Vizita pastorală a Sfântului Părinte Francisc la Cesena în al treilea centenar al naşterii papei Pius al VI-lea şi la Bologna pentru încheierea Congresului Euharistic Diecezan

(1 octombrie 2017)

Întâlnire cu preoţii, călugării, seminariştii din Seminarul Regional şi diaconii permanenţi

Catedrala "Sfântul Petru" (Bologna)

Duminică, 1 octombrie 2017

Sfântul Părinte răspunde liber la două întrebări:

Papa Francisc:

Bună seara, bună după-amiază!

Mulţumesc pentru prezenţa voastră: pentru mine este o mângâiere să stau cu consacraţii, cu preoţii, cu diaconii, cu aceia care duc înainte - în parte, sunt şi laicii, dar în mare parte - apostolatul Bisericii, şi cu călugării pentru că sunt aceia care încearcă să ne dea mărturia anti-mondenităţii. Multe mulţumiri. Am ales ca metodă, pentru a fi mai spontan, ca voi să puneţi întrebări şi eu răspund. Am primit atâtea proiecte de întrebări, dar sunt două cele care vor fi puse.

Preot:

Sfinte Părinte, sunt aici să propun una dintre întrebări, dintre multele care au venit de la preoţi, diaconi, consacraţi şi consacrate. Isus i-a trimis pe apostolii săi doi câte doi înaintea sa în fiecare oraş sau loc pe unde avea să meargă (cf. Lc 10,1). Cum se poate exprima, cum poate creşte această exigenţă evanghelică a fraternităţii în viaţa noastră de preoţi? Mulţumesc.

Papa Francisc:

Centrul întrebării este fraternitatea în viaţa preoţilor. Această fraternitate se exprimă în preoţime. Să mergem şi mai departe. Uneori, glumind între călugări şi preoţii diecezani, diecezanii spun: "Eu sunt din ordinul pe care l-a întemeiat sfântul Petru" - adică din ordinul adevărat -, "pe voi v-a întemeiat sfântul cutare, fericitul cutare...". Aşa este, nu? Dar care este centrul, care este chiar miezul spiritualităţii vieţii preotului diecezan? Diecezanitatea. Noi nu putem judeca viaţa unui preot diecezan fără a ne întreba cum trăieşte diecezanitatea. Şi diecezanitatea este o experienţă de apartenenţă: tu aparţii unui corp care este dieceza. Asta înseamnă că tu nu eşti un "liber", ca în fotbal - în fotbalul de amatori există liberul -. Nu, nu eşti un "liber". Eşti un om care aparţine unui corp, care este dieceza, spiritualităţii şi diecezanităţii acelui corp: şi aşa este şi consiliul prezbiteral, corpul prezbiteral. Cred că asta uităm de atâtea ori, pentru că fără a cultiva acest spirit de diecezanitate devenim prea "singuri", prea singuri cu pericolul de a deveni şi nerodnici sau cu oarecare... - s-o spunem delicat - nervozitate, un pic enervaţi ca să nu spun nevrotici, şi astfel un pic "băieţi bătrâni". Este preotul singur, care nu are acel raport cu corpul prezbiteral. "Vae soli!", spuneau părinţii deşertului (cf. Ecleziastul 4,10 Vulg.), "vai de cel care este singur", pentru că o va sfârşi rău. Şi pentru aceasta este important a cultiva, a face să crească simţul diecezanităţii, care are şi o dimensiune de sinodalitate cu episcopul. Acel corp are o forţă specială şi acel corp trebuie să meargă înainte cu transparenţă. Angajarea transparenţei, dar şi virtutea transparenţei. Transparenţa creştină cum o trăieşte Paul, adică acel curaj de a vorbi, de a spune tot. Paul mereu mergea înainte cu acest curaj, folosea cuvântul "parresia", a merge înainte... Curajul de a vorbi; precum şi curajul răbdării, de a suporta, de a purta - pe, pe umeri: hypomenein, hypomoné. Cele două virtuţi pe care Paul le folosea pentru a face descrierea omului Bisericii. Şi avem nevoie de acest curaj de a vorbi şi curaj de răbdare, este necesar pentru a trăi diecezanitatea. Curajul de a vorbi. "Dar nu, este mai bine să nu vorbesc...". Eu îmi amintesc, când era student de filozofie, un bătrân iezuit, şmecher, bun dar un pic şmecher, m-a sfătuit: "Dacă tu vrei să supravieţuieşti în viaţa călugărească, gândeşte clar, mereu; dar vorbeşte mereu în mod confuz". Este un mod de ipocrizie clericală, să spunem aşa. "Nu, eu cred aşa, dar este episcopul, sau este vicarul acela, este cutare... mai bine stau liniştit... şi apoi o «gătesc» cu prietenii mei". Aceasta este lipsă de libertate. Dacă un preot nu are libertate de pan-rein, de parresia, nu trăieşte bine diecezanitatea; nu este liber, şi pentru a trăi diecezanitatea este nevoie de libertate. Şi apoi cealaltă virtute este a suporta. A-l suporta pe episcop, mereu. Toţi episcopii avem [lipsurile] noastre, toţi; fiecare dintre noi are defectele sale... A-l suporta pe episcop. A-i suporta pe fraţi: acela nu-mi place ce spune... uite la acesta, uite la acela... Este interesant, cel care nu are libertatea de a vorbi, curajul de a vorbi în faţa tuturor, are atitudinea "joasă" de a bârfi în ascuns. Nu are răbdarea de a suporta în tăcere, nu are răbdarea de "a purta - pe" în tăcere. Şi noi trebuie să facem totul pentru a avea virtutea de a spune lucrurile în faţă, cu prudenţă, dar a le spune. Este adevărat, dacă eu nu sunt de acord cu fratele într-o reuniune, nu trebuie să spun "tu eşti un nenorocit", nu, ci "eu nu sunt de acord pentru că eu gândesc aşa şi aşa", fără a insulta. Dar a spune ceea ce gândesc, liber. Şi apoi, dacă este cineva care mă plictiseşte şi vine mereu cu poveştile obişnuite şi poate că strică o reuniune... răbdarea, răbdarea de a suporta. În asta ne ajută mult să ne gândim la Dumnezeu care în Isus Cristos a intrat în răbdare, adică ne-a suportat pe noi toţi.

Diecezanitatea care are acea virtute a vorbirii clare care ne face liberi, precum şi cealaltă virtute a răbdării.

Dar în afară de asta este poporul lui Dumnezeu, care nu intră în colegiul prezbiteral, dar intră în Biserica diecezană. Şi a trăi diecezanitatea înseamnă şi a o trăi cu poporul lui Dumnezeu. Preotul trebuie să se întrebe: cum este raportul meu cu poporul sfânt al lui Dumnezeu? Şi acolo există un defect urât, un defect urât care trebuie combătut: clericalismul. Dragi preoţi, noi suntem păstori, păstori ai poporului, nu clerici ai statului. Mă gândesc la acele timpuri, în Franţa, la timpul curţilor, la "Monsieur l'abbé", cleric al statului; dar fără a fi un "Monsieur l'abbé", există atâţia clerici ai statului, care sunt funcţionari ai sacrului, dar raportul cu poporul este - aceasta este o "faţă urâtă" - aproape ca aceea dintre patron şi muncitor: eu sunt clericul şi tu eşti neştiutor. Dar, gândiţi-vă bine, clericalismul nostru este foarte puternic, foarte puternic; şi este nevoie de o convertire mare, continuă pentru a fi păstori. Am terminat de citit - nu ştiu dacă şi în liturgia italiană, pentru că eu continui cu Breviarul argentinian - De pastoribus [de sfântul Augustin] în Oficiul lecturilor, şi acolo se vede clar că Augustin ne arată cum este un păstor, dar nu un clerical, un păstor al poporului, care nu înseamnă un populist, nu, păstor al poporului, adică aproape de popor pentru că a fost trimis acolo pentru a face să crească poporul, pentru a învăţa poporul, pentru a sfinţi poporului, pentru a ajuta poporul să-l găsească pe Isus Cristos. În schimb, păstorul care este prea clerical se aseamănă cu acei farisei, cu acei învăţători ai legii, cu acei saducei din timpul lui Isus: numai teologia mea, gândirea mea, ceea ce trebuie făcut, ceea ce nu trebuie făcut, închis acolo, şi poporul este acolo; niciodată nu trebuie intervenit cu realitatea unui popor.

Mie mi-a plăcut astăzi prânzul..., nu atât pentru că lasagna era foarte bună, ci mi-a plăcut pentru că era acolo poporul lui Dumnezeu, chiar şi cei mai săraci, acolo, şi păstorii erau acolo, în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Păstorul trebuie să aibă un raport - şi aceasta este sinodalitate - un triplu raport cu poporul lui Dumnezeu: a sta în faţă, pentru a arăta drumul, să spunem păstorul catehet, păstorul care învaţă drumul; în mijloc, pentru a-i cunoaşte: apropiere, păstorul este apropiat, în mijlocul poporului lui Dumnezeu; precum şi în spate, pentru a-i ajuta pe cei care rămân în întârziere precum şi pentru a lăsa uneori poporul să vadă - pentru că poporul ştie, "adulmecă" bine -, pentru a vedea ce drum să aleagă: oiţele au simţul pentru a şti unde sunt păşuni bune. Dar nu numai în spate, nu. A se mişcă în cele trei [poziţii]: în faţă, în mijloc şi în spate. Un păstor bun trebuie să facă această mişcare.

Rezum, pentru a nu uita. Raportul diecezanităţii, raportul dintre noi preoţii, raportul cu episcopul, cu curajul de a vorbi despre tot, curajul de a suporta tot. Raportul cu poporul lui Dumnezeu, fără de care cad în clericalism, unul dintre păcatele cele mai puternice - Augustin, în De pastoribus, descrie atât de bine clericalismul, atât de bine -, iar în poporul lui Dumnezeu aceste trei locuri: în faţa poporului lui Dumnezeu, ca figură, catehet, pentru a arăta unde este drumul; în mijloc, pentru a cunoaşte, pentru a înţelege bine cum este poporul; şi în spate, pentru a-i ajuta pe cei care rămân [în urmă] precum şi pentru a lăsa un pic de libertate şi a vedea cum merge "simţul" poporului lui Dumnezeu în alegerea păşunii bune.

În afară de asta, este trist când un păstor nu are orizont al poporului, al poporului lui Dumnezeu; când ştie ce să facă... Este foarte trist când bisericile rămân închise - unele trebuie să rămână închise -, sau când se vede un afiş acolo pe uşă: "de la ora cutare la ora cutare", după aceea nu este nimeni. Spovezi numai în ziua cutare de la ora cutare la ora cutare. Dar, nu este un birou al sindicatului! Este locul unde se vine pentru a-l adora pe Domnul. Dar dacă un credincios vrea să-l adore pe Domnul şi găseşte uşa închisă, unde merge să facă asta? Păstori cu orizontul poporului: asta înseamnă [a se întreba]: cum fac eu pentru a fi aproape de poporul meu? Uneori mă gândesc la bisericile care sunt pe străzile foarte populate, închise; şi unii parohi au trăit experienţa de a le deschide şi de a încerca să fie mereu la dispoziţie un duhovnic, cu lumina aprinsă la confesional. Şi acel duhovnic nu mai termina de spovedit. Oamenii văd uşa deschisă, intră, văd lumina şi merg acolo. Mereu uşa deschisă, mereu cu acea slujire adusă poporului lui Dumnezeu.

Toate acestea înseamnă diecezanitate.

Apoi, aş vrea să vorbesc despre două vicii, vicii care sunt peste tot - nu ştiu, poate că la Bologna nu sunt, mulţumire fie lui Dumnezeu, dar peste tot se văd, nu toate, unele.

Unul este a gândi slujirea preoţească drept carieră ecleziastică. În viaţa sfinţilor - cele din vechime - se spunea: "Şi la vârsta aceea a simţit chemarea la cariera ecleziastică". Este un mod de a spune din alte timpuri. Dar eu nu mă refer la asta, mă refer la o adevărată atitudine "căţărătoare". Aceasta este "ciumă" într-o preoţime. Există două "ciume" puternice: aceasta este una. Căţărătorii, care încearcă să-şi facă drum şi mereu au unghiile murdare, pentru că vor să meargă sus. Un căţărător este capabil să creeze atâtea discordii în sânul unui corp prezbiteral. Se gândeşte la carieră: "Acum termin în această parohie şi îmi vor da alta mai mare...". Este interesant: căţărătorul, când termină într-una şi episcopul îi dă alta nu atât de "înaltă", mai "joasă", se supără. Se supără! "Dar nu: mie îmi revine aceea!". Nu-ţi revine nimic, ţie îşi revine numai slujirea. Lucrurile trebuie să le spune aşa, clar. Căţărătorii fac atâta rău unirii comunitare a preoţimii, atâta rău, pentru că sunt în comunitate dar fac aşa pentru a merge ei înainte.

Celălalt viciu frecvent este bârfirea. "Dar acela..." - "L-ai văzut pe acesta..." - "Se spune despre acesta..." - "Se spune despre acesta...". Şi faima fratelui preot este murdărită, ajunge murdărită, faima se ruinează. A distruge faima celorlalţi. Bârfirea este un viciu, un viciu "de claustrare", spunem noi. Când există o preoţime unde sunt mulţi oameni cu sufletul închis, există bârfirea, vorbirea de rău despre alţii. "Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că nu sunt ca alţii, şi nici ca acel vameş" (cf. Lc 18,11), "mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt ca acela!". Aceasta este muzica bârfirii, şi a bârfirii clericale. Căţărarea şi bârfirea sunt două vicii proprii clericalismului.

Cum se poate exprima şi creşte această exigenţă evanghelică de fraternitate în viaţa preoţilor? Trăind diecezanitatea, cu curajul de a vorbi clar mereu şi de a-i suporta pe ceilalţi; cu un raport bun cu poporul lui Dumnezeu, fie în faţă, pentru a indica drumul, fie în mijloc, în apropierea faptelor de caritate, fie în spate, pentru a vedea cu merge poporul şi a-i ajuta pe cei care sunt în întârziere; şi fugind de orice formă de clericalism, pentru că cele două vicii mai urâte pe care le are clericalismul sunt căţărarea şi bârfirea.

Nu ştiu dacă am răspuns la întrebare... Diecezanitate, aceasta este carisma proprie a unui preot diecezan, iar diecezanitate înseamnă asta ce am spus. Mulţumesc.

A doua întrebare [a unui călugăr]:

Sfinte Părinte, o întrebare pentru viaţa călugărească, dar cred că nu este numai pentru viaţa călugărească. Dumneavoastră ne învăţaţi că pentru a fi martori ai bucuriei şi ai speranţei ca persoane consacrate, trebuie să alungăm psihologia supravieţuirii şi să ne punem cu Isus în mijlocul poporului său, atingând rănile lui Isus în rănile lumii. Dumneavoastră ne-aţi dat atâtea stimulente, în aceşti ani. Dar - spuneţi-ne - care sunt paşii cei mai importanţi de făcut pentru a ne pune cu hotărâre în această perspectivă? Mulţumesc.

Papa Francisc:

A cădea în psihologia supravieţuirii este ca şi cum "s-ar aştepta dricul", carul funebru. Aşteptăm să vină carul şi să ducă institutul nostru. Este un pesimism "pudrat" cu speranţă, nu este pentru bărbaţi şi femei de credinţă, acest lucru. În viaţa călugărească, "a aştepta dricul" nu este o atitudine: este o atitudine de înfrângere. Şi, în timp ce aşteptăm dricul, ne descurcăm cum putem şi, pentru siguranţă, luăm bani pentru a fi siguri. Această psihologie a supravieţuirii duce la lipsă de sărăcie. La căutarea siguranţei în bani. Se aude uneori: "În institutul nostru suntem bătrâne - am auzit de la câteva surori asta - suntem bătrâne şi nu sunt vocaţii, dar avem bunuri, pentru a ne asigura sfârşitul". Şi acesta este drumul cel mai potrivit pentru a ne duce la moarte. Siguranţa, în viaţa consacrată, nu o dau vocaţiile, nu o dă abundenţa de bani; siguranţa vine din altă parte. Eu n-aş vrea să spun lucruri pe care unul le ştie din oficiu, ci spun numai lucrurile care se văd. Unele congregaţii care diminuează, diminuează şi bunurile se măresc. Tu vezi acei călugări sau călugăriţe alipiţi de bani ca siguranţă. Acesta este miezul psihologiei supravieţuirii, adică supravieţuiesc, sunt sigur, pentru că am bani. Problema nu este atât în castitate sau în ascultare, nu. Este în sărăcie. Peştele începe să se strice de la cap şi viaţa consacrată începe să se strice de la lipsa de sărăcie. Şi este cu adevărat aşa. Sfântul Ignaţiu numea sărăcia "mamă şi zid" al vieţii călugăreşti; "mamă" pentru că dă naştere la viaţa călugărească, şi "zid" pentru că o apără de orice mondenitate. Psihologia supravieţuirii te face să trăieşte lumeşte, cu speranţe lumeşti, să nu mergi pe drumul speranţei divine, speranţa lui Dumnezeu. Banii sunt cu adevărat o ruinare, pentru viaţa consacrată. Dar Dumnezeu este atât de bun, este atât de bun, pentru că atunci când un institut de viaţă consacrată să încaseze şi să încaseze, Domnul este atât de bun încât îi trimite un econom sau o economă rău/rea care face să se prăbuşească tot, şi acesta este un har! Când se prăbuşesc bunurile unui institut călugăresc, eu spun: "Mulţumesc, Doamne!", pentru că aceştia vor începe să meargă pe calea sărăciei şi a adevăratei speranţe în bunurile pe care ţi le dă Domnul: adevărata speranţă de rodnicie pe care ţi-o dă drumul Domnului. Vă rog, vă spun, mereu, mereu faceţi o cercetare a cugetului cu privire la sărăcie: sărăcia personală, care nu este numai a merge pentru a cere permisiunea de la superior, de la superioară pentru a face un lucru, este mai profundă, este un lucru şi mai profund; precum şi sărăcia institutului, pentru că acolo este [adevărata] supravieţuire a vieţii consacrate, în sensul pozitiv, adică acolo se află speranţa adevărată care va face să crească viaţa consacrată.

Apoi este un alt lucru. Domnul ne vizitează de atâtea ori cu lipsa mijloacelor: lipsa mijloacelor, lipsa de vocaţii, lipsa de posibilităţi... cu o adevărată sărăcie, nu numai sărăcia votului, ci şi sărăcia reală. Şi lipsa de vocaţii este o sărăcie foarte reală! În aceste situaţii este important să vorbim cu Domnul: de ce sunt lucrurile aşa? Ce se întâmplă în institutul meu? De ce se termină lucrurile aşa? De lipseşte acea rodnicie? De ce tinerii nu se simt entuziaşti, nu simt entuziasmul faţă de carisma mea, faţă de carisma institutului meu? De ce a pierdut institutul capacitatea de a convoca, de a chema? A face o adevărată cercetare a cugetului cu privire la realitate şi a spune tot adevărul. Acest lucru este valabil şi pentru diecezani, precum şi pentru laici, dar eu o voi spune pentru călugări: eu vă cer, faceţi-mi o favoare, vă cer să meditaţi ultimele trei numere din Evangelii nuntiandi, acel document pastoral post-sinodal care este încă actual, nu este trecut, nu!, are forţa sa, când fericitul Paul al VI-lea vorbeşte despre "portretul robot al evanghelizatorului", cum îl vrea, şi acolo să faceţi cercetarea cugetului: "eu şi institutul meu, facem asta?". Sau, cum spune Paul al VI-lea, este un institut trist, amărât, care nu ştie ce să facă?... Meditaţi acele numere care vor ajuta să faceţi cercetarea cugetului cu privire la această psihologie a supravieţuirii. Dar miezul problemei căutaţi-l mereu în sărăcie: cum să trăiţi sărăcia.

Apoi, în întrebare este: "... şi să ne punem cu Isus în mijlocul poporului său, atingând rănile lui Isus în rănile lumii". Acesta este un pic drumul din Fil 2,7: drumul lui Isus este cel al înjosirii - "s-a înjosit", "s-a umilit" -; a se înjosi cu poporul lui Dumnezeu, cu aceia care suferă, cu aceia care nu-ţi pot da nimic. Vei avea numai forţa rugăciunii. Îmi amintesc că odată, în dieceză, aceea pe care o aveam înainte, la spital surorile erau bătrâne, austriece, într-adevăr nu aveau vocaţii şi cu atâta durere au trebuit să se întoarcă în patrie. Şi acel spital a ajuns să fie fără surori. Dar era acolo un preot coreean, care s-a mişcat şi a adus surori din Coreea. A adus patru surori, şi au venit, erau tinere toate. Au venit luni şi miercuri au coborât în secţii. Când eu m-am dus sâmbătă să vizitez acel spital, bolnavii, toţi, spuneau: "Dar ce surori bune, dar ce bine mi-au făcut!". Eu m-am gândit: "Dar aceste coreene, ştiu spaniola exact cât ştiu eu coreeana; şi cum pot spune bolnavii: Ce surori bune?". Dar ele, cu zâmbetul, îi luau de mână, îi mângâiau şi cu asta au ajuns la inima poporului lui Dumnezeu, a poporului suferind, a rănii, a cărnii suferinde a lui Isus.

Când este o astfel de viaţă, a nu vorbi o limbă şi a trăi într-o ţară în care se vorbeşte limba aceea, este o sărăcie impresionantă, este o mare sărăcie. Şi aceste surori trăiau această condiţie, dar cu pace şi făceau atâta bine. În înjosire, a atinge carnea suferindă a lui Isus şi a săracilor: şi aceasta este o psihologie care o îndepărtează pe cea a supravieţuirii; este o psihologie a construirii Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că tocmai Mt 25 ne indică acest drum pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Psihologia supravieţuirii este mereu pesimistă. Nu deschide orizonturi, este închisă. Şi este orientată spre cimitir.

A coborî, ca Isus, la carnea sa suferindă, la cei mai slabi, la bolnavi, la toţi cei pe care îi spune Mt 25. Asta nu are ca orizont cimitirul, are un orizont rodnic. Asta înseamnă a semăna şi creşterea seminţei o dă Domnul. Pentru aceasta spun aceste două lucruri: sărăcia şi atitudinea spre carnea suferindă a lui Cristos. Cu sinceritate. Fără ideologii. Mulţumesc.

Îmi spun că am întârziat şi trebuie să ne luăm rămas bun. Vă mulţumesc mult pentru prezenţa voastră. Vă mulţumesc pentru mărturie. Şi călugărilor aş vrea să le spun un lucru, pentru că am vorbit mai puţin călugărilor decât diecezanilor: viaţa consacrată este o palmă dată mondenităţii spirituale! Mergeţi înainte!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 15.