Bărbat şi femeie, drumul umanităţii

De Enzo Bianchi

În cartea Genezei, prima carte a Bibliei, cartea lui la început (be-re'shit: Gen 1,1) găsim două relatări ale creaţiei, compuse de autori şi redactori umani, aşadar marcaţi de o cultură precisă, într-un timp definit al istoriei noastre. Aparţin unui gen literar pe care-l calificăm ca mitic.

Mitul este o relatare situată cultural, înzestrat cu o viziune specifică, dar care vrea să semnifice ceea ce este universal, în mod constitutiv antropologic; adică, în cazul nostru, ce se întâmplă cu 'adam, cu fiinţa umană, "pământescul". Sunt redactări diferite ale creaţiei şi nu contemporane, dar au fost puse în mod intenţional una după alta de redactorii finali ai Torah: nu juxtapuse, ci situate în succesiune, în aşa fel încât să apară dinamica umanizării.

În prima relatare (Gen 1,1 - 2,4a), un adevărat imn, o naraţiune ritmată şi repetitivă, este conţinută crearea lui 'adam, a umanului, descrisă cu un text care în armonia sa poetică ritmează inima mesajului biblic despre Dumnezeu şi despre umanitate în raporturile sale cu Dumnezeu şi cu animalele. S-o ascultăm într-o versiune copie din ebraic: "Şi a zis 'Elohim: Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră şi să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările cerului, peste animale, peste tot pământul şi peste toate reptilele care se târăsc pe pământ. Şi l-a creat 'Elohim pe ha-'adam după chipul său. După chipul lui 'Elohim l-a creat, bărbat şi femeie i-a creat" (Gen 1,26-27).

Cine este umanul creat "după chipul lui Dumnezeu", cine este faţă de Dumnezeu şi faţă de animale? Şi ce anume comportă acel "l-a creat", repetat în dualul "bărbat şi femeie i-a creat"?

Fiinţele umane, umanitatea chip al lui Dumnezeu este în relaţie cu Dumnezeu însuşi şi cu celelalte creaturi. Fiinţa umană este în sine relaţie şi ceea ce atestă asta în mod paradigmatic este diferenţa sexuală, pentru că umanul există ca bărbat şi femeie, cu toate posibilele variante şi intersectări ale acestei polarităţi. Umanii sunt chip al lui Dumnezeu, fiecare dintre ei în umanitatea din care face parte, în sine sunt uniţi şi se completează acceptând diferenţa reciprocă.

În acest text este o imensă valorizare a raportului bărbat-femeie, valorizare a completării: nu este o subevaluare a sexualităţii nici o viziune cinică sau neliniştită despre diferenţa sexuală! Sexualitatea este pozitivă şi Dumnezeu vrea ca bărbatul şi femeia să ducă împreună la împlinire opera de umanizare: creaţi după chipul lui Dumnezeu, trebuie să-i devină conformi, asemănători. Asta trebuie să se întâmple în trăire: în viaţă şi numai în viaţă! A trăi înseamnă a veni pe lume, a o locui, a sta printre împreună-creaturi faţă de care umanii trebuie să-şi asume o responsabilitate. Umanul este şi trebuie să devină responsabil al pământului şi al mediului, nu pământul trebuie să fie responsabil de umanitate.

În a doua relatare (Gen 2,4b-25), mai vechi cu secole, sau probabil mai mult de un mileniu, se adună elemente mitologice din diferite culturi. Naraţiunea vrea să situeze umanul în lume şi să-l pună în relaţie, să reafirme printr-un alt parcurs că umanul este relaţie, este alteritate. Or, diferenţa sexuală este parabolă a oricărei alterităţi, în numele căreia celălalt, "ceilalţi - cum spunea Jean-Paul Sartre - sunt iadul", sau mai bine zis, pot să fie iadul. Umanul este cu adevărat uman atunci când trăieşte relaţia, dar orice relaţie de diferenţă comportă tensiune şi conflict. Raportul bărbat-femeie este epifania diferenţei şi a alterităţii reciproce. Numai în relaţie umanul găseşte viaţă şi fericire, dar relaţia trebuie învăţată, ordonată, exercitată, pentru că în ea trebuie dominată animalitatea prezentă în fiecare, care în raport se manifestă ca violenţă.

Iată aşadar umanul, o fiinţă în relaţie cu pământul din care este luată, cu animalele ca animal, cu celălalt care are aceeaşi suflare de viaţă primită de la Dumnezeu şi în sfârşit cu Dumnezeu însuşi. În acest mănunchi de relaţii umanul, bărbat şi femeia, se umanizează. Şi când pământescul, ieşit din aţipirea în care Dumnezeu l-a pus, vede cealaltă parte, pe partener, atunci vorbeşte cu uimire. Iată accesul la cuvânt, care abilitează la acel eu-tu, la dialog, la relaţie! În sfârşit - spune omul - o fiinţă care este "os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va numi femeie, pentru că din bărbat a fost luată" (Gen 2,23). Relaţia este de acum inaugurată: iată bărbatul şi femeia.

Dar dacă astăzi reuşim să facem această lectură a primelor două pagini ale Bibliei, trebuie să amintim însă că interpretarea n-a fost mereu aceasta. Nici să nu se uite că deja în ultima parte a celei de-a doua relatări există în miez toate semnele dramei care străbate istoria până la noi, până la feminocidul care din păcate de atâtea ori apare şi în zilele noastre. Într-adevăr umanul, ha-'adam, deja aici se revelează în toată problematica sa. De fapt, imediat ce bărbatul o vede pe femeie, nu vorbeşte femeii, nu ia calea acelui eu-tu, ci îşi vorbeşte sieşi: "Acesta chiar este os din oasele mele şi carne din carnea mea". În acest mod exprimă un adevăr, adică faptul că femeia are aceeaşi natură şi de aceea aceeaşi demnitate şi vocaţie a bărbatului, dar îl spune rău, exprimând imediat caracterul său posesiv: os din oasele mele şi carne din carnea mea. Îşi vorbeşte sieşi şi vorbeşte despre posesia sa. Femeia tace, este redusă la tăcere şi pentru bărbat apare un lucru. El spune: "A fost luată din mine, este carne a mea", şi astfel neagă orice alteritate, acea alteritate care cere ca femeia să fie un subiect în faţa sa. Imediat voinţa şi proiectul lui Dumnezeu sunt trădate şi drama care va urma imediat este deja schiţată aici, în apariţia diferenţei negate!

Scria T. S. Eliot într-unul din cele Patru cvartete: "În începutul meu este sfârşitul meu... În sfârşitul meu este începutul meu" (East Coker, început şi sfârşit al textului). În aceste prime pagini din acel in principio este deja toată istoria umanităţii, este deja nerecunoaşterea celuilalt partener, este deja pretenţia că celălalt este o posesie omologă, că celălalt nu este altul, diferit, divers! Culturi patriarhale şi culturi matriarhale rare manifestă lupta dintre sexe, manifestă rana pe care fiecare dintre noi o simte în faţa diferenţei: este atras de asta dar îi este frică, vrea relaţie dar vrea posesia, vrea comuniune dar şi război. Aceste pagini încearcă aşadar să ne spună că singularităţile fiecăruia dintre noi, datorate multelor diferenţe, pornind de la cea sexuală, trebuie să se conjuge pentru ca să existe viaţă şi fericire, deşi marcate de limită. Diferenţa sexuală bărbat-femeie este paradigmă a oricărei diferenţe, dar toate diferenţele sunt legate de acel drum pe care îl parcurge, între naştere şi moarte, când fiecare dintre noi se va întoarce în pământul din care a fost luat (cf. Gen 3,19), aşadar se va întoarce la cel care l-a creat. Atunci fiecare va da un răspuns foarte personal la întrebarea despre drumul de umanizare adresată lui de către Dumnezeu. Mă refer la prima întrebare a lui Dumnezeu, relatată imediat după aceea în Geneză, întrebare reînnoită în fiecare zi a vieţii noastre: "'Adam, unde eşti?" (Gen 3,9). În sfârşitul nostru este răspunsul la întrebarea din acel in principio, la responsabilitatea umanizării.

(După Vatican Insider, 17 septembrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.