Fericiţi cei care sunt săraci înaintea lui Dumnezeu

La iniţiativa papei Francisc, duminică, 19 noiembrie 2017, se celebrează prima Zi Mondială a Săracilor. Pentru această ocazie am ales să vă prezint reflecţiile pe care prof. Eberhard Schockenhoff, profesor de teologie morală la Universitatea din Freiburg, le face cu privire la prima fericire din Predica de pe Munte a lui Isus, şi care sunt publicate într-o carte a sa apărută în 2015 la Editura Herder, Die Bergpredigt. Aufruf zum Christsein (Predica de pe munte. Chemare pentru a fi creştin).

Fiecare creştin şi fiecare comunitate sunt chemaţi să fie instrumente ale lui Dumnezeu pentru eliberarea şi promovarea săracilor, în aşa fel încât ei să se poată integra pe deplin în societate; asta presupune să fim docili şi atenţi să ascultăm strigătul săracului şi să-l ajutăm. Este suficient să răsfoim Scripturile pentru a descoperi cum Tatăl cel bun doreşte să asculte strigătul săracilor: "Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. Am coborât ca să-l scot... Acum mergi, te trimit" (Ex 3,7-8.10), şi se arată grijuliu faţă de necesităţile sale: "Fiii lui Israel au strigat către Domnul şi Domnul le-a ridicat un eliberator" (Jud 3,15).

A rămâne surzi la acel strigăt, când noi suntem instrumentele lui Dumnezeu pentru a-l asculta pe cel sărac, ne pune în afara voinţei Tatălui şi în afara proiectului său, pentru că acel sărac "va striga împotriva ta la Domnul: va fi păcat asupra ta!" (Dt 15,9). Şi lipsa de solidaritate faţă de necesităţile sale influenţează direct relaţia noastră cu Dumnezeu: "Dacă te blestemă în amărăciunea sufletului său, cel care l-a făcut va asculta cererea lui" (Sir 4,6). Revine mereu vechea întrebare: "Dacă cineva are bogăţiile lumii şi-l vede pe fratele său, care este în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu?" (1In 3,17). Ne amintim şi cu câtă convingere relua apostolul Iacob imaginea strigătului celor asupriţi: "Plata pe care aţi reţinut-o de la lucrătorii care au secerat ogoarele voastre strigă, iar strigătele secerătorilor au ajuns până la urechile Domnului Sabaot" (5,4).

Prima fericire sună: "Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor" (Mt 5,3). În timp ce Isus îi are înainte ochilor simplu pe cei săraci, fără alte adăugiri, Matei, pentru că se adresează unor ascultători care, este adevărat, trăiesc în relaţii simple, dar care nu sunt săraci, adaugă explicaţia "în duh", care în [traducerea germană a Bibliei] Einheitsübersetzung devine "înaintea lui Dumnezeu". La Isus, săracii din punct de vedere material sunt consideraţi şi într-un alt sens, nu doar cei care nu au nici un ban şi prin aceasta sunt literal săraci şi lipsiţi de mijloace, ci şi cei oprimaţi, lipsiţi de drepturi, de libertate şi cei care trăiesc în mizerie, care cad într-o altă faţetă a sărăciei sociale. Folosind un concept din teoria modernă a societăţii, i-am putea desemna ca declasaţi, cei care stau la marginea societăţii, al căror drept la apartenenţă şi participare la viaţa socială (incluziune şi participare) este călcat în picioare prin raporturile economice în care trebuie să trăiască ei. Faţă de acestea, la Matei iese în evidenţă mai mult sărăcia spirituală şi necesitatea existenţială. Adăugarea "în duh" nu trebuie înţeleasă nicicum în sensul de modestie spirituală sau de lipsă în privinţa capacităţilor intelectuale; el se referă mai degrabă la o atitudine morală sau la o poziţie personală faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi oameni. În felul aceste este practic potrivit a se vorbi la Matei de o tendinţă spre spiritualizare şi interiorizare a primei fericiri. În locul partizanatului exclusiv al fericirii lui Isus în favoarea săracilor intervine o nouă exigenţă, aceea de a dezvolta faţă de bogăţie o atitudine interioară de seninătate, de libertate şi independenţă, pentru care sunt capabili şi oamenii lipsiţi de mijloace şi cei înstăriţi.

În sensul acesta, fericirea celor săraci poate fi înţeleasă ca o cerinţă de dezlipire interioară de lucrurile pe care cineva le deţine, ceea ce corespunde cu avertismentul lui Paul de a se bucura ca şi cum nu s-ar bucura, să cumpere ca şi cum nu ar deveni posesor şi să se folosească de lume ca şi cum nu s-ar folosi de ea (cf. 1Cor 7,30-31). Această distanţă interioară faţă de proprietate şi posesie trebuie înţeleasă ca un exerciţiu în vederea libertăţii creştine, care nu mai percepe bogăţia materială ca pe o piedică, ci ca pe un mijloc potrivit şi necesar de dragul celor nevoiaşi în slujirea iubirii şi a dreptăţii. După această înţelegere extinsă, prima fericire avertizează în privinţa unei înrobiri faţă de bogăţie şi faţă de o dorinţă continuă de voi să deţină mai mult, lucru care trebuie văzut ca un pericol specific al bogăţiei. Cine cade în acesta devine lipsit de libertate şi orb pentru nevoile celorlalţi. El se prezintă în faţa vieţii cu o atitudine pretenţioasă, care nu-l face niciodată cu adevărat fericit, pentru că nu a învăţat să se bucure de lucrurile simple ale vieţii. Mulţi bogaţi mai au tendinţa de a transpune încrederea în propria capacitate de randament, căreia ei par să-i datoreze bunăstarea lor materială, asupra altor situaţii de viaţă. În cazul acesta ei devin pradă iluziei că ar putea dirija şi domina şi relaţiile umane conform decalajului lor de putere specific bogăţiei lor. Transferat la relaţia faţă de Dumnezeu, încrederea în propria bogăţie, care a devenit o atitudine interioară, merge spre o mândrie spirituală care-i împiedică pe aceşti oameni să primească daruri de la Dumnezeu.

Prin aceasta devine clară legătura interioară care există pentru prima fericire între situaţia sărăciei şi a capacităţii de a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Cine este sărac rămâne dependent de faptul ca alţii să se îndure de el şi să-i dea ceva din belşugul lor; cel sărac nu are nimic ce ar putea dovedi că provine din propria forţă şi cu care s-ar putea lăuda. Aici se află punctul exact al comparaţiei prin care Matei vrea să explice legătura dintre sărăcie şi atitudine şi capacitatea unui om pentru împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta duce la întrebarea dacă el prin adăugirea "în duh" intenţionează o atenuare inacceptabilă a cuvântului lui Isus sau dacă actualizează prima fericire într-un mod care corespunde comunităţii sale şi îi explică ce înseamnă pentru ea faptul că săracii sunt fericiţi pentru că lor le aparţine împărăţia lui Dumnezeu.

Deja după o scurtă reflecţie se vede că mutarea de sens, pe care Matei o face de la sărăcia materială la atitudinea spirituală a condiţiei de a fi sărac în sensul simplităţii şi modestiei înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, reprezintă o extindere inevitabilă, una poruncită, fără de care nu ar putea exista o interpretare referitoare la prezent în privinţa cuvântului lui Dumnezeu pentru noi şi pentru situaţiile noastre de viaţă¹. Preţul pe care voinţa de a ţine neapărat la focalizare primei fericiri asupra săracilor din punct de vedere material, ar trebui să fie pregătită să-l plătească ar consta în admiterea că această fericire n-ar mai avea nimic de spus deja celor care trăiesc în raporturi asigurate şi bunăstare modestă. În cazul acesta, fericirea săracilor ar trebui privită ca o fosilă petrificată, care ar putea fi admirată de la distanţă, dar nu ar mai putea fi transpusă la alte situaţii de viaţă care nu mai sunt marcate de o sărăcie materială apăsătoare². Pentru a veni în întâmpinarea unui astfel de pericol de muzealizare, se interzice regretul care vede în extinderea sensului primei fericiri din partea lui Matei o spiritualizare inacceptabilă. Matei nu oferă ascultătorilor săi nici un fel de fericire la preţuri reduse, ci el întreprinde încercarea explicării unui sens, care are în vedere situaţia de viaţă a acelora pentru care el vrea să interpreteze Predica de pe Munte a lui Isus. Numai dacă încercarea sa este legitimă din punct de vedere teologic şi de o actualitate permanentă pentru înţelegerea condiţiei de a fi creştin, poate fi util ca noi să ne apropiem astăzi de Predica de pe Munte a lui Isus cu o altă intenţie decât doar cu cea istorică. Dreptul la o actualizare raportată la prezent a mesajului lui Isus, care pune problema semnificaţiei ei pentru raporturile noastre de viaţă în condiţiile unei societăţi moderne a bunăstării, se poate vedea în aceasta că a avut loc un proces similar deja în etosul primar creştin, când exigenţa sărăciei lui Isus a fost transpusă de la pătura socială cea mai de jos a muncitorilor pământului şi a zilierilor la straturile de mijloc orăşeneşti situate mai bine.

Justificarea teologică-etică a încercării lui Matei de actualizare se bazează pe mai multe motive. Mai întâi, nu este deloc dovedit faptul că explicaţia condiţiei de a fi sărac ca atitudine interioară de fond înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor înseamnă o uşurare sau o minimalizare a promisiunii mântuirii din partea lui Isus către cei săraci. Pentru că şi oamenii care trăiesc în sărăcie materială pot fi lipsiţi de libertate în fixarea lor asupra efortului privind greutăţile de zi cu zi; mai departe, în nişte indicatori inversaţi, ei pot fi ataşaţi atât de mult de dorinţa de a poseda, încât în suferinţa lor cauzată de privaţiuni să aibă inima unui bogat. Şi invers, există bogaţi care, chiar dacă lucrul acesta ar putea fi rar şi este ceva minunat, au inima unui sărac. Pentru că nu se lasă luaţi prizonieri de grija lor privind posesia, ci trăiesc ştiind că nu-şi pot oferi singuri ceea ce este decisiv pentru viaţa lor, le este şi lor deschisă împărăţia lui Dumnezeu. În al doilea rând, sărăcia materială apăsătoare, din punctul de vedere al lui Isus şi în înţelegerea eticii creştine, nu este nici o valoare morală în sine şi nici o stare de viaţă de dorit în vreun fel. Pentru oamenii afectaţi de aceasta, nu este un merit, ci un destin dur de a trăi în condiţiile de sărăcie, chiar dacă ei se pot situa în faţa acestui destin cu o atitudine demnă de admiraţie. Astfel, pentru o transfigurare romantică a sărăciei materiale nu există nicio ocazie. Sărăcia socială şi raporturile precare de viaţă sunt mai degrabă situaţii sociale mizerabile care nu sunt compatibile cu imaginea unei societăţi drepte şi solidare.

Situaţiei că sărăcia nu constituie o valoare în sine, ci că este o maladie lamentabilă, îi corespunde în al treilea rând că Isus şi etica creştină se pronunţă, ce-i drept, critic faţă de bogăţie, cu toate acestea nu resping principial proprietatea şi posesia. În morala comunităţii creştine primare se impune în prelungirea învăţăturilor înţelepciunii iudaice, ale eticii stoice dar şi ale vestirii lui Isus convingerea că bogăţia şi posesia sunt adiaphora, adică sunt bunuri neutrale din punct de vedere moral, care-şi primesc valoarea lor morală abia de la folosirea lor din partea proprietarului şi a posesorului. Totuşi, etica creştină primară ţinea strâns la afirmaţia de fond a teologiei creaţiei, după care bunurile pământului sunt rânduite să garanteze tuturor oamenilor cele necesare vieţii; misiunea din Gen 1,28, de a popula pământul şi de a-l supune, a fost înţeleasă ca o destinaţie universală a bunurilor pentru întreaga omenire. Pe această linie, etosul creştin primar al comunităţii accentua stricta obligaţie socială a proprietăţii şi pretenţia (dreptul) legal al săracilor la abundenţa celor bogaţi³. Atitudinea interioară a sărăciei spirituale înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, despre care vorbeşte prima fericire, ar trebui să se manifeste şi în comportamentul liniştit faţă de posesia materială. "Libertatea interioară a credinţei ar trebui să se arate ca atare în dărnicia generoasă şi în renunţarea la lăcomie şi lux"⁴.

Încă din timpul patristicii interpretarea primei fericiri este larg răspândită în sens figurat ca exigenţă privind sărăcia spirituală. Părintele Bisericii Augustin raporta prima fericire la umilinţă şi recunoştea în aceasta cerinţa de bază a condiţiei de creştin, care abia ea creează din partea omului condiţia de a se putea încrede în Dumnezeu şi de a crede în el. În umilinţă el vedea atitudinea primară proprie omului credincios în contrast cu superbia, cu mândria, care pentru el însemna păcatul prin excelenţă, din care provin toate celelalte încălcări morale. Pentru Augustin prima fericire nu se află doar în sensul numeric la începutul întregii serii; mult mai mult, ea desemnează atitudinea fundamentală din care reies toate celelalte comportamente şi virtuţi care trebuie să devină semnul de recunoaştere a discipolilor lui Isus. De aceea, cei săraci în duh, indiferent de situaţia lor exterioară de viaţă, pentru Augustin sunt toţi cei "umili şi temători de Dumnezeu, prin urmare cei care nu au o atitudine care-i face să se umfle"⁵. Adăugarea habentes inflantem spiritum (= care au un spirit de fandoseală) caracterizează un tip de om aparţinând de cuceritori, lipsiţi de modestie, foarte siguri pe sine în apariţia lor, un tip care este exclus de la împărăţia lui Dumnezeu. În contrast cu aceştia, oamenii umili, simpli şi modeşti sunt cei cărora le aparţine împărăţia cerurilor.⁶

În perioada modernă, teologul protestant Adolf von Harnack (1851-1930) a preluat concepţia augustiniană despre umilinţă pentru ca pornind de la aceasta să explice trăsătura fundamentală cea mai importantă a eticii lui Isus, unitatea dintre iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, în care el vedea întreaga contribuţie a creştinismului la etică. În modul în care a adus Isus împreună religia şi morala se arată pentru Harnack esenţa proprie a creştinismului, care iese la iveală în reflecţiile sale teologice. "Umilinţa nu este o virtute izolată, ci este o receptivitate pură, expresie a necesităţii interioare, rugăciune pentru harul şi iertarea lui Dumnezeu, aşadar deschidere faţă de Dumnezeu"⁷. Umilinţa înţeleasă altfel este înţeleasă de Harnack ca o atitudine morală de fond par excellence, care corespunde ideii creştine de umanitate pură şi desăvârşită. "Legat de această umilinţă, care este iubirea de Dumnezeu, pe care noi putem să o împlinim, Isus consideră ... că este starea continuă a binelui şi că din ea se ridică şi creşte tot binele"⁸. Pe fundamentul acesta teologic, Harnack poate înţelege etica creştină ca o morală a condiţiei omului desăvârşit şi să numească religia drept "suflet al moralei", în timp ce îi atribuie moralei rolul de a fi "trupul religiei". Această legătură dintre religie şi morală lasă să se înţeleagă de ce Isus nu uneşte doar iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, ci tocmai împreună o poate identifica. Deoarece "Iubirea de aproapele este pe pământ singura activitate a iubirii de Dumnezeu care este vie în umilinţă"⁹.

Să fie permisă o observaţie personală privind semnificaţia condiţiei de a fi sărac înaintea lui Dumnezeu ca privire finală de ansamblu, fără ca eu să leg de ea pretenţia de a exprima mai bine sensul corect al acestei cerinţe a lui Isus decât al încercări de actualizare. În condiţiile societăţii moderne de bunăstare este foarte greu şi aproape imposibil de a imita sărăcia materială a lui Isus în sensul ei iniţial. Deja cel care dispune de pretenţiile asigurării sociale şi de accesul la îngrijirea medicală şi la posibilităţile de formare, participă la un nivel considerabil de siguranţă a vieţii, pe care modernul stat social vrea să o garanteze tuturor. Şi cel care trăieşte în raporturi simple îşi poate permite vizite ocazionale la restaurant, locuinţă şi autoturism precum şi regulate călătorii în concediu. Dincolo de aceasta, mulţi se bucură de o bunăstare modestă sau chiar considerabilă, chiar dacă nu se numără printre cei din clasa celor bogaţi. În astfel de condiţii de viaţă, fiecare poate primi atitudinea cerută de Isus faţă de bunurile materiale prin dărnicia concretizată în donaţii şi daruri. În cazul acesta, el nu imită sărăcia materială a lui Isus sau a carismaticilor itineranţi creştini primari, a căror situaţie de viaţă nu este a lui, dar ia ca exemplu generozitatea şi bunătatea risipitoare a Tatălui ceresc. Dacă în toate acestea el nu subapreciază propriile posibilităţi şi se străduieşte pentru o angajare fără pretenţii, modestă, faţă de toţi oamenii fără a privi la persoană (cf. Ic 2,9), are o bună şansă de a se apropia cel puţin de ceea ce înseamnă în condiţiile unei societăţi moderne de bunăstare a fi creştin.

Note
¹ Cf. J. Dupont, Les Béatitudes. III. Les Evangélistes, Paris 1973, 469: "Complementul «în duh» recheamă o transpunere completă a ideii de sărăcie: ne indică faptul că avem de-a face cu o «sărăcie spirituală»: o situaţie exterioară devine imaginea unei dispoziţii interioare".
² Cu această comparaţie caracterizează H. Weder, Die "Rede der Reden". Eine Auslegung der Bergpredigt heute, Zürich ⁵2003, 209, pericolul unei interpretări exclusiv social-istorice.
³ Cf. E. Schockenhoff, "Ethik des Eigentums. Geschichtliche und gegenwärtige Herausforderungen", ThPh 83 (2008) 321-354, în special 328 ş.u.
⁴ M. Hengel, Eigentum und Reichtum in der frühen Kirche. Aspekte einer frühchristlichen Sozialgeschichte, Stuttgart 1973, 82.
⁵ Augustin, De sermone Domini in monte I, 3: CChr. SL 35,35.
⁶ Pentru înţelegerea umilinţei la Augustin şi în întreaga patristică, cf. N. Baumann, Die Demut als Grundlage aller Tugenden bei Augustinus, Frankfurt a. M. 2009.
⁷ A. von Harnack, Das Wesen des Christentums, Gütersloh 1977, 52.
⁸ Ibidem.
⁹ Ibidem.

Traducere de pr. dr. Lucian Farcaş
 

lecturi: 36.