Mesajul Sfântului Părinte adresat Familiei Vincenţiene cu ocazia aniversării a 400 de ani ai carismei (27 septembrie 2017)

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu ocazia celui de-al patrulea centenar al carismei care a dat viaţă Familiei voastre, aş vrea să ajung la voi cu câteva cuvinte de recunoştinţă şi de încurajare şi să evidenţiez valoarea şi actualitatea sfântului Vincenţiu de Paoli.

El a trăit mereu în mişcare, deschis la căutarea lui Dumnezeu şi a lui însuşi. În această căutare constantă s-a inserat acţiunea harului: ca păstor, a avut o întâlnire fulgerătoare cu Isus Bunul Păstor în persoanele săracilor. Asta s-a întâmplat, în mod deosebit, când s-a lăsat atins de privirea unui om însetat de milostivire şi de feţele unei familii care are nevoie de toate. Acolo a simţit privirea lui Isus care-l zguduia, invitându-l să nu mai trăiască pentru el însuşi, ci să-l slujească fără rezerve în cei săraci, pe care după aceea sfântul Vincenţiu îi va numi "domni şi stăpâni" (Correspondance, entretiens, documents, XI, 393). Viaţa sa s-a transformat astfel într-un timp de slujire până la ultima suflare. Un cuvânt al Scripturii i-a transmis sensul misiunii sale: "Domnul m-a trimis să duc săracilor vestea cea bună" (cf. Lc 4,18).

Înflăcărată de dorinţa de a-l face cunoscut pe Isus săracilor, s-a dedicat intens vestirii, în special prin misiunile predicate poporului, şi îngrijindu-se în manieră deosebită de formarea preoţilor. El punea cu naturaleţe în practică o "mică metodă": a vorbi înainte de toate cu viaţa şi apoi cu mare simplitate, în mod colocvial şi direct. Duhul a făcut din el un instrument care a provocat un elan de generozitate în Biserică. Inspirat de creştinii de la începuturi, care erau "o singură inimă şi un sigur suflet" (Fap 4,32), sfântul Vincenţiu a întemeiat "Carităţile", pentru ca să se îngrijească de cei mai nevoiaşi trăind în comuniune şi punând la dispoziţie propriile bunuri cu bucurie, având certitudinea că Isus şi săracii sunt comoara preţioasă şi că, aşa cum îi plăcea să repete, "când mergi la săraci îl întâlneşti pe Isus".

Acest "grăunte de muştar", semănat în 1617, a făcut să răsară Congregaţia Misiunii şi Societatea Fiicelor Carităţii, s-a ramificat în instituţii şi asociaţii, a devenit un copac mare (cf. Mc 4,31-32): Familia voastră. Dar totul a început de la acel grăunte de muştar: sfântul Vincenţiu n-a voit niciodată să fie un protagonist sau unul care trage după el, ci o "mică sămânţă". Era convins că umilinţa, blândeţea şi simplitatea sunt condiţii esenţiale pentru a întrupa legea seminţei care dă viaţă murind (cf. In 12,20-26), acea lege care, singură, face viaţa creştină rodnică, acea lege prin care se primeşte dăruind, ne găsim pierzându-ne şi strălucim când nu apărem. Şi era convins şi că toate acestea nu se pot face singuri, ci împreună, în Biserică, în poporul lui Dumnezeu. În această privinţă îmi place să amintesc intuiţia sa profetică de a valoriza extraordinarele capacităţi feminine, apărute în fineţea spirituală şi în sensibilitatea umană a sfintei Luiza de Marillac.

"Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40), spune Domnul. În inima Familiei Vincenţiene este căutarea "celor mai lipsiţi şi abandonaţi", având conştiinţa radicală că nu suntem "vrednici să le prestăm serviciile noastre umile" (Correspondance, entretiens, documents, XI, 392). Vă urez ca acest an de mulţumire adusă Domnului şi de aprofundare a carismei să fie ocazia pentru a vă adăpa de la izvor, pentru a vă răcori la izvoarele spiritului originar. Nu uitaţi că izvoarele de har din care beţi au apărut din inimi trainice şi stâncoase în iubire, din "modele ilustre de caritate" (Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 40). Veţi duce aceeaşi prospeţime numai îndreptându-vă privirea spre stânca din care a izvorât totul. Această stâncă este Isus sărac, care cere să fie recunoscut în cel care este sărac şi fără glas. Pentru că El este acolo. Şi voi, în timp ce întâlniţi existenţe fragile, dezagregate de trecuturi dificile, sunteţi la rândul vostru chemaţi să fiţi stânci: nu pentru a părea duri şi de nezgâriat, cu atât mai puţin pentru a vă arăta impermeabili la suferinţe, ci pentru a deveni puncte de sprijin sigure, trainice în faţa intemperiilor, rezistente în faţa adversităţilor, pentru că "priviţi la stânca din care aţi fost ciopliţi şi la cavitatea cisternei din care aţi fost scoşi" (Is 51,1). Astfel sunteţi chemaţi să ajungeţi la periferiile condiţiei umane, pentru a duce nu capacităţile voastre, ci pe Duhul Domnului, "Părintele săracilor". El vă răspândeşte în lume ca seminţe care încolţesc în pământ uscat, ca balsam de mângâiere pentru cel care este rănit, ca foc de caritate pentru a încălzi atâtea inimi congelate de abandonare şi împietrite pentru că sunt rebutate.

Toţi, într-adevăr, suntem chemaţi să ne adăpăm la stânca tare care este Domnul şi să adăpăm lumea cu caritatea care izvorăşte din El. Caritatea stă la inima Bisericii, este motivul acţiunii sale, sufletul misiunii sale. "Caritatea este calea maestră a doctrinei sociale a Bisericii. Orice responsabilitate şi angajare schiţate de această doctrină sunt luate din caritate care, conform învăţăturii lui Isus, este sinteza întregii Legi" (Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 2). Aceasta este calea de urmat, pentru ca Biserica să fie tot mai mult mamă şi învăţătoare de caritate, crescând şi supraabundând în iubirea reciprocă şi faţă de toţi (cf. 1Tes 3,12): unită în comuniune în interior, deschisă şi primitoare în exterior, cu curajul de a renunţa la ceea ce poate să-i folosească mai mult numai să-l imite în toate pe Domnul său şi astfel să se regăsească pe deplin pe ea însăşi, făcând din aparenta slăbiciunii a carităţii singurul motiv al laudei sale (cf. 2Cor 12,9). Să auzim răsunând în această privinţă, foarte actuale, cuvintele Conciliului: "Cristos Isus [...] pentru noi s-a făcut sărac, deşi era bogat. La fel Biserica, deşi pentru împlinirea misiunii sale are nevoie de mijloace omeneşti, nu este instituită pentru a căuta slava omenească, ci pentru a propovădui, şi prin exemplul său, umilinţa şi abnegaţia. Cristos a fost trimis de Tatăl pentru a aduce vestea cea bună săracilor [...]. La fel şi Biserica înconjoară cu dragostea sa pe toţi cei apăsaţi de povara slăbiciunii umane; ba mai mult, ea recunoaşte în săraci şi suferinzi chipul Întemeietorului său sărac şi suferind, îşi dă toată silinţa să înlăture mizeria lor şi vrea să-l slujească pe Cristos în ei" (Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 8).

Sfântul Vincenţiu a tradus toate acestea cu viaţa şi de aceea vorbeşte şi astăzi fiecăruia dintre noi şi nouă ca Biserică. Mărturia sa ne invită să fim mereu pe drum, gata să ne lăsăm surprinşi de privirea Domnului şi de Cuvântul său. Ne cere micime a inimii, disponibilitate deplină şi umilinţă docilă. Ne stimulează la comuniunea fraternă între noi şi la misiunea curajoasă în lume. Ne cere să ne eliberăm de limbajele complexe, de retoricile autoreferenţiale şi de alipirile de siguranţele materiale, care pot linişti instantaneu dar nu insuflă pacea lui Dumnezeu şi adesea chiar împiedică misiunea. Ne îndeamnă să investim în creativitatea iubirii, cu caracterul genuin al unei "inimi care vede" (cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 31). De fapt, caritatea nu se mulţumeşte cu bunele obiceiuri din trecut, ci ştie să transforme prezentul. Acest lucru este cu atât mai necesar astăzi, în complexitatea schimbătoare a societăţii globalizate, unde anumite forme de pomană şi de ajutor, deşi motivate de intenţii generoase, riscă să alimenteze forme de exploatare şi de ilegalitate şi să nu aducă binefaceri reale şi durabile. Pentru aceasta, a gândi caritatea, a organiza proximitatea şi a investi în formare sunt învăţături actuale care ajung la noi de la sfântul Vincenţiu. Însă exemplul său ne stimulează, în acelaşi timp, să dăm spaţiu şi timp săracilor, noilor săraci de astăzi, prea mulţilor săraci de astăzi, să ne însuşim gândurile lor şi greutăţile lor, pentru că un creştinism fără contact cu acela care suferă devine un creştinism dezincarnat, incapabil să atingă carnea lui Cristos. A-i întâlni pe săraci, a-i iubi pe săraci, a da glas săracilor, pentru ca prezenţa lor să nu fie redusă la tăcere de cultura efemerului. Sper mult ca şi celebrarea Zilei Mondiale a Săracilor din 19 noiembrie să ne ajute în "vocaţia de a-l urma pe Isus sărac", devenind "tot mai mult şi mai bine semn concret al carităţii lui Cristos pentru cei din urmă şi cei mai nevoiaşi" şi reacţionând "la cultura rebutului şi a risipei" (Mesaj pentru Prima Zi Mondială a Săracilor "Să nu iubim cu cuvintele ci cu faptele" , 13 iunie 2017).

Cer pentru Biserică şi pentru voi harul de a găsi în fratele înfometat, însetat, străin, despuiat de haine şi de demnitate, bolnav sau închis, dar şi îndoielnic, neştiutor, încăpăţânat în păcat, chinuit, ofensiv, morocănos şi deranjant, pe Domnul Isus. Şi de a găsi în rănile glorioase ale lui Isus vigoarea carităţii, fericirea seminţei care murind dă viaţa, rodnicia stâncii rănite din care izvorăşte apă, bucuria de a ieşi din sine şi a merge în lume, fără nostalgiile trecutului ci cu încrederea pusă bine în Dumnezeu, creativi în faţa provocărilor de astăzi şi de mâine pentru că, aşa cum spunea sfântul Vincenţiu, "iubirea este creativă la infinit".

Din Vatican, 27 septembrie 2017
Comemorarea sfântului Vincenţiu de Paoli

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.