Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la Întâlnirea Internaţională promovată de Congregaţia pentru Cler (7 octombrie 2017)

Domnilor cardinali,

Iubiţi fraţi episcopi şi preoţi,

Fraţi şi surori,

Fiţi bineveniţi la sfârşitul Întâlnirii Internaţionale despre Ratio fundamentalis, promovate de Congregaţia pentru Cler, mulţumesc cardinalului prefect pentru cuvintele respectuoase adresate mie.

Tema formării sacerdotale este determinantă pentru misiunea Bisericii: reînnoirea credinţei şi viitorul vocaţiilor este posibilă numai dacă avem preoţi bine formaţi.

Totuşi, ceea ce aş vrea să spun înainte de toate este asta: formarea sacerdotală depinde în primul rând de acţiunea lui Dumnezeu în viaţa noastră şi nu de activităţile noastre. Este o operă care cere curajul de a ne lăsa plăsmuiţi de Domnul, pentru ca să transforme inima noastră şi viaţa noastră. Asta ne face să ne gândim la imaginea biblică a lutului în mâinile olarului (cf. Ier 18,1-10) şi la episodul în care Domnul îi spune profetului Ieremia: "Ridică-te şi coboară la casa olarului" (v. 2). Profetul merge şi, văzându-l pe olarul care lucrează lutul, înţelege misterul iubirii milostive a lui Dumnezeu. Descoperă că Israel este păzit în mâinile iubitoare ale lui Dumnezeu, care, ca un olar răbdător, se îngrijeşte de creatura sa, pune lutul pe roată, îl modelează, îl plăsmuieşte şi, astfel, îi dă o formă. Dacă îşi dă seama că vasul nu a ieşit bine, atunci Dumnezeu milostivirii aruncă din nou lutul în masă şi, cu duioşie de Tată, îl ia din nou ca să-l plăsmuiască.

Această imagine ne ajută să înţelegem că formarea nu se rezolvă în câteva actualizări culturale sau în câteva iniţiative locale sporadice. Dumnezeu este artizanul răbdător şi milostiv al formării noastre sacerdotale şi, cum este scris în Ratio, această muncă durează toată viaţa. În fiecare zi descoperim - cu sfântul Paul - că purtăm "această comoară în vase de lut, pentru ca puterea neobişnuită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi" (2Cor 4,7), şi când ne dezlipim de obişnuinţele noastre comode, de rigidităţile schemelor noastre şi de prezumţia că am sosit deja, şi avem curajul de a ne pune în prezenţa Domnului, atunci El poate să-şi reia lucrarea sa asupra noastră, ne plăsmuieşte şi ne transformă.

Trebuie s-o spunem cu putere: dacă unul nu se lasă format de Domnul în fiecare zi, devine un preot stins, care se târăşte în slujire prin inerţie, fără entuziasm pentru Evanghelie şi nici pasiune pentru poporul lui Dumnezeu. În schimb, preotul care zi de zi se încredinţează mâinilor înţelepte ale Olarului cu "O" majusculă, păstrează în timp entuziasmul inimii, primeşte cu bucurie prospeţimea Evangheliei, vorbeşte cu cuvinte capabile să atingă viaţa oamenilor; şi mâinile sale, unse de episcop în ziua hirotonirii, sunt capabile să ungă la rândul lor rănile, aşteptările şi speranţele poporului lui Dumnezeu.

Şi acum să venim la un al doilea aspect important: fiecare dintre noi preoţii este chemat să colaboreze cu Olarul divin! Nu suntem numai lut, ci şi adjutanţi ai Olarului, colaboratori ai harului său. În formarea sacerdotală, cea iniţială şi cea permanentă - amândouă sunt importante! - putem recunoaşte cel puţin trei protagonişti, care se află şi ei în "casa olarului".

Primul suntem noi înşine. În Ratio este scris: "Primul şi principalul responsabil al propriei formări permanente este preotul însuşi" (nr. 82). Chiar aşa! Noi îi permitem lui Dumnezeu să ne plăsmuiască şi asumăm "aceleaşi sentimente ale lui Cristos Isus" (Fil 2,5), numai atunci când nu ne închidem în pretenţia că suntem o operă deja împlinită, şi ne lăsăm conduşi de Domnul devenind în fiecare zi tot mai mult discipoli ai săi. Pentru a fi protagonist al propriei formări, seminaristul sau preotul va trebui să spună "da"-uri şi "nu"-uri: mai mult decât zgomotul ambiţiilor umane, va prefera tăcerea şi rugăciunea; mai mult decât încrederea în propriile opere, va şti să se abandoneze în mâinile olarului şi creativităţii sale purtătoare de grijă; mai mult decât de scheme preconstituite, se va lăsa condus de o nelinişte salutară a inimii, aşa încât să orienteze propria neîmplinire spre bucuria întâlnirii cu Dumnezeu şi cu fraţii. Mai mult decât izolarea, va căuta prietenia cu fraţii în preoţie şi cu oamenii săi, ştiind că vocaţia sa se naşte dintr-o întâlnire de iubire: cea cu Isus şi cea cu poporul lui Dumnezeu.

Al doilea protagonist sunt formatorii şi episcopii. Vocaţia se naşte, creşte şi se dezvoltă în Biserică. Astfel, mâinile Domnului care modelează acest vas de lut, acţionează prin grija celor care, în Biserică, sunt chemaţi să fie primi formatori ai vieţii sacerdotale: rectorul, directorii spirituali, educatorii, cei care se ocupă de formarea permanentă a clerului şi, peste toţi, episcopul, pe care pe bună dreptate Ratio îl defineşte ca "prim responsabil al admiterii în seminar şi al formării sacerdotale" (nr. 128).

Dacă un formator sau un episcop nu "coboară la casa olarului" şi nu colaborează cu opera lui Dumnezeu, nu vom putea avea preoţi bine formaţi!

Asta cere o grijă specială faţă de vocaţiile la preoţie, o apropiere încărcată de duioşie şi de responsabilitate faţă de viaţa preoţilor, o capacitate de a exercita arta discernământului ca instrument privilegiat al întregului drum sacerdotal. Şi - aş vrea să spun mai ales episcopilor - lucraţi împreună! Să aveţi o inimă largă şi o respiraţie amplă pentru ca acţiunea voastră să poate trece de graniţele diecezei şi să intre în conexiune cu acţiunea celorlalţi fraţi episcopi. Cu privire la formarea preoţilor trebuie să se dialogheze mai mult, să se depăşească patriotismele locale, să se facă alegeri împărtăşite, să se demareze împreună parcursuri formative bune şi să se pregătească de departe formatori la înălţimea acestei misiuni aşa de importante. Să aveţi la inimă formarea sacerdotală: Biserica are nevoie de preoţi capabili să vestească Evanghelia cu entuziasm şi înţelepciune, să aprindă speranţa acolo unde cenuşa a acoperit jarul vieţii şi să genereze credinţa în deşerturile istoriei.

În sfârşit, poporul lui Dumnezeu. Să nu uităm asta niciodată: oamenii, cu travaliul situaţiilor lor, cu întrebările lor şi nevoile lor, sunt o mare "roată a olarului" care plăsmuieşte lutul preoţiei noastre. Când ieşim spre poporul lui Dumnezeu, ne lăsăm plăsmuiţi de aşteptările sale, atingând rănile sale, ne dăm seama că Domnul transformă viaţa noastră. Dacă păstorului îi este încredinţată o porţiune de popor, este adevărat şi că poporului îi este încredinţat preotul. Şi, în pofida rezistenţelor şi neînţelegerilor, dacă mergem în mijlocul poporului şi ne dedicăm cu generozitate, ne vom da seama că el este capabil de gesturi surprinzătoare de atenţie şi de duioşie faţă de preoţii săi. Este o adevărată şcoală de formare umană, spirituală, intelectuală şi pastorală. De fapt, preotul stă între Isus şi oameni: cu Domnul, pe munte, el reînnoieşte în fiecare zi amintirea chemării; cu persoanele, în vale, fără a se înspăimânta vreodată de riscuri şi fără a se bloca în judecăţi, el se oferă ca pâine care hrăneşte şi apă care adapă, "trecând şi făcând bine" celor pe care-i întâlneşte pe drum şi oferindu-le ungerea Evangheliei.

Astfel preotul se formează: fugind fie de o spiritualitate fără trup, fie, viceversa, de o angajare lumească fără Dumnezeu.

Preaiubiţilor, întrebarea care trebuie să sape înlăuntrul nostru, când coborâm la casa olarului, este aceasta: Ce preot doresc să fiu? Un "preot de salon", unu liniştit şi aranjat, sau un discipol misionar căruia îi arde inima pentru Învăţătorul şi pentru poporul lui Dumnezeu? Unul care se aşează comod în propria bunăstare sau un discipol în mişcare? Un lânced care preferă trăirea liniştită sau un profet care trezeşte în inima omului dorinţa de Dumnezeu?

Fecioara Maria, pe care astăzi o venerăm ca Sfânta Fecioară Maria a Rozariului, să ne ajute să mergem cu bucurie în slujirea apostolică şi să facă inima noastră asemenea cu a ei: umilă şi docilă, ca lutul în mâinile olarului. Vă binecuvântez şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.