Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 4 octombrie 2017

Speranţa creştină - 35. Misionari ai speranţei astăzi

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În această cateheză vreau să vorbesc despre tema "Misionari ai speranţei astăzi". Sunt bucuros să fac asta la începutul lunii octombrie, care în Biserică este dedicată în mod deosebit misiunii, precum şi în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, care a fost un mare misionar al speranţei!

De fapt, creştinul nu este un profet al nenorocirii. Noi nu suntem profeţi ai nenorocirii. Esenţa vestirii sale este opusul, opusul nenorocirii: este Isus, mort din iubire şi pe care Dumnezeu l-a înviat în dimineaţa de Paşte. Şi acesta este nucleul credinţei creştine. Dacă Evangheliile s-ar opri la îngroparea lui Isus, istoria acestui profet s-ar adăuga la multele biografii de personaje eroice care şi-au dedicat viaţa pentru un ideal. Evanghelia ar fi atunci o carte edificatoare, chiar mângâietoare, dar n-ar fi o veste de speranţă.

Însă Evangheliile nu se încheie cu vinerea sfântă, merg mai departe; şi tocmai acest fragment ulterior transformă vieţile noastre. Discipolii lui Isus erau dărâmaţi în acea sâmbătă după răstignirea sa; acea piatră rostogolita la intrarea mormântului a închis şi cei trei ani entuziasmanţi trăiţi de ei cu Învăţătorul din Nazaret. Părea că totul s-a terminat şi unii, dezamăgiţi şi înfricoşaţi, părăseau deja Ierusalimul.

Însă Isus învie! Acest fapt neaşteptat răstoarnă şi transformă mintea şi inima discipolilor. Pentru că Isus nu învie numai pentru El însuşi, ca şi cum renaşterea sa ar fi o prerogativă de care să fie gelos: dacă se înalţă către Tatăl este pentru că vrea ca de învierea sa să fie părtaşă fiecare fiinţă umană şi să tragă în sus fiecare creatură. Şi în ziua de Rusalii discipolii sunt transformaţi de suflul Duhului Sfânt. Nu vor avea numai o veste bună de dus tuturor, ci vor fi ei înşişi diferiţi de cum erau înainte, ca renăscuţi la viaţă nouă. Învierea lui Isus ne transformă cu forţa Duhului Sfânt. Isus este viu, este viu printre noi, este viu şi are acea forţă de a transforma.

Cât de frumos este să ne gândim că suntem vestitori ai învierii lui Isus nu numai în cuvinte, ci cu faptele şi cu mărturia vieţii! Isus nu vrea discipoli capabili numai să repete formule învăţate pe de rost. Vrea martori: persoane care propagă speranţă cu modul lor de a primi, de a zâmbi, de a iubi. Mai ales de a iubi: pentru că forţa învierii îi face pe creştini capabili să iubească şi atunci când iubirea pare că şi-a pierdut motivaţiile sale. Există un "mai mult" care locuieşte în existenţa creştină şi care nu se explică pur şi simplu cu forţa sufletească sau cu un optimism mai mare. Credinţa, speranţa noastră nu este numai un optimism; este altceva, mai mult! Este ca şi cum credincioşii ar fi persoane cu o "bucată de cer" în plus deasupra capului, însoţiţi de o prezenţă pe care cineva nu reuşeşte nici măcar s-o intuiască.

Astfel misiunea creştinilor în această lume este acela de a deschide spaţii de mântuire, ca nişte celule de regenerare capabile să restituie limfa la ceea ce părea pierdut pentru totdeauna. Când cerul este în întregime înnorat, este o binecuvântare cel care ştie să vorbească despre soare. Iată, adevăratul creştin este aşa: nu este plângăcios şi supărat, ci convins, prin forţa învierii, că niciun rău nu este infinit, nicio noapte nu este fără sfârşit, niciun om nu este definitiv greşit, nicio ură nu este invincibilă de iubire.

Desigur, uneori discipolii vor plăti scump această speranţă dăruită lor de Isus. Să ne gândim la atâţia creştini care nu au abandonat poporul lor, când a venit timpul persecuţiei. Au rămas acolo, unde erau nesiguri şi de ziua de mâine, unde nu se puteau face proiecte de niciun tip, au rămas sperând în Dumnezeu. Şi să ne gândim la fraţii noştri, la surorile noastre din Orientul Mijlociu care dau mărturie de speranţă şi chiar îşi oferă viaţa pentru această mărturie. Aceştia sunt adevăraţi creştini! Aceştia poartă cerul în inimă, privesc dincolo, mereu dincolo. Cel care a avut harul de a îmbrăţişa învierea lui Isus mai poate spera în ceea ce este nesperat. Martirii din orice timp, cu fidelitatea lor faţă de Cristos, relatează că nedreptatea nu este ultimul cuvânt în viaţă. În Cristos înviat putem continua să sperăm. Bărbaţii şi femeile care au un "pentru ce" să trăiască rezistă mai mult decât ceilalţi în timpurile de nenorocire. Dar cine îl are pe Cristos alături de el cu adevărat nu se mai teme de nimic. Şi pentru aceasta creştinii, adevăraţii creştini, nu sunt niciodată oameni uşori şi concilianţi. Blândeţe lor nu trebuie confundată cu un sentiment de nesiguranţă şi de capitulare. Sfântul Paul îl stimulează pe Timotei să sufere pentru Evanghelie, şi spune aşa: "Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci Duhul tăriei, al iubirii şi al chibzuinţei" (2Tim 1,7). Căzuţi fiind, se ridică mereu.

Iată, iubiţi fraţi şi surori, de ce creştinul este un misionar de speranţă. Nu prin meritul său, ci graţie lui Isus, bobul de grâu care, căzut în pământ, a murit şi a adus mult rod (cf. In 12,24).

_______________________

Anunţ

Doresc să anunţ că de la 19 la 24 martie 2018 este convocată de Secretariatul General al Sinodului Episcopilor o reuniune presinodală la care sunt invitaţi tineri care provin din diferitele părţi ale lumii: fie tineri catolici, fie tineri de diferite confesiuni creştine şi de alte religii, sau necredincioşi.

Această iniţiativă se inserează pe drumul de pregătire a următoarei Adunări Generale a Sinodului Episcopilor care va avea ca temă Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional, în octombrie 2018. Cu acest drum Biserica vrea să se pună în ascultarea glasului, a sensibilităţii, a credinţei precum şi a îndoielilor şi a criticilor tinerilor - trebuie să-i ascultăm pe tineri -. Pentru aceasta, concluziile reuniunii din martie vor fi transmise părinţilor sinodali.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.