Papa Francisc: Sfânta Liturghie pentru cardinalii şi episcopii răposaţi în decursul anului

(Bazilica Vaticană, Altarul Catedrei, vineri, 3 noiembrie 2017)

Celebrarea de astăzi ne pune încă o dată în faţa ochilor realitatea morţii, reînsufleţind în noi şi părerea de rău pentru dezlipirea de persoanele care ne-au fost apropiate şi ne-au făcut bine; însă liturgia alimentează mai ales speranţa noastră pentru ei şi pentru noi înşine.

Prima lectură exprimă o puternică speranţă în învierea celor drepţi: "Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, iar alţii pentru ocara şi dezgustul veşnic" (Dan 12,2). Cei care dorm în ţărâna pământului, adică în pământ, sunt desigur cei morţi, iar trezirea din moarte nu este în sine o întoarcere la viaţă: de fapt unii se vor trezi pentru viaţa veşnică, alţii pentru ocara veşnică. Moartea face definitivă "bifurcaţia" care deja aici, în această lume ne stă în faţă:calea vieţii, adică aceea care conduce la comuniunea cu Dumnezeu, sau calea morţii, adică aceea care conduce departe de El. Cei "mulţi" care vor învia pentru o viaţă veşnică trebuie înţeleşi drept cei "mulţi" pentru care este vărsat sângele lui Cristos. Sunt mulţimea care, graţie bunătăţii milostive a lui Dumnezeu, poate experimenta realitatea vieţii care nu trece, victoria completă asupra morţii prin intermediul învierii.

În Evanghelie, Isus întăreşte speranţa noastră, spunând: "Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine va trăi în veci" (In 6,51). Sunt cuvinte care amintesc de jertfa lui Cristos pe cruce. El a acceptat moartea pentru a-i mântui pe oamenii pe care Tatăl i i-a dat şi care erau morţi în sclavia păcatului. Isus s-a făcut fratele nostru şi a împărtăşit condiţia noastră până la moarte; cu iubirea sa a frânt jugul morţii şi ne-a deschis porţile vieţii. Hrănindu-ne cu trupul său şi cu sângele său noi ne unim cu iubirea sa fidelă, care poartă în sine speranţa victoriei definitive a binelui asupra răului, asupra suferinţei şi asupra morţii. În virtutea acestei legături divine a carităţii lui Cristos, noi ştim că această comuniune cu răposaţii nu rămâne numai o dorinţă, o imaginaţie, ci devine reală.

Credinţa pe care o mărturisim în înviere ne face să fim oameni ai speranţei şi nu ai disperării, oameni ai vieţii şi nu ai morţii, pentru că ne mângâie promisiunea vieţii veşnice înrădăcinată în unirea cu Cristos înviat.

Această speranţă, reaprinsă în noi de Cuvântul lui Dumnezeu, ne ajută să asumăm o atitudine de încredere în faţa morţii: de fapt, Dumnezeu ne-a demonstrat că ea nu este ultimul cuvânt, ci iubirea milostivă a Tatălui ne transfigurează şi ne face să trăim comuniunea veşnică împreună cu El. O caracteristică fundamentală a creştinului este sensul aşteptării trepidante a întâlnirii finale cu Dumnezeu. Am afirmat asta puţin mai în urmă în Psalmul responsorial: "Sufletul meu e însetat de Dumnezeu, de Dumnezeul cel viu: când voi veni şi voi vedea faţa lui Dumnezeu?" (42,3). Sunt cuvinte poetice care interpretează în manieră emoţionantă aşteptarea noastră vigilentă şi însetată de iubirea, de frumuseţea, de fericirea şi de înţelepciunea lui Dumnezeu.

Aceste expresii din Psalm s-au imprimat în sufletul fraţilor noştri cardinali şi episcopi pe care-i amintim astăzi: ei ne-au lăsat după ce au slujit Biserica şi poporul încredinţat lor, în perspectiva veşniciei. Aşadar, în timp ce aducem mulţumire pentru slujirea pe care cu generozitate au dat-o Evangheliei şi Bisericii, ni se pare că-i auzim repetând cu apostolul: "Speranţa nu înşală" (Rom 5,5). Da, nu înşală! Dumnezeu este fidel şi speranţa noastră în El nu este zadarnică. Să invocăm pentru ei mijlocirea maternă a Mariei Preasfinte, pentru ca să fie părtaşi la ospăţul veşnic, pe care cu credinţă şi iubire l-au pregustat în timpul pelerinajului pământesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 10.