Reflecţie la comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi - Anul A - 2017

"Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40)

Spuneam în solemnitatea tuturor sfinţilor că Dumnezeu, pentru a se slăvi pe sine în faţa îngerilor şi a întregului univers, ne-a creat pe noi oamenii din ţărâna pământului şi printr-un plan conceput în sfatul divin, cu Isus Cristos şi Duhul Sfânt, urma să ne ridice până acolo, ca "să-l putem vedea veşnic aşa cum este şi să devenim asemenea lui" (1In 3,2).

Dar în acest plan divin aflat în desfăşurare a intervenit diavolul şi prin minciună a strecurat păcatul, păcat care părea că a stricat planul lui Dumnezeu cu omul, căci omul dar şi întregul univers creat de Dumnezeu spre fericirea omului, au fost contaminaţi şi deterioraţi de păcat. Dar intervenţia malefică a diavolului, prin care a introdus păcatul, suferinţă şi moarte în lume, nu a blocat şi nici n-a stricat planul divin, ba din contra a fost cauză de reafirmare şi de adăugare de slavă; numai că păcatul a întârziat planul divin pentru o vreme.

Da, Dumnezeu l-a iubit prea mult pe om ca să-l abandoneze şi ca să abandoneze şi planul divin de înălţare al lui, aşa cum a voit invidia diavolului. De aceea, la planul iniţial de înălţare a omului, spre umilirea diavolului, Dumnezeu a mai adăugat şi multe alte glorii omului: învierea, înălţarea, glorificarea, o nouă creaţie şi o fericire sporită, prin Cristos şi Duhul Sfânt. "Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (In 3,16-17). Pentru păcatul diavolului, n-a murit nimeni, dar pentru salvarea noastră a murit Fiul lui Dumnezeu. Iată ce spune sfântul Paul: "Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,8). Cristos nu numai că a murit! Ba mai mult, el a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi (cf. Rom 8,34).

Ba mai mult, ne-a pregătit un loc în cer şi va veni să ne ia cu el (cf. In 14,2-3). Ba mai mult, ne-a creat un cer nou şi un pământ nou (cf. 2Pt 3,13; Ap 21,1), unde nu are să mai intre niciodată: nici diavolul, nici păcatul, nici truda, nici durerea şi nici moartea (cf. Ap 20,10.14; 21,4.27).

Răul păcatului care rămâne şi după jertfa dureroasă lui Isus de la cruce şi până la a doua sa venire este necazul că nu toţi oamenii căzuţi şi chemaţi de Dumnezeu la mântuire vor răspunde chemării universale la mântuire, în ciuda jertfei lui Isus de la cruce. Jertfa lui Isus de la cruce a învins moartea, a învins diavolul, a învins veninul păcatului, a învins şi lumea rea, dar a rămas răul ca omul poată refuza din mândrie mântuirea şi fericirea sa veşnică, mândria fiind "ghimpele" rămas în om de la diavol, chiar după venirea şi mântuirea lui Isus.

Astăzi, în comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi, ca şi ieri în solemnitatea tuturor sfinţilor, am citit "Evanghelia Fericirilor" (cf. Mt 5,1-12). De ce? Dumnezeu a promis fericirea împărăţiei cerurilor tuturor acelora care: "se îmbracă cu Cristos" (Gal 3,27); cu "omul cel nou" (Col 3,10), celor care se simt săraci fără el şi fără împărăţia sa (cf. Mt 5,3); şi tuturor celor care şi-au însuşit caracterul lui Isus Cristos (cf. Ef 2,15), adică chipul: celor blânzi, celor ce plâng păcatul şi rău căutând să le îndrepte; celor care îndură cu răbdare ştiind că Dumnezeu este cel care lucrează; celor care flămânzesc şi însetează după dreptatea divină; celor milostivi, celor curaţi cu inima, celor făcători de pace, celor persecutaţi pentru dreptate şi celor care primesc ofensa calomniei, a vorbirii de rău, a oprobriului public sau defăimarea manipulatorilor opiniei publice, cu speranţa în Dumnezeu, ca Isus (cf. Mt 5,4-12).

După cum am observat, şi de "toţi sfinţii" şi de "toţi credincioşii răposaţi", s-au citit "Fericirile". Dacă ieri, în solemnitatea tuturor sfinţilor, Biserica ne-a propus Evanghelia Fericirilor, pentru a ne spune că "toţi sfinţii" ajunşi în patria cerească au avut credinţă în promisiunile lui Cristos, şi-au însuşit chipului lui Cristos şi au împlinit în viaţa lor fericirile proclamate şi trăite de Cristos, în ciuda aparentei înfrângeri a binelui, iar acum se bucură şi tresaltă de fericire.

Astăzi, în comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi, Biserica ne propune aceeaşi Evanghelie a "Fericirilor" (cf. Mt 5,1-12), dar de data aceasta pentru a ne avertiza că cei care nu au împlinit în chip desăvârşit "spiritul Fericirilor", care nu s-au conformat perfect chipului şi caracterului lui Isus, adică, au amestecat seminţe bune cu rele în ogorul sufletului lor; iar alături de aur, argint pietre preţioase, au zidit amestecat şi fân, trestie şi paie. În "ziua lui Cristos", în ziua cercetării, seminţele rele semănate şi materiale nepotrivite cu zidirea lui Dumnezeu, vor trebui purificate, vor trebui eliminate "ca prin foc" (cf. 1Cor 3,9-15). "Arderea" aceasta durează, doare, întârzie mântuirea, ne lipseşte de fericirea imediată pentru care ne-a creat Dumnezeu.

De aceea, atenţie, este foarte grav dacă zici că poţi trăi fără Dumnezeu şi fără împărăţia sa; atenţie, este foarte grav dacă te-ai dezbrăcat de caracterul lui Cristos îmbrăcat la Botez (cf. Gal 3,27) şi trăieşti dur în loc să fii blând ca Isus; nu mai plângi păcatele tale şi ale altora, păcate care strică fericirea ta şi a altora; nu mai flămânzeşti şi nu mai însetezi de dreptatea lui Dumnezeu, sau chiar tu însuţi o calci; nu mai practici mila şi devii insensibil la lipsurile şi suferinţele aproapelui; nu mai preţuieşti curăţia şi te pângăreşti pe tine şi pe alţii; nu mai iubeşti şi nu mai promovezi pacea, ci devii factor de instabilitate în familie şi în comunitate; nu mai priveşti şi nu mai primeşti prigoana şi suferinţa ca mijloace de desăvârşire personală şi colectivă, din mâna lui Dumnezeu (cf. Mt 5,1-2). Să fim atenţi la ceea ce le spune Isus la judecată celor de la stânga sa: "Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! Căci am fost flămând şi nu mi-aţi dat să mănânc; mi-a fost sete, şi nu mi-aţi dat să beau; am fost străin, şi nu m-aţi primit; am fost gol, şi nu m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la mine. Şi vor merge aceştia în pedeapsa veşnică, iar drepţii vor merge în viaţa veşnică" (cf. Mt 25,41-43.46).

Astăzi citirea "Evangheliei judecăţii" şi a "Evangheliei Fericirilor", ne cheamă la trezirea din somnul păcatului, căci mântuirea este acum aproape (cf. Rom 13,11); la părăsirea stării de "laodicean", adică de nici fierbinte, nici rece, ci numai "căldicel" (cf. Ap 3,16); dar şi la ajutorarea sufletelor din purgator, căci Dumnezeu care nu lasă nerăsplătit un simplu pahar cu apă proaspăta dat în numele lui (cf. Mc 9,21), nu lasă nesancţionată nici măcar o vorbă nepotrivită (cf. Mt 12,36) şi cu atât mai puţin va lăsa nesancţionată o omisiune şi o neglijenţă atât de marea de a lăsa nişte suflete în focul greu al purgatorului; ne va arunca în temniţă până ce vom plăti şi ultimul ban (cf. Mt 5,26; Lc 12,59).

Pentru că Dumnezeu este bun cu noi, greşitorii (cf. Mc 10,18; Lc 18,19), pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului (cf. Ez 33,11), a creat pentru omul căzut, dar iubit de el, o şansă de iertare şi în lumea de dincolo, spunând că şi acolo se mai pot ierta păcate (cf. Mt 12,32). De aceea, încă din Vechiul Testament, Dumnezeu i-a inspirat lui Iuda Macabeul, ca pentru oamenii căzuţi în luptă şi asupra cărora s-au găsit idoli, să se trimită bani la templu pentru a se oferi "jertfe" pentru iertarea păcatelor lor, jertfe care prefigurau şi anticipau "marea jertfă" de la cruce a lui Isus, Fiul lui Dumnezeu (cf. 2Mac 12,39-45).

Pornind de la un cuvânt al Bibliei: "Eu sunt Domnul, eu nu mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacob, n-aţi fost nimiciţi" (Mal.3,6), zicem că recomandarea lui Dumnezeu de a se aduce jertfe pentru păcat din a doua carte a Macabeilor (cf. 2Mac 12,39-45), nu s-a schimbat nici până astăzi şi nu se va schimba nici până la a doua sa venire. De aceea, Biserica şi creştinii aduc jertfa sfintei Liturghii pentru iertarea credincioşilor răposaţi, care este infinit mai valoroasă decât jertfele de animale care o prefigurau şi credem că le aduce şi lor iertarea mult aşteptată. De aceea primul mare ajutor pe care putem să-l dăm sufletelor din purgator este jertfa sfintei Liturghii.

Apoi oferim pentru dragii noştri răposaţi: rugăciuni, pomeni, fapte bune şi jertfe de noi înşine. Cuvântul lui Dumnezeu vestit prin sfântul Paul ne spune: "Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu. Voi sunteţi clădirea lui Dumnezeu" (1Cor 3,9). Deci, după Biblie, fiecare om trebuie să îngrijească de ogorul şi de clădirea sufletului său (cf. 1Cor 3,9-15). Ca şi grădinar trebuie să semene numai boabele cele mai bune, iar ca şi zidar trebuie să zidească numai materiale bune: aur, argint şi pietre preţioase, adică, virtuţile cele mai alese şi faptele cele mai bune recomandate de Isus în două pagini evanghelice de astăzi: a da de mâncare celor flămânzi, a da apă celor însetaţi, a primi pe cei străini, a îmbrăca pe cei goi, a îngriji de cei bolnavi, a vizita pe cei închişi (cf. Mt 25,35-36). Iar răposaţii noştri sunt aceşti oameni care au nevoie de aceste ajutoare. De ce? Pentru că Isus se identifică ca frate cu fiecare dintre aceştia (cf. Mt 25,40). De ce? Pentru că în "patria cerească" aceştia ne vor întâmpina şi ne vor primi în lăcaşurile veşnice (cf. Lc 16,9). Şi iar, de ce? Pentru că "aici" ca şi în "patrie" vom găsi ceea ce am oferit: Dumnezeu va fi lângă noi, va şterge lacrimile din ochii noştri, vom fi scăpaţi de durere, de plâns şi moarte, vom bea gratuit din izvorul vieţii, vom mânca gratuit din pomul vieţii fără de moarte şi vor fi înfiaţi de Dumnezeu (cf. Ap 21,1-7).

Timpul vieţii este scurt (cf. Ps 89,47), de aceea, mântuirea şi împărăţia cerurilor trebuie "apucate" şi luate cu "năvală", adică cu grabă (cf. Mt 11,12), căci vine "noaptea", adică moartea, când nimeni nu mai poate lucra nimic (cf. In 9,4). De aceea, repet, să ne grăbim spre mântuirea noastră, îngrijind şi de mântuirea altora, astăzi în speţă de mântuirea sufletelor din purgator. Să o facem cu grabă, căci ei suferă şi aşteaptă, iar noi nu avem tot timpul la dispoziţie.

Apoi, să nu uităm jertfele noastre pentru uşurarea şi mântuirea lor. Ludovica (1737-1787), fiica regelui Ludovic al XV-lea (1710-1774), regele Franţei, pentru a ispăşi păcatele familiei sale, a intrat într-o mănăstire a carmelitelor, unde a scris o carte de rugăciuni în care recomandă: "Trebuie să ascultăm sfânta Liturghie cu gândul de a fi noi înşine victime. Darul meu nu trebuie să fie mai puţin desăvârşit decât acela al lui Isus Cristos, chiar dacă este mai mic. Trebuie să îi oferim totul lui Isus: simţurile, facultăţile spirituale, libertatea noastră. Trebuie să avem totdeauna de faţă modelul desăvârşit al jertfei altarului. Trebuie să ne însuşim caracterul lui Isus, adică bunătatea, blândeţea, spiritul de jertfă şi de dăruire, viaţa curată şi paşnică, mila de cei care suferă. Ceea ce nimic este, tot nimic rămâne, chiar dacă se îmbracă în cele mai splendide haine. În felul acesta, eu îndrăznesc, Doamne, să mă apropii de tine. Aş vrea să te iubesc cu cea mai mare şi intimă iubire, aşa cum tu o meriţi. Din inima ta divină aş vrea să împrumut o flacără care să aprindă de iubire şi sărmana mea inimă rece, care să ard şi eu de iubire pentru semenii mei".

Există undeva în Germania o reprezentare inedită a învierii morţilor. Sunt înfăţişate două grupe de oameni total diferite. Într-o parte sunt oameni care încearcă să iasă singuri din mormânt. Sunt toţi acei care sub greutatea poverii lor, a pietrei de pe mormânt, a greutăţii vieţii, se îndoiesc şi se prăbuşesc înapoi în mormânt. În partea opusă sunt înfăţişaţi oameni, care stau cu bucurie împreună şi se ajută reciproc să-şi dea la o parte pietrele de mormânt şi strălucesc de bucurie. Aceştia sunt sfinţii, care au învăţat în această viaţă ce înseamnă să fii cu adevărat om: au trăit împreună şi, pentru că au ştiut să ducă greul vieţii împreună, se ajută reciproc în greutăţi şi se vor şi bucura tot împreună de înviere.

Să ne ajutăm şi noi reciproc cu dragii noştri răposaţi, acum să-i ajutăm noi pe ei, ca şi ei liberi fiind să ne poată ajuta şi ei pe noi. Răposaţii ajutaţi de noi să se elibereze vor veni în întâmpinarea noastră a celor care i-am ajutat ne vor ajuta şi ei cu prietenia, rugăciunile şi mijlocirile lor (cf. Lc 16,9).

Odihna cea veşnică dă-le-o lor, Doamne!
Şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească!
Să se odihnească în pace.
Amin!

Pr. Ioan Lungu
 

lecturi: 10.