Prezenţa lui Francisc în pacificarea columbiană

De Luis Badilla

Papa Francisc în Columbia, în patru oraşe importante, peste trei zile, de la 6 la 10 septembrie 2017, va spune columbienilor, catolici şi necatolici, lucruri foarte relevante pentru viitorul lor, care în mod substanţial fac parte dintr-un soi de axiomă pastorală pe care a explicat-o deja în diferite ocazii: adevărata speranţă indică o singură cărare posibilă şi eficace: pacea în reconciliere, pentru a îngriji multele răni şi apoi a vindeca inimile. Victimele conflictelor din ultimii 70 de ani, peste 500 de mii, trebuie să fie icoana şi avertismentul a ceea ce - cu Francisc în frunte - în toată Columbia va fi urletul cel mai profund, dorit şi aşteptat: niciodată să nu mai fie! Niciodată să nu mai fie!

Apropierea papei Francisc de Columbia şi de poporul său suferind are rădăcini îndepărtate şi probabil că el nu şi-a imaginat vreodată că, odată cu trecerea deceniilor, acea "slăbiciune" faţă de columbieni va ajuta această ţară ca o adevărată ancoră de mântuire. De câte ori Jorge Mario Bergoglio, ultima dată în urmă cu şase ani, mergând pe străzile din Bogotá şi-a oprit privirea asupra feţei suferinde a cetăţenilor anonimi care-l atingeau. La câţi dintre ei faţa preotului cu ochelari mari nu a spus nimic, şi totuşi în carisma acestui preot era o putere de pacificare inimaginabilă pe care Columbia o aştepta de decenii.

Faza finală, decisivă, pentru a ajunge pacea în Columbia a coincis - "un adevărat har", a spus preşedintele Santos - cu pontificatul unui latinoamerican cu numele Jorge Mario Bergoglio. Un misterios imponderabil al istoriei.

A spune - după cum se spune - că Francisc a fost un "garant" al procesului de pace între guvernul lui Manuel Santos şi FARC nu este corect. Nu corespunde faptelor. Papa n-a intrat niciodată în aceste negocieri ca un actor activ. O asemenea cerere n-a fost prezentată niciodată Sfântului Scaun. În Vatican au fost încredinţate diferite scrisori, ale FARC dar şi ale altor personalităţi şi instituţii, în care se cerea lui Francisc sprijinul său pentru negocierile aflate în desfăşurare la Havana, dar niciodată nu i-a cerut cineva un rol papal instituţional în tratative. A spune contrariul nu este exact.

Apoi a spune că papa a fost un "garant" înseamnă a-l implica într-un fel într-un proces politic al cărui unic actor a fost, şi este, poporul columbian. Francisc poate, aşa cum a făcut, să implore pacea şi să pledeze pentru ea dar nu poate să fie garantul său. Nu are mijloacele şi mai ales nu este aceea misiunea sa şi slujirea sa. Singurii garanţi adevăraţi ai acestei păci şi ai acestei reconcilieri, care trebuie construită în întregime, sunt columbienii şi clasele lor conducătoare.

În Columbia, rolul şi figura papei au puţine de împărtăşit cu procesul de negociere dintre Cuba şi Statele Unite. În cazul căutării de acroduri pentru o pacificare consensuală între guvernul Santos şi FARC, papa Francisc a acţionat motu proprio, fără cereri specifice, intermediari sau sfătuitori. Gândirea sa şi lucrarea sa, discrete şi mult timp foarte rezervate, îndeosebi între martie şi noiembrie 2013, pentru a favoriza, a încuraja şi a face eficace tratativele în desfăşurare la Havana au fost materie exclusivă între el şi colaboratorii săi cei mai apropiaţi de la Secretariatul de Stat şi din aparatul diplomatic.

În această fază, şi apoi aşa a fost până la sfârşit, papa Francisc a putut desigur să se bazeze pe opera eficace şi promptă, clarvăzătoare şi generoasă, a episcopatului columbian şi a nunţiului, monseniorul Balestrero, unice şi adevărate curele de transmisii. Mai mult, în multe pasaje ei au fost mâna preţioasă a artizanului. Procesul columbian şi raportul său cu Francisc evidenţiază în diferite momente veridicitatea afirmaţiei care le aminteşte tuturor că, voind, fiecare poate să fie "artizan al păcii", "şantier deschis tuturor" şi nu numai experţilor şi strategilor.

Ci a auzit despre ceea ce se întâmpla în contextul negocierilor dintre Santos şi FARC a încercat să insereze din afară propria "parte", mereu bine primită şi respectată, dar irelevantă. La cerere, guvernul din Cuba, sediu al părţii finale a negocierilor începute cu ani în urmă în Norvegia, a comunicat impresiile sale cu privire la progresele negocierilor, ale dificultăţilor momentului şi ale dinamismului foarte complex al tratativelor. Havana a avut mereu un comportament respectuos faţă de cele două părţi şi dacă nu i se cerea s-a abţinut mereu de la orice comentariu.

Desigur Cuba, ca şi ţările "garante", voiau să ajute şi nu voiau să mărească propria colecţie de medalii. Munca în favoarea unei păci adevărate, drepte şi durabile în Columbia avea o exigenţă fundamentală: ca prezenţa pontifului şi a diplomaţiei vaticane să fie mereu expresie tangibilă a unei "discrete, iubitoare şi serioase prietenii, fără pretenţii protagoniste sau mediatice". O astfel de discreţie şi o astfel de metodă l-a făcut pe papa să refuze cererea guvernului columbian şi a FARC la încheierea negocierilor: numirea a doi judecători din cei 20 care trebuiau să formeze Curtea specială care-i va judeca pe autorii delictelor mai grave săvârşite de către părţi în timpul conflictului.

Este bine cunoscut de acum că Francisc încă de la începutul pontificatului a oferit sprijinul său, clar şi constant, pentru negocierile de pace, îndeosebi în momentele mai delicate. Aluziile la "eforturile întreprinse de poporul columbian pentru a depăşi conflictele din trecut şi de a obţine pacea de mult timp dorită", sunt o constantă în cvasi-totalitatea discursurilor adresate corpului diplomatic, precum şi în mesajele Urbi et Orbi.

Un sprijin dat, în mai multe rânduri, şi preşedintelui Manuel Santos. În moduri diferite şi discrete, şi diplomaţia vaticană a sprijinit aceste colocvii. În urmă cu câtva timp, Sfântul Părinte şi-a luat rămas bun de la preşedintele Santos spunând: "Dacă semnaţi pacea, vin în Columbia". Informat despre semnarea primului acord global preliminar la 23 iunie 2016, papa a exclamat: "Mă face fericit". "În acest moment - a spus în septembrie 2015 în Cuba - simt datoria să îndrept gândul meu spre iubita ţară Columbia, conştient de importanţa crucială a momentului prezent, în care, cu efort reînnoit şi mişcaţi de speranţă, fiii săi încearcă să construiască o societate paşnică. Fie ca sângele vărsat de mii de nevinovaţi în timpul atâtor decenii de conflict armat, unit cu cel al lui Isus Cristos pe Cruce - a adăugat el - să susţină toate eforturile care se fac, şi aici în această frumoasă insulă, pentru o reconciliere definitivă".

(După Vatican Insider, 3 septembrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.