, femeie tânără, este reprezentată aşezată pe o pajişte şi ţine pe picioare pe pruncul care doarme, o aluzie clară la moartea care-l aşteaptă. Pe faţa mamei, aşa de tânără şi proaspătă, se percepe presentimentul acelei săbii care îi va străpunge sufletul (profeţită de Simeon), conştiinţa dureroasă a suferinţei la care este destinat Isus. Această pictură, cu pruncul într-o poziţie de abandonare totală este o Piet? (= coborârea de pe cruce).

Pentru ce motive subiectul naşterii a fost aproape substanţial ignorat în secolul trecut? Şi de ce, dimpotrivă, pătimirea s-a bucurat de o favoare enormă printre artişti?

Deja în secolul al XIX-lea, naşterea lui Isus este un subiect care apare cu frecvenţă mai mică şi asta s-a întâmplat din diferite motive: fie pentru că Biserica nu reuşeşte să intre în dialog - pe deplin şi în mod satisfăcător - cu modernitatea şi trăieşte o suferinţă care o face să aibă predilecţie, în domeniul artistic, faţă de reprezentarea pătimirii lui Cristos, fie pentru că, intrând în modernitate, ea îşi dă seama că unele momente ale vieţii Domnului sunt mai universal inteligibile decât altele: toţi oamenii din secolul al XX-lea (chiar şi cei din epoca noastră) ştiu ce este suferinţa şi percep în Cristos răstignit simbolul pătimirilor şi nedreptăţilor îndurate de fiinţa umană în timp ce evangheliile care fac referinţă la naştere, cu stilul lor aproape de poveste, par mai puţin credibile în ochii lor.

În societăţile occidentale din epoca noastră - urmărite de un individualism autoreferenţial răspândit, dominate de dictatul autorealizării, al acelui a face de la sine şi pentru sine bucurându-se numai de sine, fără legături şi fără datorii faţă de cineva - atenţia scăzută rezervată de artişti naşterii poate să fie datorată şi unui soi de neîncredere mai generală faţă de evenimentul naşterii, care ne obligă să ne recunoaştem copii, dependenţi de alţii şi de îngrijirile lor, în mod radical incapabili "să facem de la sine"?

Desigur. Naşterea implică încrederea copilului în părinţi şi responsabilitatea părinţilor de a-l primi ascultând sentimentele materne şi paterne cele mai profunde care se află în ei. Aceste sentimente, care timp de secole au fost centrale în viaţa fiecărei fiinţe umane, astăzi sunt atenuate: ba chiar aş spune că sunt privite cu multă suspiciune.

(După Vatican Insider, 15 decembrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.