Reflecţie la duminica a 26-a de peste an - Anul A - 2017

Fiule, du-te azi şi lucrează în via mea (cf. Mt 21,28). Oile mele ascultă glasul meu, spune Domnul, eu le cunosc, iar ele mă urmează (cf. In 10,27).

Dumnezeu are o "vie", Dumnezeu are o "turmă", Dumnezeu are şi o lucrare aici pe pământ, unde nu trimite îngeri, ci numai oameni. Vie şi turmă unde "astăzi" şi "acum" trebuie lucrat, nu mai târziu, nu mâine. "Astăzi" este ziua mântuirii şi "acum" este timpul potrivit. (cf. 2Cor 6,2). Cine zice "mai târziu" sau "mâine" nu va mai putea lucra. "Astăzi dacă auziţi glasul Domnului nu va împietriţi inimile voastre" (Evr 3,15)..

Via şi turma Domnului este lumea de lângă noi, dar şi lumea întreagă, care trebuie mântuită. Dumnezeu are şi o "împărăţie", împărăţia cerurilor, împărăţia iubirii, împărăţia dreptăţii, împărăţia păcii. Aici, în această "împărăţie" Dumnezeu vrea să-i adune pe toţi oamenii de pe pământ, inclusiv pe cei care sunt departe de el acum. Faptul că noi ştim de această împărăţie, faptul că noi mergem pe calea împărăţiei, nu este suficient, căci Domnul împărăţiei a dispus ca cel care vrea să intre în împărăţia sa, să nu poată intra singur, ci împreună cu mulţi alţi fraţi. De aceea, noi, care credem în Isus, am fost trimişi în "via pământului" şi "la oile risipite şi pierdute" (cf. Mt 28,19; Mc 16,15-16; Fap 1,8) pentru a-i aduna pe oameni şi a-i ajuta să se mute din "pământul care va arde cu tot ceea este pe el" (cf. 2Pt 3,10), în împărăţia cerurilor, în paradisul cel "fără lacrimi, fără tânguire, fără ţipăt, fără durere" (Ap 21,4) Aceasta este veste cea bună din această duminică, veste care trebuie proclamată şi împlinită de noi prin lucrare în mijlocul lumii, fiind împreună lucrători persoanelor divine (cf. 1Cor 3,9).

Isus a spus că el şi Tatăl ceresc lucrează deja (cf. In 5,17). Iar lectura a doua de astăzi ne arată marea lucrare a lui Isus pentru mântuirea lumii de la cruce, cum "s-a despuiat pe sine luând firea sclavului şi devenind asemenea oamenilor; cum s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce" (Fil 2,7-8). Iar evanghelistul Matei ne arată, în capitolul 21, ceea ce a făcut Isus şi până la cruce, pentru poporul său orbit de păcat, care punea piedici lucrării sale de mântuire. Poporul, aşa cum spune prima lectură, nu-l acuza pe diavol de nedreptate, ci pe Dumnezeu (cf. Ez 18,25); care nu vedea păcatul propriu, ci pe cel al părinţilor, spunând că părinţii lor "au mâncat aguridă şi lor li s-au strepezit dinţii" (Ez 18,2). De aceea, îşi permiteau ca una să spună şi alta să facă, aşa cum vedem în pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 21,28-32).

Sfântul Matei, un vameş, unul care întru-un prim moment a spus "nu", dar apoi a făcut "da", asemenea primului fiu, ne arată în capitolul 21 pe mulţi dintre aceia care au zis "da", dar care au lucrat "nu". Aceasta s-a văzut: la intrarea lui Isus în Ierusalim, care simbolizează intrarea lui Isus în via şi în turma sa, ca să le dea celor păcătoşi şi nefericiţi o viaţă curată şi fericită; la curăţirea templului, care simbolizează curăţirea inimii oamenilor păcat; la primirea celor excluşi, orbi şi şchiopi trupeşte, dar mai ales sufleteşte; la preferinţa lui Isus pentru cei simpli şi săraci ca Marta, Maria şi Lazăr, unde a găsit plăcere să înnopteze, chiar dacă nu mâncat, căci dis de dimineaţă îi era foame, dar şi-a umplut inima cu iubirea lor. Conducătorii religioşi, plini de sine şi îngâmfaţi, deşi erau fără rod, ca smochinul împotriva căruia Isus a pronunţat o sentinţă aspră, au avut mereu ceva de obiectat (cf. Mt 21,1-32).

Apropo de templu, Dumnezeu intenţionase să facă din el "o casa de rugăciune şi de întâlnire pentru toate popoarele" (cf. Is 56,7), dar aceşti conducătorii religioşi, plini de sine au transformat templul într-un loc unde oamenii erau înşelaţi şi îndepărtaţi de el şi de împărăţia sa. Prin viaţa trăită în păcat "credincioşii" nu numai că înşală lumea, ci o şi îndepărtează de Casa lui Dumnezeu.

Iată o ilustrare a celor care prin viaţa lor rea îndepărtează de Casa lui Dumnezeu, ilustrare realizată de scriitorul indian Rabindranath Tagore (1861-1941), laureat al Premiului Nobel pentru literatură în anul 1913, în Poemul XXXIV din volumul "Culesul roadelor":

Un rob vine şi îi raportează regelui său: "Stăpâne, sfântul Narottam nu a considerat niciodată de demnitatea lui să între în templul regal ridicat de tine. El îi aduce laude lui Dumnezeu sub arborii de pe marginea drumului. Templul este gol de credincioşi. Aceştia se adună în jurul lui tot astfel precum albinele se adună în jurul lotusului alb, nedând nici o atenţie borcanului auriu cu miere". Regele, ofensat, s-a dus imediat în locul în care Narottam şedea aşezat pe iarbă. L-a întrebat: "Părinte, de ce laşi templul meu cu acoperişul din aur şi te aşezi afară în ţărână că să predici iubirea lui Dumnezeu"? Pentru că Dumnezeu nu se află în templul tău", a spus Narottam. Regale s-a încruntat şi i-a zis, "Ştii că minunea aceea arhitectonică a costat douăzeci de milioane de monede de aur, şi ea a fost consacrată lui Dumnezeu prin ritualuri costisitoare"? "Da, ştiu asta" a răspuns Narottam. "S-a întâmplat în anul acela în care mii dintre supuşii tăi, ale căror case arseseră, au stat în zadar în faţă uşii tale cerând ajutor. Iar Dumnezeu a spus atunci, "Biata creatură nu are inimă să ofere adăpost fraţilor săi, şi vrea să-mi construiască mie casă! Acea casă din aur va fi pustie, căci nu conţine decât vapori fierbinţi de mândrie". Şi sfântul Narottam şi-a reluat locul alături de cei fără adăpost, sub arborii de pe marginea drumului. Atunci regale i-a strigat mânios, "Să pleci de pe pământul meu!" Sfântul a rostit calm, "Da, alungă-mă acolo unde l-ai alungat pe Dumnezeul meu!"

Conducătorii religioşi în faţa lucrărilor minunate ale lui Isus au hotărât să se poarte cu agresivitate. Ca să-l pună în încurcătură, au început o lungă controversă cu el, controversă care ne-a adus trei parabole rostite de Isus, parabole urmate de trei întrebări viclene din partea fariseilor şi irodienilor, a saducheilor şi al unui învăţător al legii, care iubeau mai mult gloria care vine de la oameni decât gloria care vine de la Dumnezeu (In 12,43).

Isus rosteşte astăzi cea dintâi parabolă, cea a tatălui cu doi fii, pe care i-a trimis ca să lucreze în via sa, fii care unul a spus "nu", dar care în final a făcut "da" şi celălalt care a spus "da", dar a făcut "nu": Apoi îi întreabă pe conducătorii religioşi să se pronunţe asupra celor doi fii, cu întrebarea: "Ce gândiţi"? Procedând astfel Isus i-a pus să se judece şi să se condamne singuri. Când ei au răspuns că "cel dintâi" a împlinit voia Tatălui, s-au acuzat şi s-au condamnat singuri. Preoţii de seamă şi bătrânii se înşelau singuri spunând numai vorbe, fără convertire, pe când vameşii şi desfrânatele se căiau de păcate şi intrau în împărăţia lui Dumnezeu.

Apoi, Isus însuşi a tălmăcit această parabolă, spunând că vameşii şi prostituatele erau asemenea primului fiu. Aceştia nu l-au ascultat de la început pe Ioan Botezătorul, dar apoi s-au căit şi au crezut în Isus. În schimb, conducătorii religioşi erau ca al doilea fiu. Cu gura au aprobat propovăduirea lui Ioan, dar niciodată nu şi-au mărturisit păcatele, nu s-au convertit şi nu şi-au pus încrederea în el. De aceea, păcătoşii publici au intrat în împărăţia lui Dumnezeu, în vreme ce conducătorii religioşi, plini de sine şi îngâmfaţi, au rămas afară. La fel este şi în ziua de astăzi, la două milenii distanţă de mântuirea de pe Calvar (cf. Fil 2,1-11), când mulţi spun numai cu gura: "Doamne, Doamne!", dar, amăgiţi de diavol, nu fac voia Tatălui ceresc, plasându-se singuri afară din împărăţia cerurilor (cf. Mt 7,21).

Pentru că orbirea de la diavol este mare şi acum după jertfa de la Golgota, să ne alăturăm lucrării lui Dumnezeu, din via şi turma sa, fără a căuta motive şi scuze, căci deja prea mulţi oameni suferă de această amăgire şi umblă pe calea pierzării. Aşa cum spuneam mai sus, nu ajunge că unul îl iubeşte pe Dumnezeu, dacă nu-l face şi pe aproapele său să-l iubească şi să se salveze din acest pământ care va arde, căci regula împărăţiei este aceasta: nimeni nu se mântuieşte fără alţii (cf. Iac 5,20). Trebuie să fac tot ceea ce îmi stă în putinţă ca şi fratele meu să-l iubească pe Dumnezeu şi să se mântuiască. De aceea şi porunca: "Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea" (Mt 21,28)!

Psalmistul ne spune că "Dumnezeu se destăinuie celor care se tem de el" (Ps 25,12.14). Iar destăinuirea lui Dumnezeu de astăzi este că Isus şi Duhul Sfânt au fost primii care s-au dus să lucreze în via Tatălui.

Refuzând sau întârziind lucrul în via Domnului, multe suflete se pierd. De aceea, Isus spune: "Oile mele ascultă glasul meu; eu le cunosc, iar ele mă urmează" (In 10,27). Îl urmează în trăire şi lucrare.

Sfântul Vincenţiu de Paul (1581-1660), un preot francez care l-a urmat pe Isus în trăire şi lucrare şi care s-a făcut sufletul acestei lucrări în via şi în turma Domnului din timpul său, prin implicarea multora în această nobilă lucrare cu Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9), spunea: "Slujindu-i pe oameni, îl slujim pe Isus Cristos. Mergeţi la cei în lanţuri, acolo îl veţi sluji pe Dumnezeu; slujiţi pe copilaşi, acolo îl veţi sluji pe Dumnezeu; mergeţi în casele sărace, acolo îl veţi sluji pe Dumnezeu. Mergeţi la cei bolnavi, acolo îl veţi sluji pe Dumnezeu. Dacă un frate sau o soră dacă se duc de zece ori pe zi la bolnavi, de zece ori pe zi îl vor găsi şi îl vor sluji pe Dumnezeu". Şi iarăşi: "La un sărac trebuie să se meargă ca la o casă aflată în flăcări". Da, o simplă vizita la un bolnav valorează mai mult decât un frumos discurs medical; o iertare dată are o pondere mai mare decât o teză de doctorat despre pace. Şi cine este mai sărac şi mai bolnav decât omul păcătos aflat pe calea pierzării? "De aceea, şi sfântul Paul ne îndeamnă: "Preaiubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică" (1Cor 15,58).

Pentru că salutul este primul şi cel mai simplu semn al dragostei, prin care poţi spune oricărei persoane "îmi pasă de tine din dragoste pentru Cristos", am să relatez o istorie adevărată. Nu cu mulţi ani în urmă, în micuţul oraş-port, Savannah, din statul Georgia, Statele Unite ale Americii, un tânăr, pe nume George Martus (1861-1940), a acceptat o slujbă pe mica insulă Elba din mijlocul râului Savannah, pentru a deservi farul şi o staţie de carantină pentru marinarii şi călătorii bolnavi sau în dificultate.

Tânărul George avea o soră numită Florence Martus (1868-1943), o fată veselă, simplă, cu păr blond şi cu o personalitate plăcută, care a acceptat să-l însoţească şi să întreţină împreună cu el farul, carantina şi gospodăria. Cu timpul, Florence Martus, s-a obişnuit să facă semne vapoarelor care treceau, ziua cu o eşarfă, noaptea cu un felinar; dar, în acelaşi timp să ofere asistenţă şi prim ajutor celor singuri, celor bolnavi, şi celor naufragiaţi, în care îl vedea pe Cristos care îi cerea ajutorul. Navigatorii şi pasagerii răspundeau şi ei cu semne de dragoste şi treptat, în mai multe porturi din lume, s-a răspândit vestea "fetiţei care face cu mâna" şi care niciodată nu lăsa o navă să treacă prin port fără să o salute şi fără să-i zâmbească, făcându-i pe trecători mai dispuşi şi mai buni.

Florence Martus, "fetiţa care face cu mâna", a îmbătrânit şi a murit, dar astăzi pe râul Savannah se înalţă o statuie mare din bronz a sculptorului Felix de Weldon, care o înfăţişează pe Florence Martus, alături de câinele ei credincios, fluturând o eşarfă deasupra capului. Statuia ei ne aminteşte nu numai de salutul ei cu eşarfa şi cu felinarul, ci şi de ajutorul efectiv dat în centrul de carantină. Era o bună creştină, mergea zilnic la sfânta Liturghie şi la sfânta Împărtăşanie. De aici primea forţa de a-i saluta pe toţi la sosire şi la plecare; forţa de a le zâmbi la toţi; forţa de a-i îngriji de toţi şi forţa de a-i edifica pe toţi spunându-le un cuvânt de credinţă.

Să o imităm pe Florence Martus care l-a imitat pe Cristos "iubitul ei", pe care îl vedea în fiecare om care trecea şi mai ales în fiecare om care îi cerea ajutorul.

Spuneam într-o reflecţie anterioară că una dintre caracteristicile iubirii este inventivitatea. Să inventăm şi noi, în spiritul evangheliei, noi şi noi moduri de a face cunoscută dragostea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, pentru a nu rămâne ca fariseii smochini fără rod (cf. Mt 21,19-20), pentru a nu deveni munte cufundat în mare (cf. Mt 21,21), pentru a nu iubi numai cu gura, ci cu fapta şi cu adevărul (cf. 1In 3,18), şi astfel să putem intra însoţiţi de câţi mai mulţi în împărăţia cerurilor. Amin.

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica a 26-a de peste an. Predici la Radio Iaşi

lecturi: 10.