Cine este Isus?

Meditaţie despre evanghelie

De Enzo Bianchi

Publicăm comentariul la evanghelia din a XXI-a duminică din timpul de peste an, anul A, care este citită în timpul celebrărilor din ziua de 27 august. Meditaţia a fost pregătită ca de obicei de fondatorul comunităţii monastice din Bose pentru săptămânalul în italiană al cotidianului L'Osservatore Romano care reia publicările la 24 august 2017 după pauza de la jumătatea lunii august.

În lectura noastră contemplativă din evanghelia după Matei am ajuns la o cotitură în viaţa lui Isus: de acum discipolii, după ce l-au urmat, l-au ascultat şi l-au observat ca învăţător şi l-au venerat ca profet, ajung să înţeleagă prin har că identitatea sa merge dincolo de înţelegerea lor şi de experienţa lor umană. De fapt, Isus are o legătură unică cu Dumnezeu, care l-a trimis în lume: este Fiul lui Dumnezeu. Chiar din acela moment Isus le revelează discipolilor necesitatea pătimirii, morţii şi învierii sale şi face asta în mod continuu în călătoria care are ca ţintă Ierusalimul (cf. Mt 23,37).

Relatarea (cf. Mt 16,13-20) este densă, rod al mărturiei cu privire la eveniment, dar şi al meditaţiei Bisericii lui Matei, care aprofundează tot mai mult misterul lui Cristos. Isus merge cu discipolii în teritoriile din Cezareea, cetate întemeiată cu treizeci de ani înainte de tetrarhul, Filip, fiu al lui Irod cel Mare, la poalele muntelui Hermon. Şi chiar acolo unde Cezar este venerat ca divin, chiar într-o cetate edificată în onoarea sa, iată ocazia pentru întrebarea despre Isus: cine este Isus cu adevărat? El însuşi e cel care pune această întrebare discipolilor săi: "Cine spun oamenii că este Fiul Omului?". Lui Isus îi plăcea să se numească pe sine însuşi "Fiul Omului", expresie obscură şi probabil şi ambiguă pentru urechile iudeilor, expresie care indica un om pământesc, fiul al omului, şi în acelaşi timp unul care vine de la Dumnezeu.

Discipolii prezintă că oamenii cred că Isus este un profet, unul dintre marii profeţi prezenţi în amintirea colectivă a lui Israel: probabil Ilie care era aşteptat, probabil Ioan Botezătorul, ucis de Irod dar înviat (cf. Mt 14,1-12), sau probabil Ieremia, dat fiind că, asemenea lui (cf. Ier 7), Isus rostea cuvinte împotriva templului din Ierusalim. Atunci Isus îi întreabă direct pe discipoli: "Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?". În realitate, cu puţin înainte, la sfârşitul traversării nocturne şi furtunoase a lacului Galileii, când Isus a mers spre ei mergând pe apă, discipolii au mărturisit: "Cu adevărat, eşti Fiul lui Dumnezeu!" (Mt 14,33). Însă acum răspunsul vine de la Simon Petru, discipolul numit cel dintâi (cf. Mt 4,18-19).

Întrebarea lui Isus nu tindea deloc să obţină ca răspuns o formulă doctrinală, cu atât mai puţin dogmatică, ci le cerea discipolilor să manifeste raportul lor cu El, implicarea lor în viaţa Lui, încrederea pe care o puneau în rabinii lor. Da, cine este Isus? Este întrebarea pe care trebuie să ne-o punem şi să ne-o repunem cu trecerea zilelor. Pentru că adeziunea noastră la Isus depinde tocmai de ceea ce trăim în cunoaşterea sau supracunoaşterea (epígnosis) persoanei sale. Cine este Isus pentru mine este întrebarea neîncetată a creştinului, care încearcă să nu facă din Isus produsul dorinţelor sale sau al proiecţiilor sale, ci să primească cunoaşterea despre el de la Dumnezeu însuşi, contemplând Evanghelia şi ascultându-l pe Duhul Sfânt. Credinţa noastră va fi mereu parţială şi fragilă, dar dacă este "credinţă" care "se naşte din ascultare" (Rom 10,17), este credinţă adevărată, nu iluzie nici ideologie.

Conform lui Matei aici discipolii rămân muţi şi numai Petru e cel care proclamă, cu un răspuns personal: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!". El spune că Isus nu este numai un învăţător, nu este numai un profet, ci este Fiul lui Dumnezeu, într-un raport foarte intens cu El. În Isus este mult mai mult decât un om chemat de Dumnezeu ca un profet: este misterul celui pe care Biserica, aprofundând propria credinţă, îl va numi Domn (Kyrios), îl va numi Dumnezeu (Theós). Este adevărat că în ebraică expresia fiu al lui Dumnezeu (ben Elohim) era un titlu aplicat lui Mesia, Unsului Domnului (cf. 2Sam 7,14; Ps 2,7; 89,27-28), aplicat poporului lui Israel (cf. Ex 4,22), dar aici Petru mărturiseşte clar în Isus unicitatea Fiului Dumnezeului celui viu. Şi a se observa că, dacă în evangheliile lui Marcu şi a lui Luca Petru exprimă credinţa întregului grup al discipolilor (cf. Mc 8,29; Lc 9,20), aici în schimb vorbeşte în nume propriu, şi pentru aceasta răspunsul lui Isus este adresat numai lui: "Fericit eşti Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri".

Cel care se numea Simon, pescarul din Galileea fiu al lui Iona, este definit de Isus "fericit", nu pentru el însuşi, ci pentru revelaţia gratuită pe care i-a făcut-o Tatăl. Dacă Simon proclamă această mărturisire de credinţă, este prin revelarea lui Dumnezeu, nu ca rod al raţionamentelor şi experienţelor umane ("carne" şi "sânge"). Prin voinţa iubitoare a lui Dumnezeu, Petru a avut acces la această revelaţie, şi pentru aceasta Isus, constatând acţiunea Tatălui, îl defineşte fericit. De altfel Isus spusese asta: "Nimeni nu-l cunoaşte pe Tatăl decât numai Fiul şi cel căruia Fiul vrea să-l reveleze" (cf. Mt 11,27), şi aici nu face decât să reafirme asta, discernând că prin Petru însuşi Tatăl este cel care a vorbit.

Tocmai ascultând de această revelaţie, Isus continuă, declarând lui Simon: "Tu eşti Petru (Petros) şi pe această piatră (petra) voi zidi Biserica mea". Isus construieşte Biserica şi cu siguranţă El va fi "piatra vie, aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu" (1Pt 2,4), dar Petru este prima piatră a acestei construcţii. Pentru a face o construcţie este nevoie ca să existe unul capabil să fie prima piatră, iar Petru arată că este astfel, de aceea Isus îi schimbă numele, din Simon în kefas, Petru (cf. In 1,42). Astfel el va fi părtaş de trăinicia Stâncii care este Dumnezeu (cf. Ps 18,3.32; 19,15; 28,1, de exemplu), trăinicie în mărturisirea credinţei, chiar dacă subiectiv va putea să cadă în urmarea sa, să cadă în păcat, manifestându-se astfel cu slăbiciunile sale şi comportamentele sale contradictorii. Fericirea lui Isus nu-l constituie pe Petru în sfinţenia morală ci în trăinicia credinţei mărturisite. Şi oare nu vor fi tocmai fragilitatea şi slăbiciunea în urmarea lui Isus care îi vor permite lui Petru, autoritate supremă între cei doisprezece, să fie expert al milostivirii Domnului? Petru ştie că a cunoscut pe piele proprie milostivirea Domnului, că l-a cunoscut cu adevărat pe Domnul şi de aceea poate să-l vestească şi să-l mărturisească în mod credibil. Petru a avut prin har darul discernământului, a văzut bine cine era Isus şi pentru aceasta poate să fie prima piatră, aceea care marchează trăinicia întregii construcţii, un om capabil să întărească şi confirme pe fraţi, şi pentru că la rândul său este susţinut şi întărit de rugăciunea lui Isus (cf. Lc 22,32).

În acest text apare cuvântul "Biserică", ce va reveni numai încă o dată în toate evangheliile, adică tot în Matei (cf. 18,17). Biserică, ekklesía, înseamnă adunare a "celor chemaţi de" (ekletoi): acesta este numele dat comunităţilor lor de creştinii de limbă greacă, şi pentru a se diferenţia de sinagoga (adunarea) evreilor necreştini. Ei bine, Biserica îl are pe Isus drept constructor - "eu voi zidi Biserica mea" - şi ea îi aparţine pentru totdeauna: nu va fi niciodată a lui Petru, nici a altora, ci proprietate a Domnului (Kyrios). În această construcţie a lui Cristos, Petru pe pământ va fi intendentul, cel care deschide şi închide cu cheile încredinţate lui de Cristos însuşi: este vorba despre imagini semitice, ale căror urme le găsim în Vechiul Testament (cf. de exemplu Is 22,22), care înseamnă că Petru va fi abilitat să interpreteze Legea şi Profeţii, ca martor şi slujitor al lui Isus Cristos.

Iată aşadar un mare dar al lui Isus oferit discipolilor: Petru, umilul pescar din Galileea, care a primit o revelaţia din partea lui Dumnezeu şi a mărturisit-o. Nu se poate tăgădui că aici Petru primeşte un primat, cel al omului de la început, cel dintâi chemat, "primul" în comunitate (cf. Mt 10,2), omul capabil să fie prima piatră în edificarea comunităţii creştine (cf. Is 28,14-18). Am putea spune că în acea zi la Cezareea este schiţată Biserica, este pusă prima sa piatră. Apoi în istorie va parcurge drumul său, cunoscând contradicţii, duşmănii şi persecuţii; dar chiar şi în sărăcia sa şi în fragilitatea membrilor săi, slabi şi păcătoşi, va împlini drumul său spre Împărăţie, pentru că voinţa Domnului şi promisiunea sa nu vor dispare niciodată, şi nici chiar puterea morţii nu va reuşi s-o învingă, să distrugă "mica turmă" (Lc 12,32) a Domnului. O turmă care este mică, e adevărat, dar care are ca păstor pe Isus înviat şi ca staul o Biserică a cărei primă piatră, prin voinţa Domnului, rămâne trainică.

(După L'Osservatore Romano, 23 august 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 30.