Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 18 octombrie 2017

Speranţa creştină - 37. Fericiţi morţii care mor în Domnul

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să confrunt speranţa creştină cu realitatea morţii, o realitate pe care civilizaţia noastră modernă tinde tot mai mult s-o şteargă. Astfel, când vine moartea, pentru cel care este aproape de noi sau pentru noi înşine, ne găsim nepregătiţi, lipsiţi şi de un "alfabet" potrivit pentru a schiţa cuvinte de sens în jurul misterului său, care oricum rămâne. Şi totuşi primele semne de civilizaţie umană au trecut tocmai prin această enigmă. Am putea spune că omul s-a născut cu cultul morţilor.

Alte civilizaţii, înainte de a noastră, au avut curajul s-o privească în faţă. Era un eveniment relatat de vechile generaţii noilor generaţii, ca o realitate inevitabilă care-l obliga pe om să trăiască pentru ceva absolut. Spune psalmul 90: "Învaţă-ne să numărăm zilele noastre ca să dobândim o inimă înţeleaptă" (v. 12). A număra propriile zile face în aşa fel încât inima să devină înţeleaptă! Cuvinte care ne duc la un realism sănătos, alungând delirul de atotputernicie. Ce suntem noi? Suntem "aproape un nimic", spune un alt psalm (cf. 88,48); zilele noastre se scurg repede: chiar dacă am trăi şi o sută de ani, la sfârşit ni se va părea că totul a fost o suflare. De atâtea ori eu am ascultat bătrâni spunând: "Viaţa mi-a trecut ca o suflare...".

Astfel moartea lasă să se vadă viaţa noastră. Ne face să descoperim că faptele noastre de orgoliu, de mânie şi de ură erau deşertăciune: pură deşertăciune. Ne dăm seama cu regret că n-am iubit suficient şi că n-am căutat ceea ce era esenţial. Şi, dimpotrivă, vedem ceea ce am semănat cu adevărat bun: afectele pentru care ne-am sacrificat şi care acum ne ţin mâna.

Isus a luminat misterul morţii noastre. Cu comportamentul său, ne autorizează să ne simţim îndureraţi când o persoană dragă pleacă. El s-a tulburat "profund" în faţa mormântului prietenului Lazăr, şi "a izbucnit în plâns" (In 11,35). În această atitudine a sa, îl simţim pe Isus foarte aproape, fratele nostru. El a plâns pentru prietenul său Lazăr.

Şi atunci îl roagă pe Tatăl, izvorul vieţii, şi îi porunceşte lui Lazăr să iasă din mormânt. Şi aşa se întâmplă. Speranţa creştină se inspiră din această atitudine pe care o asumă Isus împotriva morţii umane: dacă ea este prezentă în creaţie, ea este însă leziune care desfigurează planul de iubire al lui Dumnezeu şi Mântuitorul vrea să ne vindece de ea.

În altă parte evangheliile relatează despre un tată care are fiica foarte bolnavă şi se adresează cu credinţă lui Isus pentru ca s-o salveze (cf. Mc 5,21-24.35-43). Şi nu există figură mai emoţionantă decât aceea a unui tată sau a unei mame cu un copil bolnav. Şi imediat Isus porneşte la drum cu acel om, care se numea Iair. La un moment dat vine cineva din casa lui Iair şi îi spune că fetiţa a murit şi nu mai este nevoie să-l deranjeze pe Învăţătorul. Dar Isus îi spune lui Iair: "Nu te teme, crede numai!" (Mc 5,36). Isus ştie că acel om este ispitit să reacţioneze cu mânie şi disperare, pentru că a murit fetiţa, şi îi recomandă să păstreze mica flacără care este aprinsă în inima sa: credinţa. "Nu te teme, crede numai!". "Nu-ţi fie frică, tu continuă numai să ţii aprinsă acea flacără!". Şi apoi, ajunşi acasă, o va trezi pe fetiţă din moarte şi o va reda vie celor dragi ai săi.

Isus ne pune pe această "creastă" a credinţei. Martei care plânge pentru moartea fratelui Lazăr îi opune lumina unei dogme: "Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?" (In 11,25-26). Este ceea ce Isus repetă fiecăruia dintre noi, ori de câte ori moartea vine să smulgă ţesutul vieţii şi al afectelor. Toată existenţa noastră se joacă aici, între versantul credinţei şi prăpastia fricii. Spune Isus: "Eu nu sunt moartea, eu sunt învierea şi viaţa, crezi tu aceasta? Crezi tu aceasta?". Noi, care suntem astăzi aici în Piaţă, credem aceasta?

Suntem cu toţii mici şi lipsiţi de apărare în faţa misterului morţii. Însă, ce har dacă în acel moment păstrăm în inimă flacăra mică a credinţei! Isus ne va lua de mână, aşa cum a luat-o de mână pe fiica lui Iair, şi va repeta încă o dată: "Talita kum", "Fetiţă, îţi spun scoală-te!" (Mc 5,41). Ne va spune asta nouă, fiecăruia dintre noi: "Scoală-te, învie!". Eu vă invit, acum, să închideţi ochii şi să vă gândiţi la acel moment: al morţii noastre. Fiecare dintre noi să se gândească la propria moarte şi să-şi imagineze acel moment care se va petrece, când Isus ne va lua de mână şi ne va spune: "Vino, vino cu mine, scoală-te". Acolo se va termina speranţa şi va fi realitatea, realitatea vieţii. Gândiţi-vă bine: Isus însuşi va veni la fiecare dintre noi şi ne va lua de mână, cu duioşia sa, blândeţea sa, iubirea sa. Şi fiecare să repete în inima sa cuvântul lui Isus: "Scoală-te, vino! Scoală-te, vino! Scoală-te, învie!".

Aceasta este speranţa noastră în faţa morţii. Pentru cel care crede, este o poartă care se deschide larg complet; pentru cel care se îndoieşte este fir de lumină care trece printr-o crăpătură care nu s-a închis chiar de tot. Dar pentru noi toţi va fi un har, atunci când această lumină, a întâlnirii cu Isus, ne va lumina.

_______________________

APEL

Doresc să exprim durerea mea pentru măcelul petrecut în urmă cu câteva zile la Mogadiscio, Somalia, care a provocat peste trei sute de morţi, între care unii copii. Acest act terorist merită cea mai fermă deplorare, şi pentru că se năpusteşte asupra unei populaţii deja atât de încercate. Mă rog pentru răposaţi şi pentru cei răniţi, pentru rudele lor şi pentru tot poporul din Somalia. Implor convertirea celor violenţi şi încurajez pe cei care, cu dificultăţi enorme, muncesc pentru pacea în acea ţară chinuită.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.