Reflecţie: A întreba înseamnă a trăi

În noi, fiinţele umane, sălăşluiesc multe întrebări, adică simţim o pulsaţie spre a cunoaşte, spre a şti, spre a comunica, lucru care ne împinge să ne punem întrebări. Este semnificativ că cei mici pun continuu întrebări pentru a cunoaşte lumea în care au ajuns să trăiască. Părinţii ştiu bine acest lucru: mai multe întrebări decât afirmaţii...

Fiinţa umană este o fiinţă care se interoghează şi interoghează, deci una care caută un răspuns. Dar întrebările sunt mult mai importante şi decisive decât posibilele răspunsuri, care nu apar totdeauna pentru a le satisface. Dacă Platon spunea că "cel mai mare bine al omului este a se interoga asupra persoanei proprii, şi nedemnă de a fi trăită este o viaţă fără această activitate" (Apologia lui Socrate, 38A), am putea extinde această consideraţie pentru toate întrebările fundamentale care privesc condiţia umană. Rainer Maria Rilke, care încă nu avea treizeci de ani, scria în ziua de 6 iulie 1903, într-o splendidă scrisoare adresată tânărului poet Franz Kappus: "Dragă domnule, dumneavoastră sunteţi atât de tânăr şi vă găsiţi dincoace de orice început, iar eu aş vrea, aşa cum pot mai bine, să vă rog să aveţi răbdare cu tot ceea ce încă nu este rezolvat în inima dumneavoastră, şi să încercaţi să iubiţi întrebările însele, ca şi cum ar fi camere încuiate cu chei sau cărţi scrise într-o altă limbă. Nu căutaţi acum răspunsurile care nu pot fi date, pentru că nu aţi fi capabil să le trăiţi... Acum trăiţi întrebările. Astfel, poate într-o zi îndepărtată, puţin câte puţin, fără să vă daţi seama, vă veţi găsi în situaţia de a trăi şi răspunsurile... Sarcina noastră este dificilă, dar aproape tot ceea ce este serios este şi dificil, şi toate sunt serioase. Rilke îl sfătuieşte pe tânărul Franz să iubească întrebările - aş îndrăzni să specific - mai mult decât răspunsurile, pentru că uneori răspunsurile nu există sau nu ştim să le găsim, dar întrebările apar, locuiesc în noi, ne mişcă, ne fac să căutăm. Şi există întrebări care ne sunt adresate din partea altora, din partea Altuia, pe care noi putem să le ascultăm, sau, contrar, femeie sau bărbat, care ne oferă chipul lor. Chipul, care pentru specia umană este unic, este ceea ce deosebeşte o persoană de o alta şi pe care ochii noştri îl văd, îl întâlnesc, îl citesc, îl cunosc şi îl recunosc, este o întrebare, aşa cum ştia să sublinieze cu măiestrie Emmanuel Lévinas. Permiteţi-mi aici să vă amintesc de un alt mare autor, pentru mine un adevărat maestru: Edmond Jabès, care nu întâmplător a scris Cartea întrebărilor (1963), în care acest intelectual evreu pune întrebări şi încearcă să le răspundă, dar numai prin fraze scurte, sintetice, aproape nişte aforisme, astfel ca întrebarea să rămână deschisă, să mai răsune din nou şi iarăşi din nou...

Da, inima noastră umană este locuită de întrebări: De unde vin? Unde merg? Cine sunt eu? Ceea ce mă înconjoară este real? Şi, dintre toate întrebările, cea mai gravă este: "De ce moartea mă aşteaptă?". Chiar din profunzime, din intimitatea fiinţei noastre, din acel organ imaginar şi simbolic pe care-l numim "inimă", fără să ştim bine unde să-l situăm, ies afară gândurile bune şi rele, din care apoi rezultă dorinţele, voinţa şi acţiunea.

Există o afirmaţie a profetului Ieremia care m-a intrigat totdeauna: "Inima omului este complicată şi bolnavă; cine o poate cunoaşte?" (Ier 17, 9). Izvorul întrebărilor noastre este complicat şi bolnav, pentru că ajungem în lume dintr-un bărbat şi dintr-o femeie care au cunoscut deja complicaţia şi boala, şi nimeni dintre noi nu se naşte "fără greşeli"... Existenţa noastră este tributară faţă de rădăcina noastră, faţă de cei care ne-au precedat şi ne-au zămislit, şi este plăsmuită şi de istoria noastră, de trăirea noastră într-un timp şi într-un loc bine precizate.

De aceea, întrebările zămislesc un humus complex şi diferit pentru fiecare dintre noi, dar tocmai în acest teren voinţa noastră personală poate să decidă binele şi răul, poate să discearnă întrebările şi să aleagă să se angajeze într-un răspuns sau să le lase să cadă. Itinerarul nostru de umanizare depinde, înainte de toate, de acest discernământ personal, de angajarea noastră în a trăi într-o logică a binelui comun şi de rezistenţă faţă de philautia, adică faţă de iubirea de sine a celui care trăieşte fără alţii sau chiar împotriva celorlalţi.

Întrebările care sălăşluiesc în noi influenţează calitatea vieţii noastre şi convieţuirea noastră. Aminteam mai înainte întrebările pe care fiecare fiinţă umană demnă de acest nume şi le pune, interogative foarte bine exprimate de "gnosticul" Teodor la jumătatea secolului al II-lea d.Ch: "Cine sunt eu? De unde vin? Unde merg? Cui aparţin? De ce anume pot fi mântuit? (cf. Clemente Alessandrino, Estratti da Teodoto 78; PG9,696).

În acest dialog dintre om şi Celălalt - pe care-l numim Dumnezeu -, în această relaţie, care de la începutul omenirii continuă în istorie, sunt prezente multe întrebări. Trebuie să recunoaştem că întrebările omului se reduc, în ciuda diferitelor lor exprimări, la una singură: "O, Dumnezeule, ne vei da mântuirea, ne vei elibera de moarte?". În schimb, întrebările pe care Dumnezeu le face omului sunt diferite. Prima întrebare este cea prezentă în Cartea Facerii, unde Dumnezeu caută omul care s-a îndepărtat de la El şi îl cheamă: "Adam, unde eşti? Terestru, uman, adam luat din adamah, unde eşti?" (Fac 2, 9). Aceasta este o întrebare care interpelează omul din toate timpurile şi din toate generaţiile: unde eşti? Care înseamnă: la ce punct al umanizării tale te afli? Eşti un om care în fiecare zi învingi animalitatea care sălăşluieşte în tine sau eşti pe un drum al barbariei, al dezumanizării, al bestialităţii? Sau încă: citând comentariul lui Martin Buber, din acea frumoasă carte numită Drumul omului: "Unde te afli tu în lume? Din zilele şi anii alocaţi ţie au trecut deja mulţi... între timp, tu până unde ai ajuns în lumea ta?" (Qiqajon, Magnano 1990, p. 18).

Creând omul, Dumnezeu spusese: "Să facem omul" (Fac 1,26), unde acel "noi" - spun rabinii înseamnă că Dumnezeu şi omul împreună trebuie să facă omul, pentru că omul devine mai om cu ajutorul celuilalt, şi cu Acel, cu "a" majuscul" care este Dumnezeu. Aici vreau să spun un cuvânt care-mi arde sufletul, dar trebuie să-l spun. Atunci când, despre Auschwitz, despre Dachau, despre gulaguri sau despre masacrele minorităţilor etnice şi religioase din Irak sau din Siria din partea jihadiştilor auzim punându-se întrebarea: "Unde era, unde este Dumnezeu?", ar trebui să ne fie ruşine şi să punem şi această întrebare: "Unde era, unde este omul? Unde era, unde este umanitatea noastră?", fără a-i imputa lui Dumnezeu ceea ce Dumnezeu însuşi respinge!

O altă întrebare pusă de Dumnezeu - atenţie, nu la începutul cronologic al istoriei, ci la începutul fiecărei vieţi umane responsabile - este: "Unde se află Abel fratele tău?" (Fac 4,9). De aceea, după întrebarea la tu-ul care priveşte orice fiinţă umană, deci pe fiecare dintre noi, se află întrebarea care-l priveşte pe celălalt, pe ceilalţi, pe cei legaţi de noi cu legătura fraternităţii. "Unde este Abel, fratele tău?", care înseamnă: "Ce relaţie ai cu celălalt om? Ce responsabilitate simţi faţă de el? Ai grijă de el? Sau îl negi, deci nu vrei să-l cunoşti, îl ucizi?". Şi aceasta este o întrebare nesfârşită, care în fiecare zi se reînnoieşte pentru fiecare dintre noi.

Autor: Enzo Bianchi

Sursa: www.monasterodibose.it

Traducere de pr. Damian Pătraşcu

lecturi: 10.