O zi ca voluntar printre bolnavii Maicii Tereza

De Carlo Pizzati

Voluntarul ajunge în străduţa unde apare inscripţia "Mother House". Pe zidul din faţă este pictată o seceră şi un ciocan. O soră în sari alb cu marginile albastre unge cu pudră de culoarea muştarului pielea crăpată a unui câine şchiop. Intrând, voluntarul este primit de zâmbetul dulce al altor două surori. În prima curte mică, o statuie cenuşie a sfintei întinde o mână cu palma îndreptată în jos pentru a permite pelerinilor să-şi aplece capul şi să primească binecuvântarea de la sculptură.

Trecând la o curte mai largă, care se deschide spre patru etaje de chilii şi birouri, la stânga o scurtă scară duce la chilia Maicii Tereza (pat mic, bancă, masă de scris) şi la dreapta se ajunge în sfârşit la mormânt.

Acolo este un întreg du-te-vino de sari albe şi credincioşi care cântă şi se roagă unindu-se cu liturghia celebrată de un preot tânăr. Credincioşii merg în sensul acelor de ceas, introduc cereri de minuni, îşi rezemă fruntea pe piatră. În centrul lespezii de marmură cenuşii se evidenţiază o inimă de petale de trandafiri roşii. O femeie adună una dintre ele şi o consumă, ca şi cum ar fi o ostie consacrată. Prin atingerea statuii şi gustul dulceag al petalei se caută un contact senzorial cu sfânta Tereza, al cărei nume original în albaneză înseamnă chiar Trandafiraş.

Primirea

Voluntarul întreabă dacă poate să viziteze unul dintre centrele unde trăiesc muribunzi, leproşi, bolnavi şi suferinzi. Sora Blessiella, modelul călugăriţei severe, este cea care-i primeşte pe vizitatorii care vor să ştie ceva mai mult: "Dar este prea puţin timp! Mâine? Trebuia să faceţi cerere scrisă. Se vede că dumneavoastră nu înţelegeţi chiar nimic din ceea ce facem aici. Oricum, bine, prezentaţi-vă la liturghia de mâine la ora 6 şi vom vedea". Scuzaţi-mă, spune voluntarul, gândindu-se la o vestită vorbă a sfintei: "Suferinţa este un dar al lui Dumnezeu".

Este dis-de-dimineaţă. Străzi pustii. La primul etaj 100 de surori şi 60 de voluntari se roagă în genunchi. Novicele admiră extaziate un preot spaniol cu barbă şi privesc, în spatele lui, un Cristos pe cruce care chiar seamănă mult cu el. Maica superioară are peste 70 de ani, dar rezistă în genunchi, palidă şi impasibilă, alături de o clătinată soră muziciană la tastatura orgii, cuprinsă de un cântec îngeresc pe două voci care sfidează ţipete, camioane, lătrături, strigăte şi claxoane care se infiltrează prin ferestrele deschise.

Rugăciunea

Iată o grupă de 45 de credincioşi din Madrid pregătiţi ultimii pentru 18 zile de voluntariat. Femei cu cozi împletite, t-shirt şi pantaloni imprimaţi stil "vin de la o oră de yoga". Bărbaţi cu cercel în ureche şi codiţă. După o oră de Bucură-te, Marie, Mea culpa, Aleluia şi Tatăl nostru, o soră aţipeşte pe bancă având breviarul în mână.

Este cald. Este Calcutta. Este vară. Voluntarul aproape se răzgândeşte. Se gândeşte la aerul condiţional. Dar este prea târziu. Mic dejun cu pâine, banane şi ceai cu lapte şi se porneşte pe jos timp de 40 de minute de sudoare prin periferie, evitând trăsuri, jeep ale poliţiei, trenuri, balegă de vacă, vaci, oameni care se săpunesc în duşul comun, copii care-i iau în râs pe străini, grajduri sub cerul liber, munţi de gunoaie pretutindeni, mulţimi care coboară din tren în timp ce o femeie cântă melancolică în capătul băncii.

Totul pare coregrafiat aşa de bine. Însă voluntarul ştie că trebuie avută răbdare. Oraşul bucuriei va dărui vreo bucurie. Iată că se ajunge la porţile albastre de la Prem Dan, casa pentru muribunzi şi suferinzi, aşa cum a avertizat sora americană la înregistrare. Mutilaţi cu tifonul murdar de iod, bolnavi şi neputincioşi aşezaţi sub un acoperiş de ondulate pentru a se răcori. Cei mai gravi, în camera mare. Un bărbat cu o malformaţie pe stomac mare ca un nou-născut, picioare şi braţe scheletice, zace pe o targă. Un altul, numai oase, se ghemuieşte, nu vrea să se ridice. O ambulanţă duce un mort.

Trebuie urcat pe terasă care ţine loc de acoperiş. Voluntarul îşi ia şorţul şi timp de două ore, batista pe frunte ca Mauro Corona, începe să stoarcă scutece, pantaloni scurţi, tricouri, cămăşi, pânze, cearşafuri şi să le întindă sub o căldură care frige. Trei tineri spanioli sunt în undă mistică. "Omul pentru mine este în mod fundamental bun, apoi este stricat", spune Francisco, papa-boy catalan cu o brăţară care avertizează "Spune nu noului drog" (este pornografia, explică el). Lucas andaluzul este sceptic: "Nu cred într-o fiinţă superioară. Cred că există fiinţe luminate ca Maica Tereza sau Vincent Ferrer, care au schimbat unele lucruri în lume. Dar nu cred în Dumnezeul creştin sau în paradis. Însă dacă există un iad cu siguranţă are o sală VIP pentru catalani", spune el dându-i o palmă lui Francisc.

Munca

Deja aici se începe să se perceapă un început al acelei euforii şi energii care este în crescendo, deşi e înconjurată de suferinţă şi moarte. Sau probabil tocmai pentru asta. Cu cât sunt mai dezgustătoare şi umile muncile, cu atât este mai puternică încărcătura pe care îndeplinirea lor pare să le reverse în voluntar. Şi sentimentul unirii, al îngrijirii faţă de ceea ce Maica Tereza numea lepra Occidentului: singurătatea.

Astfel Alfonso, un basc corpolent şi bârfitor, se plimbă printre suferinzi oferindu-se să taie unghiile de la picioare şi de la mâini. Andreas, argentinian hippie, pare fericit să golească ploştile pline de urină, după ce a aranjat paturile din jumătate de cameră printre bolnavii care fac dializă, unii fără un ochi, alţii cu membrele malformate, dar toţi cu zâmbete luminoase.

Este ora de a spăla farfurii şi pahare. Rocio, Maria şi Cristina, trei surori din Madrid, spun că în sectorul feminin se fac mai mult sau mai puţin aceleaşi lucruri. "Dar în afară de a tăia unghiile, le şi pilim", râde Maria. Pilar se întoarce mâine la Madrid la munca sa de secretară a unui notar. "Este o experienţă care schimbă - admite ea - primele trei zile: şoc total. Nu credeam că voi reuşi. Căldură, gălăgie, miros urât, câini, corbi, murdărie, mâncare. Traumă. Apoi m-am obişnuit. Acum sunt fericită că mă întorc. Nu ca după vacanţele la mare, când sfârşitul concediului era o tristeţe...".

Volon-turism? Da, un pic. Senzaţia pe care unii o simt cele două sau trei săptămâni la Maica Tereza nu prin vocaţie, ci prin experienţă, ca să spunem că au trăit-o, există.

Volon-turism

Andy este un student german, înalt, zvelt, zâmbet simpatic: "Următoarea etapă, Varanasi şi Mumbai. Cu trenul. Am venit pentru a trăi o experienţă. Nu sunt foarte religios. Desigur, dau acea taxă pentru Biserică, dar am venit pentru a înţelege. A vedea oameni care dorm sub cerul liber, sau aici printre suferinzi, este şocant. Dar nu-i foloseşte nimănui că te emoţionezi de empatia ta. Aici se face ceva concret. Şi îmi va folosi când mă voi gândi că lucrurile merg rău pentru mine, în Germania, şi mă voi înfuria pentru că nu este wi-fi sau nu se găseşte un starbucks. Atunci îmi voi aminti că am bărbierit un bolnav tremurător la Calcutta".

Keith, fost legionar neozeelandez, se gândeşte mai ales să ducă vasele cu ceai cald celor suferinzi, în timp ce Lucas, spălând paharele de aluminiu, admite: "După trei săptămâni, ce plictiseală! Mereu acelaşi lucru!". Argentinianul strigă împotriva unui grup de voluntari care îşi scot telefoanele mobile: "Dar chiar vi se pare că e locul potrivit pentru a vă face selfie-uri!".

Se apropie sora Sabina. În 1961, la 18 ani, a depus voturile în Kerala. A venit Maica Tereza personal să o ia pe ea şi pe sora ei la gară. "Avea în mână scrisoarea noastră, ne-a spus să mergem cu ea. Am urmat-o. A fost o călătorie obositoare, nu fusesem niciodată cu trenul. Apoi viaţa noastră s-a schimbat. Sora mea a mers în Siberia. Acum este în Mexic. Are 80 de ani. Am umblat prin toată India cu surorile misionare. Din când în când mă întorc în Kerala ca să văd familia mea, dar acum aceasta este familia. Cum era Maica? Maica este maica. Este totul. Era mama care îmi punea în gură medicamentele atunci când aveam febră. Aceea era mama. În întregime inimă. În întregime iubire".

Se continuă aşa până la asfinţit. Lepră, bolnavi terminali. Durere, dar forţă. Seara ne întoarcem la Casa Mamă. "Ceea ce se trăieşte în exterior aici - conclude Pilar, catolică practicantă - simt înlăuntrul meu în timpul rugăciunii". Ziua este lungă, dar la sfârşit, deşi nefiind credincios, voluntarul îşi dă seama cu surpriză că nu se simte obosit, ba chiar că are mai multă energie decât dimineaţa la ora 6. Acel voluntar sunt eu.

(După Vatican Insider, 2 septembrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.