Reflecţie la duminica a 32-a de peste an - Anul A - 2017

"Vegheaţi şi fiţi gata, pentru că Fiul Omului va veni în ceasul la care nu vă gândiţi" (Mt 24,44)!

Parabola celor zece fecioare de astăzi (cf. Mt 25,1-13) continuă tema din duminica trecută cu "fariseii făţarnici", care "fără temei i-au urât pe Tată şi pe Fiul" (cf. In 15,24-25) şi care au ales să fie împotriva mântuirii dăruite lor de Tatăl ceresc, prin jertfa de la cruce a Fiului şi prin lucrarea Duhului Sfânt, în sensul că ne arăta că alegerea de a fi indiferenţi sau potrivnici mântuirii divine dăunează grav mântuirii veşnice, căci aşa cum fariseii şi cărturarii au dispărut cu ruşine de pe scena istoriei, aşa cum fecioarele nechibzuite a rămas pe lângă uşa încuiată a sălii de nuntă (cf. Mt 25,10), tot astfel vor rămâne de ruşine şi fără mântuire toţi nechibzuiţii care în viaţă au ales să fie indiferenţi sau potrivnici lui Isus, învăţăturii sale, Bisericii sale şi slujitorilor săi care poartă vestea mântuirii. Iată ce spune Isus: "Cine nu este cu mine este împotriva mea şi cine nu strânge cu mine acela risipeşte" (cf. Mt 12,30; Lc 11,23). Dar şi Scriptura spune: "Cu cel bun tu te arăţi bun, cu omul neprihănit te arăţi neprihănit; cu cel curat te arăţi curat, ar cu cel stricat te porţi după stricăciunea lui" (Ps 18.25-26).

Deci, ceea ce vrea să spună parabola celor zece fecioare, cu cinci fecioare înţelepte şi cu cinci fecioare nechibzuite, este că la venirea lui Isus de-a doua, Domnul va face o separare completă între "oi şi capre" (cf. Mt 25,33), între cei care sunt cu adevărat credincioşi şi cu cei necredincioşi (cf. Mt 25,13). Închiderea uşii de la sala ospăţului de nuntă va pecetlui respingerea celor falşi (cf. Mt 25,10), aşa cum închiderea uşii corabiei lui Noe a pecetluit pierzarea celor care timp de trei generaţii s-au împotrivit harului mântuirii (cf. Gen 7,16).

Despre "fecioarele nechibzuite", care au fost un soi de "creştinii numai cu numele", Isus spune: "Niciodată nu v-am cunoscut" (Mt 25,12). Domnul rosteşte această parabolă pentru ucenicii săi din toate timpurile, deci şi pentru noi. Nu ştim timpul venirii Fiului Omului, timp al venirii care este o taină divină menită să ne menţină activi şi să veghem pentru a zidi pe temelia Cristos numai "aur, argint, pietre scumpe" şi nu "lemn, fân şi trestie" care ard în ziua judecăţii (cf. 1Cor 3,12), şi ca să fim cunoscuţi ca înţelepţi şi pricepuţi, aşa cum spune chiar el în prima lectură de astăzi (cf. Înţ 6,12-16).

Apoi, conform sfântului Paul din lectura a doua de astăzi, face parte şi ea din pregătirea creştinului pentru venirea lui Isus de-a doua. Este o legendă creştină care ne spune că înainte de vreme oamenii cunoşteau ziua morţii lor, de aceea mulţi oameni descurajaţi trăiau cu "motoarele vieţii" abia pâlpâind: făceau case şi garduri de paie, căci mâine vor muri. Alţii din aceleaşi motive, numai mâncau şi beau, căci mâine vor muri (cf. Is 22,13; 1Cor 15,32). Şi spune legenda că, văzând Dumnezeu, aceste, spre folosul veşnic al omului, a ascuns cunoaştere zilei morţii de orice om.

În decursul veacurilor, mulţi din Biserică au pierdut gândul întoarcerii lui Isus şi mulţi şi-au găsit câte un loc unde trupeşte să poată dormi în linişte. Dar la miezul nopţii, adică într-un moment neaşteptat al vieţii, au auzit sau urmează să audă acel strigăt ceresc: "Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare" (Mt 25,6). Acest strigăt trezeşte pe cele zece fecioare. Apropo de cifra 10, ea reprezintă în Biblie voinţa divină ca toţi oamenii să se mântuiască (cf. 1Tim 2,4). Însă unele "fecioare" au untdelemn în vasele lor, iar altele nu au. Iar acest fapt este determinant în chemarea tuturor la mântuire.

Trebuie să spunem aici că chemarea lui Dumnezeu la mântuire comportă şi multe surprize plăcute în curs de desfăşurare, de la primirea chemării şi până la împlinirea ei. De exemplu astăzi: prezenţa mirelui şi absenţa miresei lasă loc la o surpriză minunată: fecioarele nu sunt numai invitate la nunta Mirelui divin; surpriza este că ele sunt şi "Mireasa Mirelui", mireasă care la intrarea în sala nunţii va primi de la mirele divin, haina de nuntă (cf. Mt 22,10-11), haină pe care el însuşi le-a pregătit-o şi le-a albit-o la cruce (cf. Ap 7,14; 1In 1,7). Căci în cer vor fi numai Dumnezeu cel întreit şi mireasa lui. Acolo nu va mai fi loc şi de spectatori privitori, aşa cum pe pământ le-a plăcut la mulţi ca să fie privitor la Euharistie, care a fost o anticipare a ospăţului veşnic, acolo vor domni şi se vor bucura numai Mirele divin şi cu Mireasa sa, care este omul care a acceptat mântuirea sa divină.

Este interesant de urmărit contextul în care Isus a rostit parabola celor zece fecioare, simbol al chemării universale la mântuire (cf. 1Tim 2,4). Bibliştii spun că Domnul Cristos se afla împreună cu ucenicii săi pe Muntele Măslinilor, acolo unde îşi va începe opera sa de mântuire, prin rugăciune şi sudoare de sânge (cf. Lc 22,44). Soarele coborâse în spatele munţilor, iar cerul era învăluit de umbrele serii. În faţa lor se vedea o casă luminată strălucitor şi un alai de nuntă trecând. Acest decor real i-a inspirat lui Isus parabola "celor zece fecioare" care vor fi invitate să intre cu el la nunta veşnică din Casa Tatălui, din paradis (cf. Ap 21,9). Şi pentru că Isus ştia că unii din popor, din cauza împietririi inimii lor, vor pierde această ocazie fericită de a intra cu el la nunta veşnică din paradis, nuntă cu "vinul cel nou" (cf. Mt 26,29; Mc 14,25) şi nuntă cu servirea lui Isus la masă (cf. Lc 12,37), a rostit parabola cu cele cinci fecioare înţelepte şi cu cele cinci fecioare nechibzuite.

Cele două categorii de fecioare nu reprezintă numai cele două categorii de evrei, "pro şi contra" lui Isus, ci şi cele două categorii de creştini, tot "pro şi contra" lui Isus. Deşi mulţi declară că îl aşteaptă pe Isus, Mirele lor, mulţi nu fac nimic decât păcate, zicând că Dumnezeu este bun, uitând că aici pe pământ Dumnezeu este bun spre convertirea lor (cf. 2Pt 3,9; 3,15).

Mântuirea este, de fapt, scopul vieţii. Este mântuirea scopul vieţii şi fericirea noastră? Şi nu este o fericire scurtă şi mică, dar o fericire veşnică, totală. Şi cum putem dobândi această mântuire? Simplu: prin har şi prin credinţă dovedită prin fapte bune (cf. Iac 2,20-26). Harul ne este administrat odată cu Botezul, Mirul şi Euharistia, unde după primirea Botezului credinţei, primim trupul şi sângele lui Cristos, taina iertării păcatelor şi toate celelalte taine spre sfinţire. Credinţa este ceva personal. Fiecare creştin trebuie să fie drept, să creadă în Dumnezeul cel adevărat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, aşa cum mărturiseşte Simbolul de credinţă şi trebuie să împlinească fapte bune de milosteniile, de ajutorarea aproapelui şi iubire sub toate aspectele ei.

Cineva spunea următoarea poveste: "Într-o zi, eram trist. Cugetam la greutăţile vieţii şi avusesem şi o suferinţă venită de la oameni. Şi iată că la uşa casei mele se ivi prietenul care totdeauna ştia să biruie tristeţea. Îmi zise: «De ce eşti trist?» Îi spusei de ce. El, surâzând, îmi zise: «Hai să cumpărăm puţină fericire». M-am uitat cu mirare la prietenul meu. El nu glumea, ci râdea cu faţa deschisă: «Ia ceva bani cu tine», îmi spuse şi apoi am plecat. Prietenul m-a dus la nişte săraci cărora le-am dat de pomană câte un ban. Cu fiecare ban dat, tristeţea dispărea din sufletul meu, iar când ne-am întors acasă amândoi eram cu sufletul plin de pace şi de îmbucurare. «Vezi, îmi zise prietenul, cum se poate cumpăra fericirea?» Şi de atunci, când încercarea şi tristeţea vin asupra mea, plec şi cumpăr fericirea, dând ajutor celor mai încercaţi şi mai trişti ca mine". Sfânta Tereza de Calcutta (1910-1997) se ruga astfel: "Doamne, când sunt amărât şi sărac, trimite-mi pe cineva mai amărât şi mai sărac decât mine, ca prin el să cumpăr de la tine un plus de fericire!"

O poveste reală spune că odată o doamnă în vârstă, după ce o viaţă întreagă şi-a zis mereu: "Dumnezeu este bun şi mă iubeşte aşa cum sunt", dar tot mereu i-a călcat poruncile şi nu i-a slujit, îşi făcea acum pe patul suferinţei bilanţul vieţii în faţa lui Dumnezeu: "Când eram elevă şi studentă trebuia să aleg între orele de cateheză şi întâlnirea cu Isus din cuvântul divin şi din euharistie, dar am ales întotdeauna întâlnirea cu prietenul meu şi distracţia împreună; când a fost să mă căsătoresc am avut de ales între un tânăr în credinţă şi unul indiferent religios care arăta bine, şi l-am ales pe cel care arăta bine renunţând şi la religia primită la Botez; când au venit copiii am avut de ales în a le da educaţie creştină şi în a-i lăsa să se educe singuri când vor crede ei de cuviinţă, şi a ales să-i lase pe ei să aleagă când vor fi mai mari. Acum sunt plecaţi prin lume şi nu au mai avut timp să aleagă. Unul dintre copii s-a căsătorit şi acum torturează un suflet, aşa cum şi eu am fost torturată toată viaţa de soţul meu arătos. Iată o "fecioară nechibzuită" care a început să regrete încă de aici nechibzuinţa de a trăi fără Dumnezeu şi fără "uleiul credinţei".

Lipsa de prevedere a tuturor creştinilor "fecioare nechibzuite", care nu au făcut pregătirea necesară pentru veşnicie, nu are scuză (cf. Mt 7,23; 22,1-14. Dintre toate cuvintele triste rostite sau scrise, cele mai triste rămân acestea: "Ar fi putut să fie, dar n-a fost!" De aceea, învăţătura parabolei este aceasta: "Vegheaţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului" (Mt 25,13).

Lectura a doua ne ajută să aprofundăm parabola celor 10 fecioare invitate la nuntă. La sfârşitul capitolului trei din Scrisoarea întâi a sfântului Paul către tesaloniceni am întâlnit trei termeni care au ieşit în evidenţă: sfinţenia, dragostea şi venirea de-a doua a Domnului. Aceste cuvinte formează subiectele principale ale capitolului 4: (1) Sfinţenia (v. 1-8), (2) Dragostea (v. 9-10), (3) Venirea Domnului (versetele 13-18), la care se mai adaugă o altă temă importantă: hărnicia (v. 11,12). Sfântul Paul ne spune că pregătirea pentru venirea Domnului, se face prin sfinţirea vieţii, prin practicarea dragostei şi a hărniciei, tocmai ceea ce le-a lipsit fecioarelor nechibzuite şi lipseşte multor oameni.

Deci, 1Tesaloniceni 4,1-18 ne învaţă lucrurile "de care trebuie să fugim" în viaţă (curvia, necredinţa, delăsarea) şi "lucrurile după care trebuie să fugim" în viaţă (sfinţirea vieţii, castitatea, dragostea frăţească, hărnicia, venirea Domnului), pentru o bună pregătire în aşteptarea Mirelui nostru Isus.

Unul dintre cei mai talentaţi scriitori britanici, Oscar Wilde (1854-1900), care şi-a părăsit soţia minunată pentru păcatul infidelităţii, făcând pentru acesta închisoare şi căzând în dizgraţie populară, a scris următoarele: "Zeii mi-au dăruit aproape tot ce mi-am dorit. Iar eu m-am lăsat înduplecat de multă plăcere senzuală şi fără rost. Sătul de a mai fi pe culmi, m-am coborât de bună voie în mocirlă în căutarea unor noi senzaţii. Am ajuns să nu-mi mai pese de vieţile altora. Mi-am găsit plăcerea unde am vrut, mergând apoi mai departe. Am uitat că orice acţiune, cât de mică, pe care o întreprindem în viaţa de toate zilele duce fie la formarea, fie la deformarea caracterului şi că, prin urmare, ceea ce a făcut cineva în cămăruţa mea ascunsă va fi vestit într-o bună zi de pe acoperişurile caselor (cf. Lc 12,3). Am încetat să mai fiu stăpân peste mine însumi. Nu mai eram căpitanul sufletului meu şi nici nu mai ştiam acest lucru. Am permis plăcerii să mă domine şi am sfârşit într-un oribil dezastru sufletesc".

Dar acest om a primit în final harul convertirii printr-un câine, care s-a arătat mai nobil ca el. Într-o zi, nemulţumit fiind de ceva, ca să se descarce nervos, a aruncat cu piatra într-un câine; piatra şi-a atins ţinta şi câinele a avut piciorul rupt. După ce câinele a plâns un pic, a venit la Oscar Wilde şi i-a lins mâna care a aruncat piatra. Acesta a fost momentul harului. A început să plângă în hohot şi să se roage lui Dumnezeu. Bunătatea câinelui i-a amintit de bunătatea lui Dumnezeu, care la multele lui lovituri cu piatra păcatului i-a arătat totdeauna, ca oricărui păcătos, o dragoste reînnoită. A luat câinele acasă, l-a îngrijit până la vindecare şi l-a reţinut, ca să nu uite de dragostea lui Dumnezeu pentru el. Da, Dumnezeu ne trimite mereu ocazii care să ne vorbească de iubirea sa şi de chemarea lui la convertire.

Dar tesalonicenii, ca şi noi de altfel, mai erau interesaţi şi de soarta veşnică a înaintaşilor lor, dar şi a lor. Pentru a-i linişti, sfântul Paul le spune că toţi credincioşii, fie răposaţi, fie în viaţă, vor avea parte de revenirea glorioasă a Domnului: "Căci, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în el (cf. 1Tes 4,14). Iar pe cei care la venirea sa de-a doua îi va găsi în viaţă, îi va muta împreună cu el: "Cristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea lui, cei ce sunt ai lui Cristos" (1Cor 15,23). Mângâiaţi-vă, dar, unii pe alţii cu aceste cuvinte (cf. 1Tes 4,18). Deci, cei morţii şi cei vii, care în viaţă au fugit de: curvie, necredinţă şi delăsare şi au căutat: sfinţirea vieţii, castitatea, dragostea frăţească, hărnicia, venirea Domnului şi viaţa veşnică, dau dovadă de înţelepciune şi fac o bună pregătire pentru întâmpinarea lui Isus la nuntă.

Referitor la 1Tesaloniceni 4,17, ni se mai spune că cei vii vor fi răpiţi împreună cu Isus, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Văzduhul este sfera lui Satan (cf. Ef 2,2). Aşadar, această strângere triumfală constituie o sfidare pe faţă a diavolului, în propriul său domeniu. Dar aceasta este şi o pedeapsă a celor de pe pământ care în timpul vieţii lor au refuzat să creadă în el, ca niciodată să nu-i vadă faţa glorioasă aducătoare de fericire. Căci cine primeşte harul de a-l vedea, primeşte şi harul de a deveni fericiţi asemenea lui (cf. 1In 3,2).

Apoi pregătirea noastră pentru întâmpinarea lui Isus care vine să ne ia la nunta sa veşnică, este completată şi de psalmul 63 de astăzi, un psalm scris de David pe când se afla în pustia Iudeii fugind de mânia regelui Saul (cf. 1Sam 23,13-14.23-24; 24,1-3), un psalm în care el ne vorbeşte despre "Dorul său după Dumnezeu". De la revărsatul zorilor, când se ivea aurora, David ieşea la întâlnirea cu Dumnezeu de care îi era tare dor şi cu care îi plăcea tare mult să vorbească. Tocmai atunci când gospodarul ieşea să tocmească lucrători pentru via sa (cf. Mt 20,1); tocmai când monahii ies din aşternuturile lor pentru rugăciunea de dimineaţă; tocmai atunci când păsărelele se înalţă spre cer şi animalele ies din vizuini pentru lauda Domnului; tot atunci trebuie să ieşim şi noi din aşternuturi pentru lauda, mulţumirea şi din "dor" după Dumnezeu. Da, rugăciunea şi dorul după Dumnezeu trebuie să facă parte şi din pregătirea noastră pentru întâlnirea cu Isus de la sfârşitul vieţii şi de la răpirea noastră în cer, în sala veşnică de nuntă.

Noi nu trebuie să trăim nici în ignoranţă, nici în indiferenţă şi nici în lipsă de speranţă (cf. 1Tes 4,13). Iată mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare (cf. Mt 25,6)! Mirele este la uşa inimii noastre (cf. Ap 3,20-21). Pentru noi Mirele este peste tot: este în fratele sau sora care au nevoie de ajutor; este în biserică; este în lecturile biblice; este în euharistie unde ne hrăneşte cu trupul şi sângele său, ca pelicanul puii; este în toate celelalte sacramente şi sacramentalii. Mesajul aceste duminici este acesta: Nimeni nu trebuie să fie trist şi lipsit de speranţă, căci prin Emanuel, Dumnezeu este mereu cu noi, ca să facem alegeri înţelepte. Amin.

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica a 32-a de peste an. Predici la Radio Iaşi
 

lecturi: 19.