Papa Francisc: Audienţă acordată participanţilor la Întâlnirea promovată de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări (21 octombrie 2017)

Mă bucur să vă întâlnesc, mai ales pentru că în aceste zile aţi tratat o temă de mare importanţă pentru viaţa Bisericii în opera sa de evanghelizare şi formare creştină: Cateheza şi persoanele cu dezabilităţi. Îi mulţumesc E.S. Mons. Fisichella pentru introducerea sa, dicasterului prezidat de el pentru slujirea sa şi vouă tuturor pentru munca voastră în acest domeniu.

Cunoaştem marea dezvoltare care în decursul ultimelor decenii a avut loc în privinţa dezabilităţilor. Creşterea în conştiinţa demnităţii oricărei persoane, mai ales a celor mai slabe, a dus la asumarea unor poziţii curajoase pentru incluziunea celor care trăiesc cu diferite forme de handicap, pentru ca nimeni să nu se simtă străin în propria casă. Şi totuşi, la nivel cultural rămân încă exprimări care lezează demnitatea acestor persoane datorită prevalării unei false concepţii despre viaţă. O viziune adesea narcisistă şi utilitaristă face pe mulţi, din păcate, să considere ca marginale persoanele cu dezabilităţi, fără a percepe în ele bogăţia umană şi spirituală multiformă. Este şi mai puternică în mentalitatea obişnuită o atitudine de refuzare a acestei condiţii, ca şi cum ea ar împiedica să fie fericiţi şi să se realizeze pe ei înşişi. Dovedeşte asta tendinţa eugenetică de a suprima pe cei care trebuie să se nască care prezintă vreo formă de imperfecţiune. În realitate, toţi cunoaştem atâtea persoane care, cu fragilităţile lor, chiar grave, au găsit, deşi cu trudă, drumul unei vieţi bune şi bogate în semnificaţie. Aşa cum, pe de altă parte, cunoaştem persoane aparent perfecte şi disperate! De altfel, este o înşelare periculoasă a crede că suntem nevulnerabili. Aşa cum spunea o tânără pe care am întâlnit-o în recenta mea călătorie în Columbia, vulnerabilitatea aparţine esenţei omului.

Răspunsul este iubirea: nu cea falsă, îndulcită şi pietistă, ci aceea adevărată, concretă şi respectuoasă. În măsura în care sunt primiţi şi iubiţi, incluşi în comunitate şi însoţiţi să privească la viitor cu încredere, se dezvoltă adevăratul parcurs al vieţii şi se experimentează fericirea durabilă. Acest lucru - ştim - este valabil pentru toţi, dar persoanele mai fragile sunt ca o dovadă. Credinţa este o mare însoţitoare de viaţă atunci când ne permite să atingem cu mâna prezenţa unui Tată care nu lasă niciodată singure creaturile sale, în nicio condiţie a vieţii lor. Biserica nu poate să fie "afonă" sau "distonată" în apărarea şi promovarea persoanelor cu dezabilităţi. Apropierea sa de familii le ajută să depăşească singurătatea în care riscă adesea să se închidă datorită lipsei de atenţie şi de sprijin. Acest lucru este valabil şi mai mult pentru responsabilitatea pe care o are în generarea şi în formarea la viaţa creştină. Nu pot lipsi în comunitate cuvintele şi mai ales gesturile pentru a întâlni şi a primi persoanele cu dezabilităţi. În special liturgia duminicală va trebui să ştie să le includă, pentru ca întâlnirea cu Domnul Înviat şi cu însăşi comunitatea să poată fi izvor de speranţă şi de curaj pe drumul greu al vieţii.

Cateheza, în mod deosebit, este chemare de a descoperi şi a experimenta forme coerente pentru ca fiecare persoană, cu darurile sale, limitele sale şi dezabilităţile sale, chiar grave, să-l poată întâlni pe drumul său pe Isus şi să se abandoneze Lui cu credinţă. Nicio limită fizică şi psihică nu va putea să fie vreodată un impediment pentru această întâlnire, deoarece faţa lui Cristos străluceşte în interiorul fiecărei persoane. În afară de asta să fim atenţi, în special noi slujitorii harului lui Cristos, să nu cădem în eroarea neo-pelagiană de a nu recunoaşte exigenţa forţei harului care vine din sacramentele iniţierii creştine. Să învăţăm să depăşim suferinţa şi frica pe care uneori putem s-o simţim faţă de persoanele cu dezabilităţi. Să învăţăm să căutăm şi chiar să "inventăm" cu inteligenţă instrumente adecvate pentru că nimănui să nu-i lipsească sprijinul harului. Să formăm - înainte de toate cu exemplul! - cateheţi tot mai capabili să însoţească aceste persoane pentru ca să crească în credinţă şi să dea aportul lor genuin şi original la viaţa Bisericii. În cele din urmă, îmi doresc ca tot mai mult în comunitate persoanele cu dezabilităţi să poată fi ele însele cateheţi, şi cu mărturia lor, pentru a transmite credinţa în mod mai eficace.

Vă mulţumesc pentru munca voastră din aceste zile şi pentru slujirea voastră în Biserică. Sfânta Fecioară Maria să vă însoţească. Vă binecuvântez din inimă. Şi vă cer, cu rugăminte, să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 24.