Episcopii canadieni şi viziunea unificată a iubirii

De Maria Teresa Pontara Pederiva

Îl definesc "o reflecţie despre fundamentele unei teologii a iubirii umane" documentul nou publicat de episcopii din Canada cu ocazia adunării lor plenare de la sfârşitul lui septembrie cu un titlu care provoacă imediat curiozitate: "Discovering the Unity of Life and Love" ("A descoperi unitatea vieţii şi a iubirii").

Un text suplu de 17 pagini cu intenţia precisă de a propune "o viziune unificată a vieţii şi a iubirii". "Ca păstori ai Bisericii din Canada, este dorinţa noastră să amintim motivele profunde şi umane ale viziunii creştine cu privire la iubirea umană şi la viaţă. Vrem să redescoperim familia ca loc unde adevărurile esenţiale despre viaţa umană şi despre iubire să poată fi cunoscute şi primite: familia înţeleasă ca locul unde umanitatea noastră poate să prospere şi să slujească binele comun, familia drept comunitate unde rănile şi fragilităţile umane pot să fie îmbrăţişate cu milostivire".

Discursul despre viziunea unificată se explică încă de la primele expresii pentru că păstorii canadieni prezintă reflecţia lor esenţialmente în lumina a două texte ale magisteriului papei Francisc: nu numai exortaţia apostolică Amoris laetitia (12 citate), ci şi enciclica socială Laudato si' (opt citate), dar sunt prezente şi Evangelii gaudium şi Lumen fidei cu două citate fiecare. Contextul nu se limitează aşadar la o receptare a documentului post-sinodal urmând alte conferinţe episcopale, ci se lărgeşte la alte problematici locale care ating temele bioetice în lumina recentelor modificări ale codului penal canadian care permit întreruperea îngrijirilor în caz de boală terminală până la domeniul amplu al ecologiei integrale propuse de Bergoglio.

Însă textul conţine citate şi din Benedict al XVI-lea, Ioan Paul al II-lea, poetul Charles Péguy şi părintele Luigi Giussani.

Este scurtă premisa împrumutată dintr-o expresie rostită anul trecut la Ottawa de cardinalul Thomas Collins cu privire la riscul subiectivităţii caracteristică a culturii contemporane, "ideea falsă că realitatea este ceea ce gândesc eu". Nu corespunde adevărului, spunea arhiepiscopul de Toronto, pentru că "există o lume obiectivă de realitate în jurul nostru, necreată şi modelată după dorinţele noastre, dar pe care trebuie s-o descoperim şi s-o valorizăm din interior". Iată aşadar invitaţia de a da cont de speranţa noastră creştină şi, privind realitatea cu ochii credinţei, de a merge în căutarea punctelor de referinţă stabile într-o lumea de acum fluidă.

Şi stabilitatea episcopii din Canada o indică în sens bergoglian: recunoştinţa pentru frumuseţea şi darul vieţii noastre, a celui care ne iubeşte şi a întregii creaţii, profunzimea relaţiilor umane şi, în momentele de durere şi fragilitate, pentru privirea milostivă a lui Dumnezeu care, reafirmă ei, "nu este niciodată o privire de condamnare".

Aşa cum ţin să precizeze că privirea Bisericii cu privire la sexualitate şi la căsătorie nu este un ideal imposibil de obţinut care nu mai are loc în viaţa de astăzi, ci este ceva de propus cu motivaţiile profunde care sunt subînţelese. Motivaţii care, până la urmă, trimit la sensul creştin al vieţii, afară de cazul când se decide să se opteze pentru ipoteza că existenţa umană este condamnată la lipsă de semnificaţie.

Fiind acceptată prima ipoteză, în pofida spoturilor publicitare sau a posibilităţilor tehnologiei actuale la începutul secolului al XXI-lea suntem conştienţi că lucrurile cele mai preţioase ale vieţii nu se construiesc. Ştim şi că vieţile noastre nu sunt întâmplătoare şi ne-am născut, fără să cerem asta, în cadrul unei familii precise cu obiceiuri, capacităţi şi limite unice. Dar toată creaţia, luminată de iubirea Tatălui, are o semnificaţie proprie şi ne aminteşte zilnice de chemarea la iubirea universală şi la comuniune. Iată pentru ce Biserica priveşte la dorinţa de a iubi înscrisă în inima bărbaţilor şi femeilor drept ceva care este prin natura sa "lucru foarte bun" (Gen 1,31) şi unicul scop al acţiunii sale pastorale şi al învăţământului moral este acela de a ajuta la descoperirea ei în lumina privirii lui Dumnezeu iubire, mereu milostiv.

Cu această privire Biserica declară că se adresează soţilor, copiilor şi părinţilor, prietenilor pe care Dumnezeu ni i-a dăruit. Dacă cultura contemporană exaltă autonomia şi libertatea individului, episcopii privesc la slujirea reciprocă în cadrul familiei, îngrijirea celor mici şi a bătrânilor, la darul gratuit al fiecăruia faţă de celălalt, unicul mod în care libertatea noastră se exprimă în plinătatea sa.

Suntem creaţi pentru comuniunea între bărbaţi şi femei (comuniune fizică, spirituală şi emotivă): "Atracţia faţă de celălalt este o dorinţă spre plinătatea vieţii, una dintre forţele sale cele mai profunde", deşi unele teorii care intră pe ascuns şi în parcursurile şcolare, consideră că diferenţa este rod al unei alegeri sociale: şi în acest caz trebuie să se meargă la inima motivaţiilor care duc la această cultură şi să se asume în pozitiv intenţiile subînţelese care solicită la respectul şi la construirea de relaţii mai armonioase între sexe.

Invitaţia explicită este de a privi cu uimire toată creaţia şi îndeosebi la ceea ce Biserica defineşte "misterul nupţial": unirea sexuală a două trupuri care duce la naşterea unei vieţi noi, un mister, rod de iubire, pe care astăzi, în timpul tehnologiilor reproductive, riscăm să-l survolăm cu indiferenţă.

Textul se opreşte asupra fazei tinereţii a îndrăgostirii şi asupra necesităţii profunde de iubire înscrise de Dumnezeu în inima umană având conştiinţa actualei culturi a emoţiilor şi a bunăstării personale: în sine un bine, cu condiţia să nu devină un idol care să-l excludă pe celălalt. Şi apoi asupra iubirii mature, care devine profundă pentru că este capabilă să-l iubească pe celălalt ca pe sine însuşi, chiar dacă nu întotdeauna corespunde propriilor dorinţe. "Nu se ajunge la iubirea autentică într-o singură noapte. Nu aceasta este caracteristica iubirii umane! Faptul că iubirea are nevoie să crească şi să se maturizeze este ceva de care nu ţine cont suficient".

Aici episcopii se opresc pentru a ajunge la punctul care le stă la inimă: discrepanţa între o dorinţă de iubire şi capacitatea noastră reală de a iubi rod al fragilităţii umane, aşa încât "toţi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu şi de harul său mântuitor" şi "în viaţa sacramentală a Bisericii ne este oferită o adevărată pedagogie a iubirii". În această optică trebuie citită toată morala creştină: "Nu o serie de reguli sau limite impuse, ci un raport gradual, tot mai strâns cu persoana lui Cristos".

Fără a intra în detalii pastorale ulterioare, o chemare finală: "Numai în cadrul acestei viziuni unificate a persoanei umane, a unităţii dintre iubire şi căsătorie, dintre sex şi fecunditate, dintre gen şi trup, devine comprehensibilă învăţătura Bisericii cu privire la contracepţie sau la divorţ, dar şi privirea sa milostivă asupra experienţei umane".

Asupra textului exortaţiei post-sinodale a intervenit la adunarea plenară cardinalul canadian Marc Ouellet, prefect al Congregaţiei pentru Episcopi: "Orice interpretare «alarmistă» înţeleasă ca ruptură de tradiţie pentru că este prea permisivă nu este fidelă scrierii din Amoris laetitia şi intenţiilor papei Francisc pentru că Amoris laetitia invită la o abordare pastorală care ţine cont de binele persoanei umane în acea situaţie şi reprezintă o chemare la o convertire pastorală, urmărind primirea, ascultarea, dialogul şi milostivirea".

(După Vatican Insider, 14 octombrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.