Mesaj al Sfântului Părinte Francisc cu ocazia centenarului întemeierii Institutului Pontifical Oriental şi a Congregaţiei pentru Bisericile Orientale

Veneratului frate

Cardinal Leonardo Sandri
Mare Cancelar al Institutului Pontifical Oriental

Cu ocazia aniversării centenarului întemeierii Institutului Pontifical Oriental, la puţine luni după centenarul instituirii Congregaţiei pentru Bisericile Orientale (cf. Benedict al XV-lea, Motu proprio Dei Providentis, 1 mai 1917), îmi este plăcut să adresez un salut cordial dumneavoastră, frate venerat, şi întregii comunităţi academice.

Anticipând cu aproape jumătate de secol decretul conciliar Orientalium Ecclesiarum, veneratul meu predecesor a voit să atragă atenţia cu privire la bogăţia extraordinară a Bisericilor orientale întemeind, chiar aici la Roma la 15 octombrie 1917, Institutul Pontifical Oriental. Deşi în mijlocul furtunosului prim conflict mondial, pontiful a ştiut să rezerve Bisericilor orientale o atenţie specială.

Pentru această întemeiere, Benedict al XV-lea a făcut referinţă la acea deschidere spre Orient începută în Congresul euharistic de la Ierusalim din 1893, cu auspiciul de a crea un centru de studii, care ar fi trebuit să fie - aşa cum s-a afirmat după aceea în documentul de întemeiere - "un sediu corespunzător de studii superioare despre problemele orientale", destinat să formeze "şi preoţii latini care vor voi să exercite slujirea sacră la orientali". De la început se voia ca "acest centru de studii [să fie] deschis şi orientalilor, fie uniţi, fie aşa-numiţilor ortodocşi" (Benedict al XV-lea, Motu proprio Orientis catholici, 15 octombrie 1917: AAS 9 [1917], 532). Cu această ultimă precizare, fondatorul situa noua instituţie într-un orizont pe care-l putem numi astăzi eminamente ecumenic.

Pentru a rezolva problemele iniţiale ale Institutului, Pius al XI-lea, primind sugestia primului conducător al Institutului, fericitul Ildefonso Schuster, în 1922 a decis să-l încredinţeze Societăţii lui Isus (Scrisoarea Decessor Noster, 14 septembrie 1922: AAS 14 [1922], 545-546) şi după aceea i-a acordat Institutului, pe lângă bazilica "Santa Maria Maggiore", un sediu propriu, care şi-a deschis porţile la 14 noiembrie 1926.

În 1928, cu enciclica Rerum Orientalium despre promovarea studiilor orientale, papa invita călduros pe episcopi să trimită studenţi la Institutul Oriental, aşa încât să garanteze în fiecare seminar prezenţa unui profesor în măsură să transmită măcar câteva elemente de studii orientale (cf. AAS 20 [1928], 283-284). După această enciclică a urmat, după mai puţin de o lună, motu proprio Quod maxime, cu care era asociaţi la Universitatea Gregoriana Institutele Biblic şi Orientale (cf. AAS 20 [1928], 310). Anul următor, Pius al XI-lea trecea la întemeierea, pe lângă Institutul Oriental, a Colegiului Russicum, a cărui conducere o încredinţa tot Societăţii lui Isus (cf. Constituţia apostolică Quam curam, 15 august 1929: AAS 21 [1929], 577-581).

De atunci, noutatea cea mai mare a fost, în 1971, întemeierea Facultăţii de Drept Canonic Oriental, până astăzi unica existentă (cf. Congregaţia pentru Educaţia Catolică, Decret Canonicae Orientalium, 7 iulie 1971: AAS 63 [1971], 791-792), alături de aceea care se identifica cu Institutul şi care, din acel moment, a început să se desemneze ca Facultate de Ştiinţe Ecleziastice Orientale, articulată în trei secţiuni: teologico-patristică, liturgică şi istorică.

O altă importantă noutate a fost după aceea transferarea - petrecută în 1993 - a titlului de mare cancelar al Institutului Oriental de la prefectul Congregaţiei pentru Educaţia Catolică la prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale. În acest mod, rămânând neatinsă competenţa propriu-zis academică asupra Institutului exercitată de Congregaţia pentru Educaţia Catolică, cele două instituţii "orientale", născute de altfel în acelaşi an, erau chemate să "promoveze o mai strânsă colaborare şi unitate de intenţii" în slujba Orientului creştin (Rescript al Secretariatului de Stat, 31 mai 1993).

Privirea la istorie ne conduce să ne întrebăm cu privire la missio pe care va trebui s-o îndeplinească acest Institut în viitor.

Dacă la începuturile sale a fost simţită o anumită conflictualitate între studiu şi pastoraţie, astăzi trebuie să recunoaştem că această antinomie nu există. Nu este vorba de a spune "aut... aut", ci "et... et". De aceea îi invit pe profesori să pună pe primul loc al activităţilor lor cercetarea ştiinţifică, după exemplul predecesorilor care s-au remarcat în producerea de contribuţii prestigioase, de monografii erudite, de editări îngrijite ale izvoarelor liturgice, spirituale, arheologice şi canonice, şi chiar de opere colective îndrăzneţe, cum sunt publicarea actelor de la Concilium Florentinum şi ediţia critică a Anaphorae Syriacae. Apoi este cunoscută de toţi contribuţia pe care profesorii de la Institut au adus-o, mai întâi la redactarea documentelor conciliare Orientalium Ecclesiarum şi Unitatis redintegratio (1964), şi după aceea la pregătirea lui Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium (1990).

Pe de altă parte, timpurile în care trăim şi provocările pe care războiul şi ura le aduc rădăcinilor înseşi ale convieţuirii paşnice în martirizatele ţinuturi din Orient, văd Institutul încă o dată, exact ca în urmă cu o sută de ani, în centrul unei răscruci providenţiale.

Menţinând intactă atenţia şi aplicarea spre cercetarea tradiţională, îi invit pe toţi să ofere acelor Biserici şi întregii comunităţi ecleziale capacitatea de ascultare a vieţii şi de reflecţie teologică pentru a ajuta la susţinerea existenţei şi drumului lor. Mulţi dintre studenţii şi profesorii simt acest moment important al istoriei. Acest Institut, graţie cercetării, învăţământului şi mărturiei, are misiunea de a-i ajuta pe aceşti fraţi şi surori ai noştri să întărească şi să consolideze propria credinţă în faţa provocărilor teribile pe care trebuie să le înfrunte. Este chemat să fie locul propice pentru a favoriza formarea de bărbaţi şi femei, seminarişti, preoţi şi laici, în măsură să dea cont de speranţa care-i însufleţeşte şi îi susţine (cf. 1Pt 3,15) şi capabili să colaboreze cu misiunea reconciliatoare a lui Cristos (cf. 2Cor 5,18).

Îi îndemn pe profesori să se menţină deschişi faţă de toate Bisericile orientale, considerate nu numai în configurarea lor antică, ci şi în actuala răspândire şi uneori chinuita dispersare geografică. Apoi, în raport cu venerabilele Biserici orientale, cu care suntem încă pe drumul spre comuniunea deplină şi care continuă autonom drumul lor, Institutul Pontifical Oriental are o misiune ecumenică de dus înainte, prin îngrijirea relaţiilor fraterne, studiul aprofundat al problemelor care încă par să ne despartă şi colaborarea eficace despre teme de importanţă primară, aşteptând ca, atunci când va voi Domnul şi în maniera pe care numai El o cunoaşte, "toţi să fie una" (In 17,21). În această privinţă, prezenţa crescândă de studenţi care aparţin Bisericilor orientale necatolice confirmă încrederea pe care ele o au în Institutul Oriental.

Pe de altă parte, misiunea Institutului este să facă cunoscute şi comorile tradiţiilor bogate ale Bisericilor orientale lumii occidentale, în aşa fel încât ele să poată fi înţelese şi să poată fi asimilate.

Constatând că mulţi studenţi din diferitele colegii orientale din Roma frecventează atenee în care primesc o formare care nu întotdeauna este pe deplin corespunzătoare tradiţiilor lor, invit să se reflecteze asupra a ce s-ar putea face pentru a umple această lacună.

Cu prăbuşirea regimurilor totalitare şi a diferitelor dictaturi, care în unele ţări a creat din păcate condiţii favorabile răspândirii terorismului internaţional, creştinii din Bisericile orientale experimentează drama persecuţiilor şi o diasporă tot mai îngrijorătoare. Asupra acestor situaţii nimeni nu poate închide ochii. Ca porţiune a "Bisericii în ieşire" (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 20-24), Institutul Oriental este chemat să se pună în ascultare rugătoare, pentru a recepta ce anume vrea Domnul în acest moment precis şi, în coerenţă cu acel magis ignaţian, să caute noi căi de parcurs. Va fi vorba, de exemplu, de a-i stimula pe viitorii păstori să insufle în credincioşii lor orientali, oriunde s-ar afla, o iubire profundă faţă de tradiţiile lor şi faţă de ritul lor de apartenenţă; şi, în acelaşi timp, să-i sensibilizeze pe episcopii diecezelor latine să se ocupe de credincioşii orientali dislocaţi geografic lipsiţi de ierarhie proprie, asigurând fiecăruia şi familiilor o asistenţă spirituală şi umană adecvată.

Societăţii lui Isus adresez o caldă invitaţie de a realiza, cu observaţiile cerute astăzi, ceea ce deja în 1928 Pius al XI-lea stabilea cu privire la Consorţiul Gregorian, destinat să favorizeze, împreună cu o însemnată economisire de oameni şi mijloace, o mai mare unitate de intenţii. Alături de missio realizată, de Universitatea Gregoriana respectiv de Institutul Biblic, există aceea nu mai puţin importantă a Institutului Oriental. De aceea este urgent să se garanteze acestei instituţii un nucleu stabil de formatori iezuiţi, cărora li se vor putea alătura alţii în mod lăudabil. Inspirându-se din pedagogia ignaţiană şi folosindu-se de un discernământ comunitar rodnic, membrii comunităţii, atât călugăreşti cât şi academice, vor şti să găsească formele cele mai potrivite pentru a iniţia la disciplina austeră a cercetării şi la exigenţele pastoraţiei pe cei pe care Bisericile vor voi să-i încredinţeze lor.

Unindu-mă la aducerea de mulţumire lui Dumnezeu pentru munca făcută în aceşti o sută de ani, doresc ca Institutul Pontifical Oriental să continue cu elan reînnoit propria misiune, studiind şi răspândind cu iubire şi onestitate intelectuală, cu rigoare ştiinţifică şi perspectivă pastorală tradiţiile Bisericilor orientale în varietatea lor liturgică, teologică, artistică şi canonistă, răspunzând tot mai bine la aşteptările lumii de astăzi pentru a crea un viitor de reconciliere şi pace. Cu aceste urări împart din inimă dumneavoastră, frate venerat, şi întregii comunităţi din acest institut o binecuvântare apostolică specială.

Din Vatican, 12 octombrie 2017

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 13.