Reflecţie la duminica a 22-a de peste an - Anul A - 2017

Să cunoaştem care este speranţa chemării noastre (cf. Ef 1,18)

Aşa cum am văzut duminica trecută, Dumnezeu Tatăl din ceruri i-a dictat lui Petru minunata mărturisire de credinţă despre Fiul său iubit: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu!" (cf. Mt 16,16). Această mărturisire a fost, este şi va fi de acum înainte temelia de neclintit pe care mântuitorul Isus îşi va zidi şi desăvârşi Biserica sa (cf. Mt 16,18), Biserică în care fiecare credincios, asemenea lui Petru, va deveni o piatră vie (cf. 1Pt 2,5).

Cum ar putea forţele răului izbuti împotriva celor care sunt ai lui Cristos şi pe care el însuşi îi zideşte?

"Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră" (cf. Rom 8,31)? Sau: "Cine va aduce acuză împotriva aleşilor lui Dumnezeu de vreme ce Dumnezeu este cel care justifică" (Rom 8,34)? Sau: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Totuşi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru" (Rom 8,35-39).

Însă, atenţie, toată această tărie a "pietrei Bisericii", piatră care este Isus însuşi (cf. Ef 2,20), Isus o va dobândi la crucea sa de pe Golgota, unde de bunăvoie şi din dragoste nemărginită faţă de noi va merge să sufere şi să moară (cf. Ef 5,2). Ba mai mult, noi ucenicii lui care vom fi zidiţi ca pietre vii în zidul Bisericii sale (cf. 1Pt 2,5), zid unde Isus este piatra de temelie (cf. 1Cor 3,11), zid unde Isus este "stânca" (cf. 1Cor 10,4; Mt 7,24-25), va trebui să ne dobândim şi noi tăria cuvenită unei astfel de pietre zidite pe "stânca şi temelia Cristos" tot prin acceptarea suferinţei şi morţii împreună cu Cristos: "Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru mine o va câştiga" (Mt 16,24-25). Altfel, vom rămâne numai ceea ce am devenit prin păcat: "lemn, fân, trestie", pe care proba focului le va distruge (cf. 1Cor 3,12).

Ne vine parcă să întrebăm: dar de ce jertfă, sânge şi moarte? Aici trebuie să spunem cu durere că în urma păcatului omenesc nu a mai rămas o altă cale de mântuire, nici un alt mijloc de a ne acoperi goliciunea, nici un alt mod de a ne ridica păcatul şi nici o altă cale de a ne întoarce la comuniunea cu Dumnezeu din paradisul pierdut, la comuniunea cu semenii, la comuniunea cu celelalte vieţuitoare, la comuniunea cu întreaga creaţie care ne-a fost dăruită, decât prin jertfa de sânge a lui Mesia (cf. Evr 9,22) care ne-a fost promis (cf. Gen 3,15), dar jertfă la care trebuie adăugată şi jertfa celor care doresc mântuirea lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1).

Iată pentru ce găsim scris în Biblie că: "Fără vărsare de sânge nu este iertare" (Evr 9,22); "Isus trebuia să moară pentru a aduna la un loc pe copiii risipiţi ai lui Dumnezeu" (cf. In 11,51-52). "Cristos trebuia să sufere aceste lucruri şi astfel să intre în slava sa" (cf. Lc 24,26). "Cine voieşte să meargă după Isus în cer, trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-l urmeze" (Mt 16,24). "Pentru a beneficia de îndurarea lui Dumnezeu, trebuie să ne oferim trupurile noastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu" (cf. Rom 12,1).

Biserica ne vorbeşte şi ne cheamă la sfânta Liturghie, la jertfa lui Isus şi la jertfa noastră: "Rugaţi-vă fraţilor şi surorilor ca jertfa mea şi a voastră să-i fie plăcută lui Dumnezeu Tatăl atotputernicul". Isus este Mirele şi noi suntem Mireasa (cf. Ap 22,16-17). Mântuirea lui Dumnezeu cere jertfa Mirelui şi jertfa Miresei sale. Isus, Mirele, a făcut-o deja, iar cei care vor să-i fie "Mireasă" trebuie să o facă şi ei.

Jertfa "Mirelui şi jertfa Miresei sale" a fost "metaforizată" de Dan Puric (n. 12 februarie 1959, Buzău), actor, eseist, autor şi regizor de teatru român, într-o povestire a sa, unde ne vorbeşte despre un cerb îndrăgostit de căprioara sa, cerb care a murit sărind în bătaia puştii unui vânător care a ţintit spre căprioara sa; dar, ne mai vorbeşte şi de iubirea căprioarei faţă de cerbul ei, căprioară care, în loc să fugă, a venit şi a îngenuncheat lângă cerbul ucis, primind şi ea glonţul ucigaş. Păstrând proporţiile, această povestire, dacă ar mai fi fost urmată de învierea cerbului şi a căprioarei sale, ar fi cuprins în ea, omeneşte vorbind, taina lui Cristos şi a Bisericii sale.

Jertfa "Mirelui şi a Miresei este" este redată plastic şi într-o legendă românească, cea a "Meşterului Manole", meşter care s-a distrus interior de durere atunci când a trebuit să-şi zidească, să-şi jertfească fiinţa iubită, pe soţia sa Ana, pentru ca zidurile Mănăstirii Curtea de Argeş a domnitorului Neagoe Basarab (1459-1521) să nu se surpe ca mai înainte. Păstrând şi aici proporţiile, putem spune că s-ar putea găsi un simbol al jertfei lui Isus şi al jertfei miresei sale iubite, adică al jertfei noastre.

Putem găsi în viaţa şi gândirea oamenilor multe simboluri şi imagini pale despre ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi şi mântuirea noastră la cruce, dar niciodată nimeni şi nimic din lumea aceasta nu va putea reda realitatea cuvintelor divine: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (In 3,16).

Singurul răspuns potrivit la jertfa lui Isus de la cruce, aşa cum ne cere Biserica la fiecare sfântă Liturghie, este "jertfa noastră". Maica Domnului a fost prima dintre muritori care a înţeles şi a acceptat planul lui Dumnezeu de mântuire prin crucea lui Isus şi a ei (cf. Lc 1,38). Apoi a urmat Ioan Botezătorul, al cărui martiriu l-am celebrat pe 29 august, cel care s-a prezentat pe sine ca "prietenul mirelui" (In 3,29), a înţeles şi a acceptat şi el să participe cu jertfa sa la jertfa "mirelui", la jertfa Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii şi dă fericirea (cf. In 1,29; 3,30), cu convingerea fermă că va intra şi el la nunta veşnică a Mielului (cf. Ap 19,9). Apoi au urmat apostolii, care şi ei au înţeles şi au acceptat planul divin de mântuire, murind la propriu şi la figurat împreună cu Isus (cf. Mt 19,27-28). Apoi a urmat sfântul Paul, care şi el a înţeles bine şi a acceptat planul divin de mântuire prin jertfa lui Isus şi a noastră, Paul care ne spune şi nouă astăzi: "Vă îndemn, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual. Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să discerneţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit" (Rom 12,1-2)! Şi de atunci până astăzi numai Dumnezeu ştie numărul celor care au primit şi urmat această cale de mântuire divină.

Unul dintre "cei mulţi" care au înţeles şi a acceptat planul de mântuire a lui Dumnezeu prin jertfa lui Cristos şi prin jertfa sa a fost şi sfântul Vicenţiu de Paul (1581-1660), preot, fondator al lazariştilor. Acesta a fost aproape toată viaţa bolnav. Febra îl chinuia zi şi noapte; durerile de piept, de cap, de stomac îl făceau să sufere îngrozitor; o boală de picioare l-a silit să umble în cârje; o boală de ochi l-a făcut aproape orb. Silit să stea pe scaun, fără a se putea mişca, suferea cumplit, însă fără să se plângă. Uneori spunea: "E adevărat că este foarte greu să rabzi boala. Cu toate acestea, suferinţa este unul dintre cele mai preţioase mijloace de care se serveşte Dumnezeu pentru a smulge din inima noastră orice înclinaţie spre păcat şi pentru a ne uni cu Isus şi mântuirea lui. Isuse, dă-mi harul să cunosc ce bogăţie ascunsă conţine suferinţa şi crucea!"

Deşi planul lui Dumnezeu de mântuire prin jertfă, prin jertfa inimii sale şi jertfa omului, a fost prefigurat încă din Vechiul Testament în jertfa lui Abraham (cf. Gen 22,9-10; Evr 11,17), oamenii n-au văzut în ea decât partea întunecoasă a durerii, deşi lumina era mult mai mare. De aceea, când lui Ieremia i-a s-a cerut de către Dumnezeu "jertfa sa" pentru a vesti mântuirea divină, o mare binecuvântare pentru lume, deşi nu a putut spune "nu" din cauza misiunii la care a fost chemat încă din sânul mamei sale (cf. Ier 1,5), a privit-o şi a acceptat-o ca pe o seducere şi ca pe o forţare: "M-ai sedus, Doamne, şi eu m-am lăsat sedus. M-ai prins cu putere şi ai fost mai puternic. Dar am devenit de batjocură toată ziua, toţi râd de mine. Căci când vorbesc trebuie să strig: «Violenţă, devastare!» Astfel, cuvântul Domnului a devenit pentru mine spre ocară şi batjocură în fiecare zi" (Ier 20,7-8).

Pentru a putea participa cu "jertfa noastră" la "jertfa lui Isus" şi apoi să intrăm în "bucuria învierii veşnic fericite", trebuie mai întâi, aşa cum ne spune Isus astăzi, "să ne lepădăm de noi înşine" (cf. Mt 16,24), lepădare de sine pe care Biblia o mai numeşte şi "împotrivire mare faţă de sine şi faţă de păcat" (cf. Evr 12,3), să murim pentru noi înşine, aşa că nici ofensa şi nici lauda să nu conteze.

Trebuie să începem cu un "nu" spus hotărât păcatelor care exclud de la împărăţia lui Dumnezeu: "Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi: nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterii, nici cei cu perversiuni sexuale, nici homosexualii, nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici bârfitorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (1Cor 6,9-10). Apoi trebuie să mergem pe calea "cea strâmtă" a virtuţilor (cf. Mt 7,13-14). "Să nu iasă din gura voastră nici o vorbă rea, ci ceva bun, spre edificare, aşa cum trebuie, ca să dea har celor ce ascultă. Nu-l întristaţi pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu cu al cărui sigiliu aţi fost însemnaţi pentru ziua răscumpărării voastre. Să fie stârpite dintre voi orice amărăciune, aprindere, mânie, răcnet, injurie şi orice răutate. Dimpotrivă, fiţi buni unii faţă de alţii, înţelegători, iertându-vă unii pe alţii, aşa cum şi Dumnezeu v-a iertat în Cristos" (Ef 4,29-32).

Apoi trebuie să-i slujim lui Dumnezeu chiar când avem de suferit şi de pierdut. Nişte misionari creştini voiau să intre într-o ţară unde se practica sclavia. Condiţia a fost, ca să poată predica, să se facă sclavi de bunăvoie. S-au făcut sclavi şi aşa au mântuit mulţimi nenumărate de suflete. Alţi misionari au intrat în sate şi spitale de leproşi, devenind şi ei înşişi leproşi, pentru a le predica sărmanilor oameni Evanghelia. O cântăreaţă vestită a renunţat a mai cânta cântece lumeşti pe bani mulţi, pentru a cânta cântece mântuitoare pentru bani puţini.

Apoi, după spusa lui Isus: "să ne luăm crucea şi să-l urmăm" (cf. Mt 16,24). Aşa cum pe Isus îl recunoaştem după cruce, tot astfel creştinul bun se recunoaşte după felul cum priveşte suferinţa. De exemplu, în suferinţă grea un lepros cânta, un sărac se bucura, un martir glumea, un prigonit se ruga.

Apoi Isus spune: "Cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla" (cf. Mt 16,24-25). Sfântul apostol Andrei a primit cu bucurie martiriul exclamând către crucea care îi stătea în faţă: "O, cruce sfântă, ia-mă pe braţele tale şi pune-mă în braţele lui Cristos"! Asta face orice suferinţă şi durere acceptată în unire cu suferinţele şi durerile lui Isus, ne pun în braţele lui Isus şi ne duc în paradis.

Însă o învăţătură bună în accepta crucea lui Isus şi crucea noastră ne-o dă şi psalmul responsorial de astăzi, psalmul 63,2-8. Iată câteva dintre cuvintele ziditoare ale acestui psalm "Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineaţă. Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă" (cf. Ps 63,2)! David, în zorii zilei, era în pustiul lui Iuda, un loc arid, dezolant, imagine a acestei lumii, pentru a-l căuta pe Dumnezeul său. Şi deşi David era fugărit de duşmani, deşi era în pustiu şi fără resurse de viaţă, Dumnezeu îi răspunde la suspine, şi îl face să-i cunoască bunătatea. În faţă acestei bunătăţi, sufletul lui David este satisfăcut şi începe să-i cântă laude Domnului. În acest psalm trebuie să-l vedem pe Cristos şi pe credinciosul său, pe Cristos şi pe mireasa sa, pe Cristos şi pe Biserica sa.

Prin acest psalm Biserica vrea să ne întrebe dacă avem noi astfel de întâlniri matinale cu Domnul nostru, în care să aducem înaintea lui: slăbiciunile noastre, temerile noastre; dar şi dacă în aceste întâlniri matinale îi ascultăm cuvântul şi învăţăturile lui, îi cerem ajutor şi călăuzire. Numai Dumnezeu poate împlini orice dorinţă a sufletului nostru: "Sufletul meu însetează de tine" (Ps 63,2), spunea psalmistul; iar Dumnezeu îi răspunde: "Sufletul tău se va sătura" (cf. Ps 63,5); exact cum spunea şi în cartea lui Ieremia: "Voi răcori sufletul însetat şi voi sătura orice suflet lihnit" (Ier 31,25).

Oare a transformat Dumnezeu pustiul într-un loc roditor? Nu! Aici pustiul rămâne pustiu, însă ceea ce s-a schimbat este numai inima lui David şi modul în care el a fost învăţat să străbată pustiul. Asta vrea să ne înveţe pe noi astăzi persoanele divine, autorii lecturilor biblice şi Biserica, prin noi preoţii.

Există o istorioară reală despre un fabricant de viori, care a căutat ani la rând lemnul care să dea viorilor sale o rezonanţă deosebită. Atunci când căutarea lui s-a încheiat, nu a fost într-o pepinieră, nici într-o dumbravă protejată, ci pe vârful unui munte stâncos, acolo unde vânturile au bătut cu atâta violenţă şi fermitate, încât toate ramurile copacilor erau îndreptate în aceeaşi direcţie, iar scoarţa lor nu a avut posibilitatea să crească pe partea ce întâmpina vântul. Lemnul acestor copaci bătuţi de furtună avea fibră mai densă şi mai bine ţesută decât oricare alţi copaci pe care i-a găsit el vreodată. Această era fermă, solidă şi tare şi a dat viorilor sale sunetul lor specific.

Tot astfel, atunci când Dumnezeu a voit să dea formă copiilor săi, modelându-i şi pregătindu-i pentru locul pe care el l-a ales pentru ei în împărăţia sa, el nu i-a pus să crească în ţinuturile joase şi luxuriante, ci sus, pe crestele stâncoase ale munţilor, acolo unde pot învaţa să ţină piept furtunilor vieţii. Cei care îndură devin mai tari şi mai puternici. Ei sunt cei aleşi de Dumnezeu pentru a-i cânta laude veşnice în locurile cereşti (cf. Ef 2,19).

Poate nu întâmplător, după pericopa evangheliei de astăzi, unde ni se vorbeşte despre cruce şi moarte, urmează episodul schimbării la faţă a lui Isus, unde schimbaţi la faţă apar şi Moise şi Ilie, oameni care, deşi au suferit mult, au murit în credinţă. "Tatăl Domnului nostru Isus Cristos să lumineze ochii inimii noastre, ca să cunoaştem care este speranţa chemării noastre" (Ef 1,17-18).

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica a 22-a de peste an. Predici la Radio Iaşi

lecturi: 12.