Scrisoarea Sfântului Părinte Francisc cu ocazia centenarului promulgării scrisorii apostolice „Maximum illud” despre activitatea desfăşurată de misionari în lume (22 octombrie 2017)

Veneratului frate
cardinal Fernando Filoni
prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor

La 30 noiembrie 2019 va fi centenarul promulgării scrisorii apostolice Maximum illud, cu care Benedict al XV-lea a dorit să dea nou elan responsabilităţii misionare de a vesti Evanghelia. Era anul 1919: la sfârşitul unui teribil conflict mondial, pe care el însuşi l-a definit „măcel inutil”[1], papa a simţit necesitatea de a recalifica evanghelic misiunea în lume, pentru ca să fie purificată de orice crustă colonială şi să stea departe de acele intenţii naţionaliste şi expansioniste care provocaseră atâtea dezastre. „Biserica lui Dumnezeu este universală, nu este deloc străină la niciun popor”[2], a scris el, îndemnând şi să se refuze orice formă de interes, deoarece numai vestirea şi caritatea Domnului Isus, răspândite cu sfinţenia vieţii şi cu faptele bune, sunt motivaţia misiunii. Astfel Benedict al XV-lea a dat impuls special lui missio ad gentes, străduindu-se, cu instrumentarul conceptual şi comunicativ folosit în acea epocă, pentru a trezi, îndeosebi în rândul clerului, conştiinţa îndatoririi misionare.

El răspunde la invitaţia perenă a lui Isus: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15). A adera la această poruncă a Domnului nu este o opţiune pentru Biserică: este „datoria sa imprescriptibilă”, aşa cum a amintit Conciliul al II-lea din Vatican[3], deoarece Biserica „este misionară prin natura sa”[4]. „De fapt, a evangheliza este harul şi vocaţia proprie a Bisericii, identitatea sa cea mai profundă. Ea există pentru a evangheliza”[5]. Pentru a corespunde acestei identităţi şi a-l proclama pe Isus răstignit şi înviat pentru toţi, Mântuitorul cel viu, Milostivirea care mântuieşte, „Biserica – mai afirmă Conciliul –, sub influenţa Duhului lui Cristos, trebuie să meargă pe acelaşi drum pe care a mers Cristos însuşi, şi anume drumul sărăciei, al ascultării, al slujirii şi al jertfirii de sine”[6], aşa încât să-l comunice realmente pe Domnul, „principiul şi modelul acestei umanităţi reînnoite, pătrunse de iubire frăţească, de sinceritate şi de spirit de pace, la care aspiră toţi”[7].

Ceea ce se afla la inima lui Benedict al XV-lea în urmă cu aproape o sută de ani şi ceea ce documentul conciliar ne aminteşte de peste cincizeci de ani rămâne pe deplin actual. Astăzi ca şi atunci „Biserica, trimisă de Cristos pentru a manifesta şi a împărtăşi tuturor oamenilor şi neamurilor iubirea lui Dumnezeu, înţelege că mai are încă de îndeplinit o lucrare misionară uriaşă”[8]. În această privinţă, sfântul Ioan Paul al II-lea a afirmat că „misiunea lui Cristos răscumpărătorul, încredinţată Bisericii, este încă foarte departe de împlinirea sa” şi că „o privire de ansamblu asupra umanităţii demonstrează că această misiune este încă la începuturi şi că trebuie să ne angajăm cu toate forţele în slujba sa”[9]. De aceea el, cu cuvinte pe care acum aş vrea să le repropun atenţiei tuturor, a îndemnat Biserica la o „reînnoită angajare misionară”, având convingerea că misiunea „reînnoieşte Biserica, revigorează credinţa şi identitatea creştină, dă nou entuziasm şi noi motivaţii. Credinţa se întăreşte dăruind-o! Noua evanghelizare a popoarelor creştine va găsi inspiraţie şi sprijin în angajarea pentru misiunea universală”[10].

În exortaţia apostolică Evangelii gaudium, adunând roadele celei de-a XIII-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, convocată pentru a reflecta asupra noii evanghelizări pentru transmiterea credinţei creştine, am dorit să prezint din nou întregii Biserici această vocaţie urgentă: „Ioan Paul al II-lea ne-a invitat să recunoaştem că «trebuie, totuşi, să nu pierdem tensiunea pentru vestire» celor care se află departe de Cristos, «pentru că aceasta este prima misiune a Bisericii». Activitatea misionară «reprezintă, şi astăzi, provocarea maximă pentru Biserică» şi «cauza misionară trebuie să fie prima». Ce s-ar întâmpla dacă realmente am lua în serios aceste cuvinte? Pur şi simplu am recunoaşte că acţiunea misionară este paradigma oricărei opere a Bisericii”[11].

Ceea ce intenţionam să exprim mi se pare încă o dată de neamânat: „are o semnificaţie programatică şi cu importante consecinţe. Sper ca toate comunităţile să facă în aşa fel încât să pună în act mijloacele necesare pentru a înainta pe drumul unei convertiri pastorale şi misionare, care nu poate lăsa lucrurile aşa cum sunt. Acum nu ne foloseşte o «simplă administrare». Să ne constituim în toate regiunile pământului într-o «stare permanentă de misiune»”[12]. Să nu ne temem să întreprindem, cu încredere în Dumnezeu şi mult curaj, „o alegere misionară capabilă să transforme orice lucru, deoarece cutumele, stilurile, orarele, limbajul şi orice structură eclezială devin un canal adecvat pentru evanghelizarea lumii actuale, mai mult decât pentru autoapărare. Reforma structurilor, pe care o cere convertirea pastorală, se poate înţelege numai în acest sens: a face în aşa fel încât ele să devină toate mai misionare, ca pastoraţia obişnuită în toate instanţele sale să fie mai expansivă şi deschisă, care să-i pună pe lucrătorii pastorali în atitudine constantă de «ieşire» şi astfel să favorizeze răspunsul pozitiv al tuturor celor cărora Isus le oferă prietenia sa. Aşa cum spunea Ioan Paul al II-lea Episcopilor din Oceania, «orice reînnoire în Biserică trebuie să aibă misiunea ca scop al său pentru a nu cădea pradă unui soi de introversiune eclezială»”[13].

Scrisoarea apostolică Maximum illud a îndemnat, cu spirit profetic şi francheţe evanghelică, să se iasă din graniţele naţiunilor, pentru a mărturisi voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu prin misiunea universală a Bisericii. Apropierea centenarului său să fie stimulent de a depăşi tentaţia continuă care se ascunde în spatele oricărei introversiuni ecleziale, al oricărei închideri autoreferenţiale în propriile graniţe sigure, al oricărei forme de pesimism pastoral, al oricărei nostalgii sterile a trecutului, pentru a ne deschide în schimb noutăţii bucuroase a Evangheliei. Şi în aceste timpuri ale noastre, sfâşiate de tragediile războiului şi urmărite de voinţa tristă de a accentua diferenţele şi de a mări ciocnirile, Vestea Bună că în Isus iertarea învinge păcatul, viaţa înfrânge moartea şi iubirea învinge teama să fie dusă tuturor cu ardoare reînnoită şi să reverse încredere şi speranţă.

Cu aceste sentimente, primind propunerea Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor, convoc o Lună misionară extraordinară în octombrie 2019, cu scopul de a trezi mai mult conştiinţa lui missio ad gentes şi de a relua cu nou elan transformarea misionară a vieţii şi a pastoraţiei. Ne vom putea dispune bine pentru asta, şi prin luna misionară din octombrie anul viitor, pentru ca toţi credincioşii să aibă la inimă cu adevărat vestirea Evangheliei şi convertirea comunităţilor lor în realităţi misionare şi evanghelizatoare; pentru ca să crească iubirea faţă de misiune, care „este o pasiune pentru Isus dar, în acelaşi timp, este o pasiune pentru poporul său”[14].

Dumneavoastră, frate venerat, dicasterului pe care-l prezidaţi şi Operelor Pontificale Misionare încredinţez misiunea de a demara pregătirea acestui eveniment, îndeosebi printr-o amplă sensibilizare a Bisericilor particulare, a Institutelor de viaţă consacrată şi a Societăţilor de viaţă apostolică, precum şi a asociaţiilor, a mişcărilor, a comunităţilor şi a celorlalte realităţi ecleziale. Luna misionară extraordinară să fie ocazie de har intens şi rodnic pentru a promova iniţiative şi a intensifica în mod deosebit rugăciunea – sufletul oricărei misiuni –, vestirea Evangheliei, reflecţia biblică şi teologică despre misiune, faptele de caritate creştină şi acţiunile concrete de colaborare şi de solidaritate între Biserici, aşa încât să se trezească şi niciodată să nu fie sustras entuziasmul misionar[15].

Din Vatican, 22 octombrie 2017
Duminica a XXIX-a din timpul de peste an
Ziua Misionară Mondială

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Scrisoare către conducătorii popoarelor beligerante, 1 august 1917: AAS IX (1917), 421-423.

[2] Benedict al XV-lea, Scrisoarea apostolică Maximum illud, 30 noiembrie 1919: AAS 11 (1919), 445.

[3] Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad gentes, 7 decembrie 1965, 7: AAS 58 (1966), 955.

[4] Ibid., 2: AAS 58 (1966), 948.

[5] Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 8 decembrie 1975, 14: AAS 68 (1976), 13.

[6] Decretul Ad gentes, 5: AAS  58 (1966), 952.

[7] Ibid., 8: AAS  58 (1966), 956-957.

[8] Ibid., 10: AAS  58 (1966), 959.

[9] Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 7 decembrie 1990, 1: AAS 83 (1991), 249.

[10] Ibid., 2: AAS 83 (1991), 250-251.

[11] Nr. 15: AAS 105 (2013), 1026.

[12] Ibid., 25: AAS 105 (2013), 1030.

[13] Ibid., 27: AAS 105 (2013), 1031.

[14] Ibid., 268: AAS 105 (2013), 1128.

[15] Ibid., 80: AAS 105 (2013), 1053.

lecturi: 15.