Reflecţie la duminica a 18-a de peste an - Anul A - 2017

Nici o făptură să nu ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus.

Isus pentru că a predicat adevărul a fost respins ca mântuitor la Corozain, Betsaida şi Cafarnaum (cf. Mt 11,21-23), a fost respins şi la Nazaret (cf. Mt 13,53-58), a fost respins şi la Ierusalim (cf. In 11,53) şi a fost ucis pe cruce (cf. Lc 23,33). Ba mai mult, şi astăzi Isus este respins şi ucis de mulţi oameni de mântuit (cf. Evr 6,6). Ioan Botezătorul, pentru că a predicat adevărul, a fost şi el respins de mai marii religioşi (cf. Lc 7,33) şi apoi decapitat de Irod Antipa, căci Ioan Botezătorul a avut curajul să le vorbească la pe toţi din partea lui Dumnezeu (cf. Mt 3,7; Lc 3,10-14), iar lui Irod să-i spună că Dumnezeu opreşte adulterul (cf. Mt 14,1-12). Rămas văduv, Irod Antipa a luat-o de nevastă pe Irodiada, soţia fratelui său vitreg, Irod Filip. Ucenicii lui Isus, pentru că predicau adevărul şi mântuirea prin Isus, au fost respinşi (cf. Mt 12,1-2; 15,2) şi apoi ucişi (cf. Fap 12,2). Preoţi şi laici din toate timpurile, care au curajul să predice adevărul şi mântuirea prin Cristos, sunt respinşi de cei certaţi cu morala creştină şi ucişi. Chiar recent a fost publicat pe www.ercis.ro un articol despre un tânăr preot columbian care a fost respins şi ucis, din cauza adevărului lui Isus. "Era mai bine pentru noi dacă nu ne spuneaţi adevărul", mi-a spus şi mie odată un "credincios".

În ciuda respingerii sale, a învăţăturii şi a mântuirii sale, dar şi a colaboratorilor săi, Isus a continuat să predice Evanghelia împărăţiei şi a continuat să-şi trimită apostolii în lume până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,19; Mc 16,15-16; Fap 1,8), pentru a-i chema pe oameni la mântuirea şi împărăţia sa, chiar dacă lumea îi va ucide ca pe el, ca pe Ioan Botezătorul, ca pe apostoli, ca pe martiri şi ca pe tânărul preot Diomer Eliver Chavarría Pérez la Puerto Valdivia, din Columbia, ucis la 27 iulie 2017. Isus îi iubeşte pe toţi oamenii şi vrea ca ei să ajungă la mântuire şi la cunoaşterea adevărului (cf. 1Tim 2,4).

Deci, dragostea pentru mântuirea lor a fost şi este răspunsul lui Isus la ura evreilor, a păgânilor, a duşmanilor şi a creştinilor falşi; ură faţă de împărăţia sa, faţă de invitaţia de a face parte dintre ucenicii şi mântuiţii săi şi dintre casnicii lui Dumnezeu şi ai săi. Iată cuvântul lui Paul către cei care au venit la Isus: "Voi nu mai sunteţi străini şi nici oaspeţi, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi oameni de casă ai lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra unghiulară fiind Cristos" (Ef 2,17-20).

Iubind chiar şi pe duşmani declaraţi şi pe cei voalaţi, creştinii falşi, dar respins de aceştia, Isus şi-a luat într-o zi apostolii şi s-a retras într-un loc singuratic, pentru a fi numai cu Tatăl ceresc care îl iubeşte sincer (cf. In 3,35; 5,20; 10,17). Dar şi aici, Tatăl ceresc, care iubeşte orice făptură, cum spune psalmistul (cf. Ps 145,9), îi trimite la Isus pe "peştii" prinşi cu năvodul evangheliei, îi trimite pe cei au devenit "comorile şi mărgăritarele" împărăţiei sale recuperate din pământul şi stăpânirea lumii, îi trimite oameni flămânzi şi însetaţi de mântuire spre a fi hrăniţi şi săturaţi sufleteşte şi trupeşte.

În măsura în care depinde de ei, Isus îi implică şi pe ucenicii săi din toate timpurile, nu numai în acţiunea de "pescuire de suflete pentru cer", de "căutare de comori şi mărgăritare pentru împărăţia cerurilor", ci şi în misiunea de "hrănire sufletească şi trupească" a celor care s-au lăsat găsiţi de Isus, care s-au lăsat prinşi de năvodul evangheliei. De aceea, Isus, le-a spus ucenicilor săi: "Daţi-le voi să mănânce" (Mt 14,16). Şi de mai bine de două mii de ani încoace Isus şi ucenicii săi pescuiesc suflete din marea lumii, adună suflete comori şi perle pentru împărăţia sa eternă din pământul şi stăpânirea lumii, hrănesc şi vindecă sufleteşte şi trupeşte pe toţi cei care cred şi aleargă la el şi la ucenicii lui.

Alergând la Isus, aceste mulţimi nu vin în primul rând ca să mănânce, ci vin pentru că simt în Isus o "putere supranaturală". Lor le este foame de Isus, le este foame de învăţătura lui, le este foame de trupul său euharistic. Niciodată "pâinea" cumpărată nu va putea să-i sature pe oameni. De aceea, Isus însuşi se face pentru oameni: "pâine frântă", "pâine de viaţă", "pâine spre înviere", "pâine pentru o lume nouă şi mai bună"!

Toţi cei 5.000 de bărbaţi veniţi după Isus cu soţiile şi copiii lor au mâncat şi s-au săturat, atât trupeşte cât şi sufleteşte. Cineva spunea că aici cifra 5.000 este aici simbolul mulţimii oamenilor de pe cele cinci continente; iar cele 12 coşuri cu firimituri sunt simbol al resurselor nemăsurate ale lui Dumnezeu, date fiecărui apostol, fiecărui ucenic trimis în misiune. Abundenţa hranei de la înmulţirea pâinilor este şi o imagine pală a abundenţei şi a fericirii din timpurile mesianice (cf. Dt 6,11; Ps 132,15; Is 65,10), când nimeni nu va mai duce lipsă de nici un bine (cf. Ps 23,1).

Isus ne învaţă astăzi lecţia de a nu separa trupul de suflet, din misiunea apostolică. Isus a avut în vedere omul întreg, trup şi suflet. Astfel: Isus vindeca ochii sufleteşti vindeca şi ochii trupeşti. Isus sătura sufletul, sătura şi trupul. Apostolii vindecau şchiopătarea sufletească vindecând şchiopătarea trupească. Apostolii săturau foamea sufletului după mântuire săturând foamea trupului după pâine. Maica Tereza de Calcutta ducea sufletele în casa lui Dumnezeu din ceruri, mutându-le mai întâi de pe stradă într-un adăpost. Misionarii duceau bucuria evangheliei odată cu bucuria unor daruri. De aceea, sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) îndemna pe colaboratorii săi: "Lângă multe fapte bune puteţi spune şi câteva cuvinte!"

Apoi într-o altă ordine de idei, încă de pe acum Dumnezeu are grijă de toţi cei care au părăsit amăgirile celui rău şi ale lumii ca să vină după el, ca să nu le lipsească nimic din pâinea spirituală şi cea materială, din vindecarea sufletească şi cea trupească, din călăuzirea cerească şi cea pământească. Şi vedem asta din aceasta din faptul că avem mereu păstori de suflete, că avem mereu pâinea cuvântului divin şi a sfintei Euharistii, că avem mereu vindecări sufleteşti şi trupeşti.

Am văzut în ultimele zile în calendar pe sfântul Eusebiu de Verceli (283-371), care a fost ridicat dintre păgâni, pe sfântul Ignaţiu de Loyola (1491-1556) care a fost ridicat dintre cei care iubeau lumea şi pe sfântul Alfons Maria de Ligouri (1696-1787) care a fost ridicat dintre cei care iubeau funcţiile din lume. Pe toţi aceştia prin minuni de har, Dumnezeu i-a scos din marea lumii şi i-a pus în fruntea poporului său pentru a-i da pâinea spirituală la timpul potrivit (cf. Mt 24,45; Lc 12,42). De aceea trebuie să ne ţinem strâns legaţi de dragostea lui Dumnezeu, în Cristos şi Duhul Sfânt.

De aceea, însuşi Dumnezeu ne spune în prima lectură: "Voi care sunteţi însetaţi, veniţi la apă; chiar dacă nu aveţi bani, veniţi; veniţi şi procuraţi-vă grâu fără bani şi mâncaţi; procuraţi-vă vin şi lapte, fără să plătiţi nimic. De ce vă irosiţi banii pentru ceea ce nu vă hrăneşte şi munca voastră pentru ceea ce nu vă satură? Ascultaţi-mă pe mine şi veţi mânca numai bunătăţi şi vă veţi hrăni cu mâncăruri alese. Deschideţi-vă urechile! Veniţi la mine! Ascultaţi şi veţi trăi! Voi încheia cu voi un legământ veşnic, după cum i-am promis lui David" (Is 55,1-3).

De aceea, sfântul apostol Paul ne spune astăzi: "Fraţilor, cine ne va despărţi de dragostea lui Cristos? Oare necazul, strâmtorarea, prigoana, foamea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia ori sabia? Nu, căci în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin acela care ne-a iubit pe noi. Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici prezentul, nici viitorul, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru. (Rom 8,35.37-39).

Fridjof Nansen (1861-1930), mare explorator norvegian, când a făcut o călătorie la Polul Nord, a încercat să măsoare adâncimea oceanului polar. Pentru aceasta a aruncat o frânghie de măsurat, dar n-a atins fundul oceanului. În jurnalul său, el a scris: "E mai adânc decât atât frânghia mea!" La acea frânghie a adăugat alta şi a lansat-o în ocean, însă nici de data aceasta n-a atins fundul oceanului. Şi din nou a scris în jurnalul său: "E mai adânc decât două frânghii!" Dar dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii chemaţi la mântuire, este mult mai adâncă decât adâncul oceanului (cf. Ef 3,18).

Numai că situaţia din parabolele neghinei din ogor şi a drojdiei rele rostite de Isus mai înainte îşi pot face apariţia şi aici, căci mulţi oameni amăgiţi de satana vor căuta fie numai hrana, vindecarea şi lăcaşurile trupeşti (cf. Fap 6,1), fie îşi vor căuta păstori după patimile inimii lor şi nu după inima lui Dumnezeu, îşi vor dori învăţături îndulcite şi nu învăţături mântuitoare, îşi vor dori vindecări numai trupeşti şi nu sufleteşti (cf. 2Tim 2,14).

Aşa cum au fost şi sunt oameni nechibzuiţi în lucrurile pământeşti, care vor pâine fără muncă, diplome fără studii, însoţire fără căsătorie; tot astfel sunt şi oameni nechibzuiţi în cele spirituale care vor mântuire fără Dumnezeu, sărbători fără Isus şi Biserică, iertarea păcatelor fără pocăinţă, împărăţia cerurilor fără virtuţi. Şi în acest sens îşi caută păstori după poftele şi lenea lor sufletească, păstori care să le predice grija de trup fără grija de suflet. Dar pe noi aşa cum ne învaţă sfântul Paul astăzi, "nimeni şi nimic să nu ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Cristos" (cf. Rom 8,35-39).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.