Mărturii pentru a-l cunoaşte pe "Celălalt Francisc"

Apare în librărie culegerea de interviuri îngrijită de Deborah Castellano Lubov (Cantagalli): colaboratori şi cunoştinţe îl povestesc pe papa Bergoglio. Publicăm prefaţa semnată de cardinalul secretar de stat, Pietro Parolin.

Familiaritatea cu care papa Francisc s-a prezentat lumii întregi la începutul pontificatului nu este numai un fapt nou, cel puţin în parte, ci este şi ceva care plăsmuieşte Biserică dinăuntru. Această prietenie pe care o are pontiful faţă de poporul creştin - care în definitiv este dorinţă de a merge împreună - este aceeaşi pe care o manifestă faţă de cel care a ales să-l urmeze pe Cristos în misiunea preoţiei şi care are nevoie, zilnic, să fie recondus la originea slujirii sale. De aceea, nu va surprinde să se audă în interviurile care urmează glasul celui care, chiar în funcţii de înaltă responsabilitate în organizarea eclezială, povesteşte marea stupoare cu care a trăit şi trăieşte întâlnirea sa personală cu papa, simţindu-se primit de o privire - cea a lui Francisc - încărcată de afect şi de milostivire, sentimente care întemeiază şi constituie experienţa demnităţii sale pe care o trăieşte omul.

Francisc îndeplineşte această mare slujire: în era triumfului maxim al tehnicii şi al banului, indică omului de astăzi rănit de criză - mai curând spirituală decât economică - singura cale pentru a redobândi propria valoare de fiinţă umană: calea este Isus, aşa cum El însuşi ne spune în Evanghelia lui Ioan: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa" (14,6). În fiecare zi papa - cu umilinţa sa, dar şi cu perseverenţa sa neobosită - ne duce din nou la Evanghelie şi pe noi care am ales să-l slujim pe Dumnezeu în ministerul sacerdotal, fie cu cuvintele sale şi cu gesturile sale, fie cu atenţia pe care o arată faţă de cei săraci, faţă de cei din urmă. Pentru că este adevărat că nu numai cu pâine trăieşte omul, dar este adevărat şi contrariul: omul trăieşte şi cu pâine. Şi, astăzi, în această mare criză, sunt mulţi care sunt privaţi de pâine. De altfel, sensibilitatea sa faţă de sărăcie a caracterizat tot drumul său de păstor al Bisericii şi de martor al lui Cristos.

Cred că una dintre imaginile cele mai reprezentative ale acestui pontificat este atunci când la Firenze - la liturghia de la "Sfântul Francisc Sărăcuţ" - papa varsă apă în paharul de plastic al unei doamne în vârstă ridicând o găleată tot de plastic. Totuşi, atenţia lui Francisc faţă de săraci nu trebuie confundată cu pauperismul sau cu o cumsecădenie scop în sine: în atenţia faţă de cei din urmă, omul trăieşte experienţa lui caritas. Deci, a lui Cristos. De fapt aşa este în Evanghelia lui Matei: "Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (25,40). Şi în Ioan este şi mai clar, când Isus avertizează: "Pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi; pe mine, însă, nu mă aveţi întotdeauna" (12,8).

Pentru aceasta, papa Francisc ne invită constant să-l înţelegem pe cel sărac şi să fim atenţi faţă de el ca om: nu faţă de condiţia sa de cerşetor, mai degrabă faţă de inima sa cerşetoare. Şi inima sa cerşetoare este inima noastră care are nevoie de Cristos. Alipirea mare şi palpabilă a lui Francisc de Fiul lui Dumnezeu l-a rănit şi pe cel care nu crede. De fapt, sunt foarte mulţi necredincioşii care au exprimat uimirea lor şi curiozitatea lor faţă de papa şi, într-un fel, faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este semnul că Duhul Sfânt este mai viu ca oricând în Biserica sa.

(După Vatican Insider, 25 octombrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 22.