Adio lui Tettamanzi, "micul" cardinal cu inimă mare

De Andrea Tornielli

A murit Dionigi Tettamanzi, 83 de ani, arhiepiscop emerit de Milano, dieceza pe care a condus-o din 2002 până în 2011. Cardinalul suferea datorită reacutizării bolii care îl lovise în urmă cu câţiva ani. Născut la Renate, în Brianza, în 1934, intră în seminar la vârsta de 11 ani. Părintele Pasquale Zanzi, timp de 45 de ani paroh de Renate, preotul care cel dintâi a intuit vocaţia lui Dionigi, adesea îi repeta "Te sé piscinin, ma te ghé un bel crapin" ("Eşti micuţ de statură, dar ai un căpşor inteligent"). Este hirotonit preot de arhiepiscopul Giovanni Battista Montini în 1957. Completează studiile la Roma timp de doi ani, la Seminarul Pontifical Lombard şi frecventează Universitatea Pontificală Gregoriana, obţinând doctoratul în teologie cu o teză despre "Obligaţia apostolatului laicilor". Timp de peste douăzeci de ani predă morală fundamentală la Seminarul Mare din Venegono. Printre temele tratate mai mult în producţia sa foarte vastă sunt chestiuni de morală fundamentală alături de cele de morală specială, cu o preferinţă pentru domeniul căsătoriei, familiei, sexualităţii şi bioeticii. Sunt anii în care devine un colaborator stimat al Papei Wojtyła, adesea consultat pentru redactarea de documente şi enciclice.

În 1989 este numit arhiepiscop de Ancona-Osimo, însă episcopatul său în dieceza marchegiană este o trecere destinată să dureze foarte puţin: de fapt, în aprilie 1991, o lasă pentru a asuma funcţia de secretar general al Conferinţei Episcopale Italiene, prim act semnificativ al preşedinţiei lui Camillo Ruini. Sunt anii furtunoşi ai Tangetopoli, ai naşterii celei de-a doua Republici, ai sfârşitului partidului unic al catolicilor. Tettamanzi secretar este cel care permite operaţiunea editorială care va duce la adăugirea Evangheliilor, a Faptelor Apostolilor şi a Apocalipsei la cotidianul L'Unità, condus pe atunci de Walter Veltroni. Şi prezenţa sa în CEI nu durează îndelung. În 1995, Ioan Paul al II-lea îl numeşte arhiepiscop mitropolit de Genova, succesor al cardinalului Canestri. Va fi creat cardinal în consistoriul din 1998. Însă oraşul Lanternei, contrar la ceea ce s-ar putea crede, nu este destinaţia sa definitivă. După lungul episcopat milanez al lui Carlo Maria Martini se caută un succesor care să cunoască deja din interior realitatea complexă a diecezei ambroziene. Decizia de a-l numi arhiepiscop de Milană, luată de Papa Wojtyła când prefectul Congregaţiei pentru Episcopi este cardinalul Giovanni Battista Re, rezultă total inedită: o ruptură la tradiţia nescrisă care niciodată n-a avut în ultimul secol un arhiepiscop mitropolit deja cardinal să treacă de la un sediu la un altul. Tettamanzi va povesti că atunci când i-a comunicat asta, în timpul unei audienţe la Castel Gandolfo, de acum bătrânul şi bolnavul Ioan Paul al II-lea i-a făcut o mângâiere pe obraz.

La 29 septembrie 2002 Tettamanzi intră la Milano şi primeşte cârja pastorală din mâinile lui Martini. În lunga omilie programatică spune: "Bărbaţii şi femeile din timpul nostru, chiar dacă inconştient, ne cer să le «vorbim» despre Cristos, ba chiar să li-l «arătăm». Ei au dreptul la mărturia noastră bucuroasă şi curajoasă de credinţă, aşa cum are acest drept întreaga societate: chiar dacă a devenit indiferentă, păgână şi ostilă lui Dumnezeu şi lui Isus Cristos, de fapt societatea noastră nu poate dezrădăcina şi şterge acea dorinţă religioasă pe care Dumnezeu Creator şi Tată a imprimat-o în inima fiecărui om". Ceea ce face breşă printre lumea ambroziană este stilul lui Tettamanzi, care la sfârşitul fiecărei celebrări rămâne timp îndelungat la dispoziţia credincioşilor, pentru oricine care voia să se apropie ca să-i strângă mâna sau să-i adreseze o cerere. Disponibil cu toţi, mereu cordial, dar deloc naiv.

În 2005, la moartea lui Ioan Paul al II-lea, numele lui Tettamanzi circulă printre observatori ca acela de posibil "papabil". Chiar sunt unii care vorbesc cu emfază despre emoţia sa în momentul în care părăseşte palatul arhiepiscopal din piaţa Fontana, considerând-o aproape un presentiment. Dar deja la prima votare în Capela Sixtină, pentru conclavul foarte rapid care în 24 de ore va duce la alegerea lui Joseph Ratzinger, se observă că adevăraţii "papabili" sunt alţii.

În anii episcopatului său milanez el, păstor din Brianza expresie a unui catolicism popular precum şi colaborator din culise al multor scrieri woityliene de morală, ajunge să fie reprezentat - cu o caricatură evidentă - ca un progresist periculos de cei care nu-l consideră perfect aliniat cu Ruini şi cu viziunea culturală şi politică a "ateilor evlavioşi" care consacră berlusconismul. Deschizând lucrările Întâlnirii Bisericii Italiene de la Verona, se distanţează de acea linie, citând Scrisoarea către Efeseni a sfântului Ignaţiu din Antiohia: "Cei care mărturisesc că aparţin lui Cristos se vor recunoaşte din faptele lor. Acum nu este vorba de a face o mărturisire de credinţă în cuvinte, ci de a persevera în practicarea credinţei până la sfârşit. Este mai bine a fi creştin fără a o spune, decât a proclama asta fără a fi creştin". Ajunge în vizorul atacurilor murdare, ca acelea ale ministrului leghist Roberto Calderoli care-l defineşte "imam" pentru cuvintele sale despre primirea faţă de musulmani.

Milano pe care Tettamanzi o lasă în 2011, când îi succede Angelo Scola, până atunci patriarh de Veneţia (o a doua ruptură la tradiţii) este diferită de aceea pe care a găsit-o. "Viitorul este în caritate", profeţeşte de acum arhiepiscopul emerit, din cauza transformărilor sociale şi a crizei economice: la Milano "am găsit progresiva sărăcire economică a familiilor, dar în acelaşi timp creşterea practicii solidarităţii; crescânda repulsie faţă de politică şi crescuta voinţă de «a spune propria părere» despre oraş; înrăutăţirea unor perspective de stabilitate pentru locul de muncă al tinerilor dar, în acelaşi timp, oportunităţile formative şi culturale mărite; creşterea numărului imigraţilor şi incapacitatea crescândă de a-i face să se simtă protagonişti ai societăţii; creşterea bogăţiei pentru puţini, îndatorirea crescândă a multora. Uitam un alt lucru care nu s-a schimbat: anii aşa-numitei Tangentopoli pare că aici nu au învăţat nimic, dat fiind faptul că din păcate chestiunea morală este mereu de actualitate".

Cu privire la imigraţie, în momentul când lasă conducerea diecezei, afirmă: "Societăţii noastre încă îi este greu să se confrunte cu adevărat cu imigraţia, care, dacă pentru unii poate să fie o problemă, pentru toţi ar trebui să fie, în schimb, o oportunitate. Milano datorează mult imigraţiei pentru succesul său: acest oraş este rod al repetatelor şi succesivelor procese de integrare. Este o amintire de recuperat. Cu siguranţă trebuie intervenit pentru a reglementa cum se cuvine fenomenul migrator, garantând legalitatea, activându-se împreună cu celelalte naţiuni. Şi este neîndoielnic că şi Biserica trebuie să facă propria parte. În schimb, din păcate adesea se întâmplă că prevalează frica de celălalt".

Cu Tettamanzi arhiepiscop, dieceza ambroziană instituie Fondul Familie Muncă, pentru a ajuta pe cel aflat în dificultate din cauza crizei. Un model care va fi replicat după aceea în alte dieceze. Ca emerit, cardinalul Tettamanzi se retrage la Triuggio, într-o reşedinţă proprietate a arhidiecezei de Milano, unde îl vor asista până la moarte. Nu vrea să fie (şi nu va fi) deranjant pentru succesorul său: nu dă interviuri, nu devine, aşa cum se întâmplă uneori emeriţilor - mai mult sau mai puţin inconştient - referentul "redundanţei" pentru episcopul în funcţie. Continuă în schimb să se dedice activităţii pastorale, celebrând mirul în parohii, ajutându-l astfel pe succesorul său. După demisia episcopului de Vigevano, Vincenzo Di Mauro, în iulie 2012, Tettamanzi este numit administrator apostolic de Vigevană, unde va rămâne timp de un an, până la desemnarea noului păstor, mergând înainte şi înapoi de la Milano. Un exemplu şi o mărturie a modului în care se poate continua slujirea Bisericii de către episcopi emeriţi. În martie 2013 participă la conclavul care-l alege pe Jorge Mario Bergoglio, pe care va reuşi să-l întâlnească în Milano "a sa" după patru ani, la 25 martie 2017: deşi grav, bolnav, va reuşi să fie prezent în dom şi să primească astfel îmbrăţişarea lui Francisc.

Ca arhiepiscop, în 2008, Tettamanzi a dedicat o scrisoare pastorală soţilor "în situaţie de despărţire, divorţ sau nouă unire", celor care au "inima rănită", pentru a le comunica faptul că nu trebuie să se simtă excluşi sau marginalizaţi din viaţa comunităţilor creştine. Şi la începutul primului dintre cele două Sinoade despre familie, în octombrie 2014, arhiepiscopul emerit de Milano deschide pentru prima dată şi posibilitatea sacramentelor pentru divorţaţii recăsătoriţi: "Cred că ipoteza ar putea să fie primită cu trei condiţii precise care determină un drum de parcurs: dacă se asumă, conform învăţăturii constante a Bisericii, semnificaţia sacramentelor de "semne ale milostivirilor lui Dumnezeu", dacă se evită confuzii necuvenite cu privire la indisolubilitatea căsătoriei şi se asigură o recuperată angajare de viaţă creştină prin «drumuri de credinţă» care să fie adevărate şi serioase".

Înainte de a lăsa dieceza, făcând un bilanţ al episcopatului său milanez, a spus: "Astăzi mai mult ca oricând avem nevoie de o Biserică înrădăcinată în Cristos, care să-l pună pe El şi nu organizarea sau succesul lumesc în centru". Şi în zilele bolii, chiar şi în momentele în care nu era conştient de sine însuşi din cauza medicamentelor, a continuat să recomande "rugăciunea şi munca pentru unitatea Bisericii", ca principala sa preocupare care provenea din inconştientul său. Preocuparea care a marcat toată viaţa se de slujitor credincios al Evangheliei şi al Papilor care s-au succedat la catedra lui Petru.

(După Vatican Insider, 5 august 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.