Reflecţie la duminica a 31-a de peste an - Anul A - 2017

"Ne-am făcut blânzi în mijlocul vostru ca o doică ce îşi dezmiardă copiii" (1Tes 2,7).

Am auzit cu toţii de cuvintele "a falsifica" sau "a deteriora", cu bună ştiinţă, pentru a discredita autorul şi apoi pentru a dobândi foloase necuvenite din această acţiune malefică. Aceste cuvinte sunt mai grele decât cuvintele "a fi ipocrit", "a plagia" şi "a pirata". Am auzit probabil că atunci când apare ceva nou şi valoros pe piaţă, apare imediat şi "falsul", "piratatul" şi "plagiatul", toate, aşa cum spuneam, fie pentru discreditarea autorului, fie pentru a dobândi foloase necuvenite. Am auzit cu toţii de oameni care au cumpărat cu bani grei tinichele în loc de inele din aur; au cumpărat cu bani grei tablouri fără valoare copiate de amatori în loc de tablouri originale; au cumpărat cu bani grei medicamente ca produse de medici vestiţi care s-a dovedit a fi simplă apă sau făină; au cumpărat cu bani grei haine de firmă de creatori vestiţi, dar care s-au dovedit a fi simple cârpe; au angajat cu bani grei specialişti în diferite domenii, specialişti şcoliţi la profesori de renume, dar care s-a dovedit a fi nişte impostori etc. Am spus acestea pentru că pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte despre fariseii făţarnici care numai mimau credinţa, nădejdea celor cereşti şi dragostea; apoi uitau dreptatea, mila şi alte virtuţi. Farisei, aceşti oameni care furau chipul oamenilor drepţi şi sfinţi care iubeau pe Dumnezeu şi pe oameni, dar le discreditau imaginea, căci îi imitau numai în vestimentaţie şi bărbi (cf. Mt 23,2), îl discreditau şi pe Dumnezeu în numele căruia spuneau că lucrează (cf. Mt 11,19) şi apoi îi ademeneau pe o cale greşită pe cei care îi ascultau, făcându-i să strige contra lui Isus şi a mântuirii lui (cf. Mc 15,8-14; Mt 27,25)

Primul care a falsificat şi care a stricat cu bună ştiinţă şi cu intenţii rele imaginea lui Dumnezeu a fost diavolul, care l-a făcut mincinos pe Dumnezeu (cf. Gen 3,5), cu scopul de a amăgi şi a atrage în păcat pe copiilor lui. Apoi, diavolul, pentru a părea pentru îngeri şi oameni un "dumnezeu", văzând că Dumnezeu are un tron, şi-a ridicat şi el un tron pentru a-i înşela pe copii lui Dumnezeu (cf. Is 14,13; Ap 2,13); văzând că Dumnezeu are supuşi, prin minciună şi-a făcut şi el supuşi dintre copii lui Dumnezeu (cf. In 8,44); văzând că Dumnezeu primeşte închinare, a cerut şi el închinare chiar de la Isus şi de la întreaga omenire (cf. Mt 4,9); văzând că Dumnezeu are un paradis, a făcut şi el unul din "bunuri trecătoare" şi total opuse realităţilor veşnice, prin care să-l ofenseze pe Dumnezeu şi să-i înşele pe copiii lui Dumnezeu (cf. Is 22,13).

Aşa cum cei care ascultă de Dumnezeu reproduc în ei caracterul lui Dumnezeu cel întreit şi unic, caracter de iubire, milă, simplitate, adevăr, dreptate, pace, curăţie, răbdare (cf. Mt 5,3-12; Gal 5,22-23); tot astfel cei care ascultă de diavol reproduc în ei caracterul diavolului: minciună, făţărnicie, egoism, folos propriu, slavă deşartă (cf. Mt 15,19; Gal 5,19-21) etc. Cu toate că porunca lui Dumnezeu, poruncă amintită de Isus diavolului în timpul ispitirii lui, a fost, este şi va fi: "Să te temi de Domnul Dumnezeul tău, şi numai lui să-i slujeşti" (cf. Dt 6,13; Mt 4,10).

Isus, în evanghelia de astăzi, îi pune în gardă pe ucenicii săi din toate timpurile cu privire la acei oameni care au falsificat adevărul despre Dumnezeu şi mântuirea lui, care au schimbat în rău chiar cuvântul şi imaginea lui Dumnezeu (cf. Mt 12,24; In 10,20), spre slava şi folosul lor (cf. Mt 6,2). Fariseii şi cărturarii biblici, stăteau la catedra lui Moise şi a profeţilor (cf. Mt 23,2), dar nu învăţau ca ei (cf. Mt 7,29; Mc 1,22); se îmbrăcau în hainele lor lungi, purtau pletele şi bărbile lor, dar nu aveau trăirea lor. Vai, cât de mulţi mai sunt şi astăzi care şed în locuri de onoare şi îmbracă haine specifice funcţiilor lor, purtate cândva de oameni onorabili, dar acum ei le îmbrăcau doar pentru a înşela, fiind de fapt doar nişte lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (cf. Mt 7,15).

În Biblie imaginea omului fals din orice timp şi din orice domeniu a fost, este şi va fi "fariseul". Şi astfel avem până astăzi: fariseul care învaţă pe alţii, fariseul care conduce pe alţii, fariseul care face slujbe pentru alţii, fariseul care face legile şi judecă pe alţii, fariseul care slujeşte în sistemul de sănătate, fariseul care face politică, fariseul care deserveşte în diverse profesii, dar şi fariseul creştin, care, deşi pare om simplu, stă împotriva lui Dumnezeu şi împotriva semenilor, ca şi tatăl său, diavolul (cf. In 8,44).

Unul este Tatăl vostru, unul este maestru vostru, unul este învăţătorul vostru, Cristos (cf. Mt 23,8-10).

Câtă deosebire între aceşti conducători religioşi şi civili şi Domnul nostru Isus Cristos, singurul conducător autentic (cf. Mt 23, 8-10)! Fariseii recomandau legea fără a o împlini şi fără a o explica pe înţeles, intenţionat ca să o discrediteze şi să menţină confuzia; Isus însă o împlinea şi o lămurea pe înţeles, spre mântuire (cf. Mt 5,17ss). Fariseii puneau pe umerii altora "poveri apăsătoare şi greu de purtat" (cf. Mt 23,4); Isus însă purta poverile lor (cf. Is 53,4), Isus îi chema pe cei "trudiţi şi împovăraţi" pentru a le da odihna sa (cf. Mt 11,28). Ei îşi alegeau primele locuri oriunde ajungeau (cf. Mt 23,6), Isus de la iesle până la cruce, a ocupat constant cel din urmă loc. El a fost slujitor înainte de a fi conducător (cf. Mt 23,11). Nimeni nu va fi înălţat mai sus, pentru că nimeni nu s-a smerit mai adânc (cf. Fil 2,9-11). Aceşti conducători religioşi şi civili care nu căutau decât propria lor glorie şi propriul lor câştig, au mers spre ruină şi pierzare. De aceea, Isus, în locul "fericirilor" de la începutul misiunii sale, a trebuit să pronunţe acum de multe ori îngrozitorul "vai" împotriva lor.

Pe linia lui Isus, în demascarea falşilor slujitori ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor, au fost şi profeţii Vechiului Testament şi apostolii Noului Testament. Acum, după rânduiala Bisericii, îl vom vedea pe profetul Malahia. Poporul iudeu, aflat în faţă cuvântului lui Dumnezeu: "V-am iubit şi vă iubesc" (cf. Mal 1,2), ei răspund cu nerecunoştinţă, inconştienţă şi cu obrăznicia de a cere dovezi suplimentare despre această bunătate divină! Ce tată, ce stăpân ar fi suporta să fie tratat cu o asemenea lipsă de consideraţie (cf. Mal 1,6)? Acest popor călca în picioare nu numai onoarea datorată Domnului, ci şi preceptele lui cele mai imperioase (cf. Mal 1,8; Lev 22,17-25) şi sentimentele cele mai tandre.

Să nu trecem cu indiferenţă pe lângă atâtea mărturii ale iubirii lui Dumnezeu (cf. Mal 1,13), ci să ne oprim mai întâi la crucea unde Dumnezeu l-a jertfit pe Fiul său pentru noi.

Malahia, privind de departe în timp, ne vorbeşte despre Cristos al evangheliilor şi îi întregeşte imaginea în raport cu oamenii falşi din toate timpurile. Malahia spune: "Nedreptate nu s-a găsit pe buzele lui" (cf. Mal 2, 6). Într-adevăr până şi aprozii au admis că "niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta" (cf. In 7,46). Această perfecţiune a lui Isus nu face altceva decât să scoată în evidenţă tristul portret al falşilor conducători religioşi şi civili din toate timpurile: Isus a păzit legământul, ei l-au stricat (cf. Mal 2, 5). Isus a umblat cu Dumnezeu în pace şi dreptate, ei s-au îndepărtat de drum. Isus "a întors pe mulţi de la nelegiuire" (cf. Mal 2, 6), ei "au făcut pe mulţi să se poticnească" (cf. Mal 2, 8-9; Is 9,16). Isus avea "Legea adevărului era în gura lui" (cf. Mal 2,6), ei îl oboseau pe Domnul cu vorbele lor (cf. Mal 2,17; Mt 6-7). De aceea, sfântul Paul ne îndeamnă să veghem şi să nu ne ocupăm decât cu lucrurile adevărate, curate, vrednice de iubit, vorbite de bine (cf. Fil 4,8).

Cu durere trebuie să spunem că fariseii trăiesc încă. Deşi casta lor a dispărut din istorie, ei trăiesc astăzi printre noi, aşa cum am spus şi mai sus, în mulţi oameni: care îşi zic religioşi, care ne conduc, care ne tratează, care ne învaţă, care ne deservesc sau care trăiesc pur şi simplu lângă noi şi poartă numele de creştini. Toţi aceştia se folosesc darul şi autoritatea dată lor de Dumnezeu spre slava sa şi spre împlinirea interesele sale, iar ei o folosesc spre slava şi interesele lor, făcând amară şi de nesuportat viaţa celor încredinţaţi grijii lor.

Fariseii din toate funcţiile şi categoriile sociale amintite mai sus, ca nişte cameleoni abili, ca nişte plante carnivore, ca nişte răpitori cu chip de flori, ca nişte diavoli care îşi iau feţe de heruvimi (cf. 2Cor 11,14), ştiu să-şi afişeze nişte feţe zâmbitoare, nişte figuri de oameni cinstiţi şi corecţi, nişte chipuri de oameni activi şi gata să se dedice slujirii altora, de îţi vine să-i crezi din prima. Dar toate acestea le fac numai ca să înşele, numai ca să profite de cei simplii şi credincioşi, numai ca să distrugă, căci ei nu căută decât imaginea şi câştigul lor.

Şi mulţi dintre noi care stăm astăzi în faţa altarului, deşi aici în biserică părem pioşi, avem, de fapt, câte două feţe, dar niciun obraz. Pretindem de la alţii mai mult decât suntem noi dispuşi să oferim sau să împlinim. Suntem mari, dar numai în cuvinte, buni numai în critici şi pălăvrăgeli, dar în ceea ce privesc faptele, nu suntem decât nişte laşi şi ducem o viaţă falsă şi egoistă. De acest fel de oameni vrea Isus şi prima lectură de astăzi să ne ferească pentru a nu cădea cu sufletul şi trupul în capcanele lor.

Dar lecturile biblice de astăzi nu ne învaţă adevărul mântuirii numai prin figuri de oameni de care trebuie să ne păzim şi să nu le copiem exemplul, dar şi prin figuri de oameni de care trebuie să ne apropiem şi să le copiem exemplul, căci sunt imagini din imaginea lui Isus.

Iată, un prim exemplu, psalmistul de astăzi. În Psalmul 131 vedem cum încercările psalmistului credincios contribuie în mod util la a-i smeri şi zdrobi voinţa proprie, smerenia fiind primul semn al omului credincios (cf. Ps 131,1), smerenie şi zdrobire fără de care el nu se putea apropia de Dumnezeu şi de mântuirea lui. Dumnezeu îi îngăduie încercările, iar el trebuie să i se supună. După ce i s-a luat ceea ce iubea şi ceea ce i se părea lui ca bun şi util, în sufletul lui se simte ca "înţărcat" (cf. Ps 131,2). Da, el seamănă cu un copilaş lipsit dintr-o dată de laptele mamei, însă rămas tot lângă mama. Pe moment, el nu poate înţelege că aceasta este o condiţie pentru "creşterea" lui, dar când înţelege, mulţumeşte şi îl laudă pe Domnul. Psalmistul, din experienţa sa, vrea să ne spună că uneori Domnul poate găsi cu cale să ne facă şi nouă la fel. Şi când va veni un astfel de moment, să privim ceea ce noi vom numi "necaz" ca ceva necesar pentru creşterea şi mântuirea noastră.

Iată şi al doilea exemplu de urmat şi nu de evitat. Sfinţii Paul şi Sila predicau de zor la Filipi, unde vesteau mântuirea prin Isus, aduceau la credinţă oameni şi scoteau diavoli. Ne-am făcut blânzi în mijlocul vostru ca o doică ce îşi dezmiardă copiii. Ne-ar fi plăcut să vă dăm nu numai evanghelia lui Dumnezeu, ci şi sufletele noastre, spuneau ei (cf. 1Tes 2,7-8). Normal ar fi fost ca toţi să se bucure, iar ei să fi fost lăudaţi, dar a fost tocmai contrariul, mulţi s-au supăratm iar pe ei i-au arestat şi i-au pus cu picioarele în butuci. Dar insultele şi maltratările suferite, departe de a-i descuraja, i-au umplut de îndrăzneală (cf. Fap 16,12-35). Ei au privit totul prin prisma credinţei în înviere (cf. Fil 3,10).

Bătaia, arestarea şi punerea picioarelor în butuci le-au interpretat ca o smerire din partea lui Dumnezeu, smerenia fiind prima condiţie de a se apropia de el, de a creşte spiritual şi de a ajunge la mântuire. Iar reacţia furioasă a vrăjmaşului au interpretat-o ca pe o dovadă că osteneala lor nu fusese în zadar (cf. 1Tes 2,1). Din toate aceste argumente au găsit puterea şi curajul să cânte în lanţuri şi butuci (cf. Fap 16,25). Apoi predica nu era o propagandă ieftină cu încântări, şiretlicuri, linguşiri şi eforturi de a plăcea care obosesc şi descurajează (cf. 2Cor 2,17). Apoi, slujba lui Paul şi a lui Sila nu era nicidecum animată de căutarea gloriei personale, satisfacerea cărnii şi profitul material. Dimpotrivă, suferinţele apostolului dădeau dovadă de un total dezinteres faţă de acestea (cf. Fap 20,35). Două sentimente îi animau pe Paul şi Sila: grija continuă de a-i plăcea lui Dumnezeu (cf. 1Tes 2,4) şi dragostea pentru cei care deveniseră "copiii săi". Ca un tată şi ca o mamă, îi îndrăgise mult (cf. 1Tes 2,7) şi îi învăţau să umble pe calea lui Dumnezeu (cf. 1Tes 2,11-12).

Dacă sunt "farisei făţarnici" în orice categorie religioasă sau civilă, tot astfel sunt slujitori smeriţi şi dezlipiţi, în orice categorie religioasă sau civilă. De fiecare dată când Duhul lui Cristos prinde câte un om, din orice categorie şi din orice etapă a vieţii lui, omul acela devine slujitorul său. Cu ceva vreme în urmă, cardinalul Paul-Émile Léger, arhiepiscop romano-catolic de Montreal, a renunţat la funcţia sa pentru a merge ca simplu misionar la leproşii din Africa, unde se află unii dintre cei mai săraci şi mai neglijaţi oameni ai lumii. Dr. Tom Dooley, un tânăr medic, a părăsit ceea ce ar fi putut fi o viaţă confortabilă pentru a se dedica săracilor din Laos, oferindu-le servicii medicale gratuite. Dr. Paul Carlson, medic misionar, ucis acum mai mulţi ani, a slujit oamenii din Congo. Pr. Damien de Vestur, a slujit leproşilor din Molokai. Dr. Albert Schweitzer, cunoscut filozof, teolog, muzician şi medic, a slujit bolnavilor din Africa. Atunci când băştinaşii l-au întrebat de ce a venit la noi, dr. Albert Schweitzer le-a răspuns simplu: "Isus m-a trimis la voi!"

Iată nişte lecturi frumoase şi o învăţătură frumoasă cuprinse în ele! Pentru o viaţă plăcută lui Dumnezeu, pentru un bun apostolat sacerdotal şi laic şi nu în ultimul rând pentru o mântuire veşnică, să fugim de exemplele rele şi să le urmăm pe cele bune, aşa cum ne cere Dumnezeu cel întreit şi unic în lecturile biblice de astăzi! Amin.

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica a 31-a de peste an. Predici la Radio Iaşi
 

lecturi: 17.