Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la întâlnirea promovată de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări (11 octombrie 2017)

Domnilor cardinali,

Iubiţi fraţi în episcopat şi în preoţie,

Domnilor ambasadori,

Stimaţi profesori,

Fraţi şi surori,

Vă salut cordial şi îi mulţumesc Monseniorului Fisichella pentru cuvintele respectuoase adresate mie.

A douăzeci şi cincea aniversare a constituţiei apostolice Fidei depositum cu care sfântul Ioan Paul al II-lea promulga Catehismul Bisericii Catolice, la treizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican, este o oportunitate semnificativă pentru a verifica drumul făcut între timp. Sfântul Ioan al XXIII-lea a dorit şi a voit Conciliul nu în primă instanţă pentru a condamna erorile, ci mai ales pentru a permite ca Biserica să ajungă în sfârşit să prezinte cu un limbaj reînnoit frumuseţea credinţei sale în Isus Cristos. "Este necesar - afirma papa în Discursul de deschidere - ca Biserica să nu se dezlipească de patrimoniul sacru al adevărurilor primite de la părinţi; dar în acelaşi timp trebuie să privească şi la prezent, la noile condiţii şi forme de viaţă care au deschis noi drumuri pentru apostolatul catolic" (11 octombrie 1962). "Datoria noastră - continua pontiful - nu este numai să păzim această comoară preţioasă, ca şi cum ne-am preocupa numai de antichitate, ci să ne dedicăm cu voinţă puternică şi fără teamă acelei lucrări pe care o cere perioada noastră, continuând astfel drumul pe care Biserica îl parcurge de aproape douăzeci de secole" (ibid.).

"A păzi" şi "a continua" este ceea ce revine Bisericii prin natura sa, pentru ca adevărul imprimat în vestea Evangheliei din partea lui Isus să poată ajunge la plinătatea sa până la sfârşitul secolelor. Acesta este harul care a fost acordat poporului lui Dumnezeu, dar este la fel o îndatorire şi o misiune a cărei responsabilitate o avem, pentru a vesti în mod nou şi mai complet Evanghelia din totdeauna contemporanilor noştri. Cu bucuria care provine din speranţa creştină şi înzestraţi cu "medicamentul milostivirii" (ibid.), să ne apropiem de aceea de bărbaţii şi de femeile din timpul nostru pentru a permite ca să descopere bogăţia inepuizabilă cuprinsă în persoana lui Isus Cristos.

Prezentând Catehismul Bisericii Catolice, sfântul Ioan Paul al II-lea susţinea că "el trebuie să ţină cont de explicaţiile învăţăturii pe care în decursul timpurilor Duhul Sfânt a sugerat-o Bisericii. În afară de asta, este necesar ca să ajute să lumineze cu lumina credinţei situaţiile noi şi problemele care în trecut încă nu apăruseră" (Constituţia apostolică Fidei depositum, 3). De aceea, acest Catehism constituie un instrument important nu numai pentru că prezintă credincioşilor învăţătura din totdeauna în aşa fel încât să crească în înţelegerea credinţei, dar şi mai ales pentru că intenţionează să-i apropiem pe contemporanii noştri, cu problematicile lor noi şi diferite, de Biserică, angajată să prezinte credinţa ca răspunsul semnificativ pentru existenţa umană în acest moment istoric deosebit. Deci nu este suficient a găsi un limbaj nou pentru a exprima credinţa din totdeauna; este necesar şi urgent ca, în faţa noilor provocări şi perspective care se deschid pentru umanitate, Biserica să poată exprima noutăţile Evangheliei lui Cristos care, deşi cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu, încă n-au venit la lumină. Este acea comoară de "lucruri vechi şi noi" despre care vorbea Isus, când îi invita pe discipolii săi să înveţe noul adus de el fără să neglijeze vechiul (cf. Mt 13,52).

Evanghelistul Ioan oferă una dintre cele mai frumoase pagini din Evanghelia sa când prezintă aşa-numita "rugăciune sacerdotală" a lui Isus. Înainte de a înfrunta pătimirea şi moartea, El se adresează Tatălui manifestând ascultarea sa în a fi împlinit misiunea care i-a fost încredinţată. Cuvintele sale sunt un imn adus iubirii şi conţin şi cererea ca discipolii să fie păziţi şi ocrotiţi (cf. In 17,12-15). Oricum, în acelaşi timp Isus se roagă pentru cei care în viitor vor crede în El graţie predicării discipolilor săi, pentru ca şi ei să fie adunaţi şi păstraţi în unitate (cf. In 17,20-23). În expresia: "Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos" (In 17,3) se atinge apogeul misiunii lui Isus.

A-l cunoaşte pe Dumnezeu, aşa cum ştim bine, nu este în primul rând un exerciţiu teoretic al raţiunii umane, ci o dorinţă de nestins imprimată în inima fiecărei persoane. Este cunoaşterea care provine din iubire, pentru că l-am întâlnit Fiul lui Dumnezeu pe drumul nostru (cf. Scrisoarea enciclică Lumen fidei, 28). Isus din Nazaret merge cu noi pentru a ne introduce cu cuvântul său şi cu semnele sale în misterul profund al iubirii Tatălui. Această cunoaştere se întăreşte, zi de zi, cu certitudinea credinţei de a ne simţi iubiţi şi pentru aceasta inseraţi într-un plan încărcat de sens. Cine iubeşte vrea să cunoască mai mult persoana iubită pentru a descoperi bogăţia care se ascunde în ea şi care în fiecare zi reiese ca o realitate mereu nouă.

Pentru acest motiv, Catehismul nostru se pune în lumina iubirii ca o experienţă de cunoaştere, de încredere şi de abandonare misterului. Catehismul Bisericii Catolice, schiţând punctele structurale ale propriei compoziţii, preia un text din Catehismul Roman; şi-l însuşeşte, propunându-l drept cheie de lectură şi de aplicare: "Tot conţinutul doctrinei şi predării trebuie să fie orientat spre iubirea care nu se va sfârşi niciodată. Fie că expui ce e de crezut, de sperat sau de făcut, trebuie, în primul rând, să pui întotdeauna în lumină iubirea Mântuitorului, pentru ca fiecare să înţeleagă că nici un act de virtute perfect creştin nu are altă origine decât Iubirea şi nu are altă ţintă decât Iubirea" (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 25).

În acest orizont de gândire îmi place să fac referinţă la o temă care ar trebui să găsească în Catehismul Bisericii Catolice un spaţiu mai adecvat şi coerent cu aceste finalităţi exprimate. De fapt, mă gândesc la pedeapsa cu moartea. Această problematică nu poate să fie redusă la o simplă amintire a învăţăturii istorice fără a face să reiasă nu numai progresul în doctrină prin lucrarea ultimilor pontifi, dar şi conştiinţa schimbată a poporului creştin, care refuză o atitudine permiţătoare faţă de o pedeapsă care lezează foarte mult demnitatea umană. Trebuie să se afirme cu putere că o condamnare la moarte este o măsură inumană care umileşte, în orice mod ar fi urmărită, demnitatea personală. Este în ea însăşi contrară Evangheliei pentru că este decis în mod voluntar să se suprime o viaţă umană care este mereu sacră în ochii Creatorului şi asupra căreia numai Dumnezeu este în ultimă analiză adevărat judecător şi garant. Niciodată vreun om, "nici măcar ucigaşul nu-şi pierde demnitatea sa personală" (Scrisoare către preşedintele Comisiei Internaţionale împotriva pedepsei cu moartea, 20 martie 2015), pentru că Dumnezeu este un Tată care aşteaptă mereu întoarcerea fiului care, ştiind că a greşit, cere iertare şi începe o nouă viaţă. Deci, nimănui nu-i poate fi luată nu numai viaţa, ci însăşi posibilitatea unei răscumpărări morale şi existenţiale care să fie după aceea în folosul comunităţii.

În secolele trecute, când erau în faţa unei sărăcii a instrumentelor de apărare şi maturitatea socială încă nu cunoscuse dezvoltarea sa pozitivă, recurgerea la pedeapsa cu moartea apărea ca o consecinţă logică a aplicării justiţiei care trebuia respectată. Din păcate, şi în Statul Pontifical s-a recurs la acest remediu extrem şi inuman, neglijând primatul milostivirii asupra dreptăţii. Să asumăm responsabilităţile trecutului şi să recunoaştem că acele mijloace erau dictate de o mentalitate mai mult legalistă decât creştină. Preocuparea de a păstra integre puterile şi bogăţiile materiale au dus la supraestimarea valorii legii, împiedicând să se meargă în profunzime în înţelegerea Evangheliei. Totuşi, a rămâne astăzi neutri în faţa noilor exigenţe pentru reafirmarea demnităţii personale, ne-ar face mai vinovaţi.

Aici nu suntem în prezenţa vreunei contradicţii cu învăţătura din trecut, pentru că apărarea demnităţii vieţii umane din prima clipă a zămislirii până la moartea naturală a găsit mereu în învăţătura Bisericii glasul său coerent şi autoritar. Totuşi, dezvoltarea armonioasă a doctrinei cere să se neglijeze luări de poziţie în apărarea argumentelor care apar de acum complet contrare noii înţelegeri a adevărului creştin. De altfel, aşa cum amintea deja sfântul Vincenţiu de Lerins: "Poate că spune cineva: aşadar în Biserica lui Cristos nu va fi niciodată vreun progres al religiei? Va fi cu siguranţă, şi va fi un progres enorm. De fapt, cine va fi acel om aşa de răuvoitor, aşa de potrivnic lui Dumnezeu încât să încerce să împiedice asta?" (Commonitorium, 23.1: PL 50). De aceea este necesar de reafirmat că, oricât de grav ar putea să fie delictul comis, pedeapsa cu moartea este inadmisibilă pentru că atentează la inviolabilitatea şi demnitatea persoanei.

"Biserica în învăţătura sa, în viaţa sa şi în cultul său perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea şi tot ceea ce crede ea" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Dei Verbum, 8). Părinţii la Conciliu nu puteau găsi expresie mai potrivită pentru a exprima natura şi misiunea Bisericii. Nu numai în "doctrină", ci şi în "viaţă" şi în "cult" este oferită credincioşilor capacitatea de a fi popor al lui Dumnezeu. Cu o consecvenţă de verbe, constituţia dogmatică despre revelaţia divină exprimă dinamica procesului: "Această tradiţie se dezvoltă [...] creşte [...] tinde neîncetat către plinătatea adevărului, până ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu" (ibid.).

Tradiţia este o realitate vie şi numai o viziune parţială poate să se gândească la "depozitul credinţei" ca la ceva static. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate să fie păstrat la naftalină ca şi cum ar fi vorba despre o pătură veche care trebuie protejată împotriva paraziţilor! Nu. Cuvântul lui Dumnezeu este o realitate dinamică, mereu vie, care înaintează şi creşte pentru că tinde spre o împlinire pe care oamenii n-o pot opri. Această lege a progresului după formula fericită a sfântului Vincenţiu de Lerins: "annis consolidetur, dilatetur tempore, sublimetur aetate" (Commonitorium, 23.9: PL 50), aparţine condiţiei speciale a adevărului revelat în transmiterea lui de către Biserică şi nu înseamnă deloc o schimbare de doctrină.

Nu se poate păstra doctrina fără a o face să înainteze nici nu se poate lega de o lectură rigidă şi imutabilă, fără a umili acţiunea Duhului Sfânt. "Dumnezeu, care în multe rânduri şi în multe moduri a vorbit în vechime părinţilor noştri" (Evr 1,1), "nu încetează să vorbească cu Mireasa Fiului său" (Dei Verbum, 8). Suntem chemaţi să ne însuşim acest glas cu o atitudine de "ascultare religioasă" (ibid., 1), pentru a permite existenţei noastre ecleziale să înainteze cu acelaşi entuziasm de la începuturi, spre noile orizonturi la care Domnul vrea să ne facă să ajungem.

Vă mulţumesc pentru această întâlnire şi pentru munca voastră; vă cer să vă rugaţi pentru mine şi vă binecuvântez din inimă. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.