Viaţa pentru misiune

În sărbătoarea parohului de Ars

De Fernando Filoni

Cu ocazia sărbătorii liturgice a sfântului Ioan Maria Vianney, care coincide pentru Dieceza de Belley-Ars cu încheierea anului dedicat misiunii, episcopul Pascal Roland şi rectorul sanctuarului francez Patrice Chocholski l-a invitat să prezideze celebrările pe cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor. Publicăm în continuare fragmente din conferinţa rostită de cardinal în după-amiaza zilei de joi, 3 august 2017, despre tema "Parohul de Ars şi Paulina-Maria Jaricot: două vieţi pentru Biserica în misiune".

Parohul de Ars şi Paulina-Maria Jaricot sunt două personaje care aparţin vieţii acestui glorios ţinut din Lyon, aşa de diferite şi totuşi aşa de proiectaţi împreună în aceeaşi reformă spirituală, morală şi apostolică a Bisericii: unul preot, cealaltă laică; unul bărbat şi cealaltă femeie; unul paroh de ţară într-un mic sat de ţărani şi păstori, cealaltă în relaţie cu lumea muncitorească, aflată la început şi productivă care accelera spre un progres nou. Amândoi profund legaţi de iubirea lui Dumnezeu, amândoi cuprinşi de pasiunea pentru Evanghelia lui Cristos şi pentru mântuirea sufletelor, încrezători în forţa rugăciunii, apartenenţi simbolic la două familii diferit, mici plante înrădăcinate în inima istorică şi tradiţională a Franţei; la Dardilly, în 1786 (8 mai), adică trei ani înainte de izbucnirea Revoluţiei, se năştea în evlavioasa familie Vienney, Ioan, căruia, din devoţiune şi consacrare, i-a fost adăugat şi numele de Maria. La Lyon, în 1799 (21 iulie), în plină Revoluţie, în înstărita familie Jaricot, se năştea Paulina Maria. Aşadar, două vieţi contemporane (era 12 ani de diferenţă), paralele şi în anumite momente împletite; unite deja în nume prin devoţiunea familiilor faţă de Mama lui Isus, diferite prin stare socială şi prin alegere de viaţă, legate prin iubirea faţă de Cristos şi faţă de Biserică, unite în dorinţa comună de a reînnoi Biserica ieşită profund rănită şi purificată din zbuciumul revoluţionar.

Din Ioan Maria Vianney, preot, aş vrea să surprind simţul misionarităţii sale în viaţa parohială; s-ar spune astăzi, în termeni îndrăgiţi de papa Francisc, de paroh "în ieşire", nu închis între zidurile propriei bisericuţe, nici satisfăcut de vreun succes; ci în continuă nelinişte pastorală, aproape de necesităţile materiale ale săracilor şi ale mediului ţărănesc, atent şi puternic pentru a nu se lăsa năvălit de adversităţile şi de ignoranţa credincioşilor, în comuniune intimă cu Dumnezeu. Din Paulina-Maria Jaricot îmi place să amintesc, tot în termeni îndrăgiţi de papa Francisc, entuziasmul apostolic inovator şi creativ, ca laică şi de aceea precursoare asupra timpurilor şi îndeosebi în Biserică, pentru opera de evanghelizare care pornea de la nouă context muncitoresc şi se proiecta în lume, spre ţinuturi şi continente mitice, China, Pacificul, Caraibele unde trebuia să fie dusă Evanghelia.

Paulina-Maria se simţea ca o fiică spirituală a acelui preot la care mergeau foarte multe persoane; coerenţa de viaţă sacerdotală a parohului de Ars, evlavia sa profundă, viaţa interioară hrănită de rugăciune şi de pocăinţă, disponibilitatea sa faţă de cei săraci şi faţă de păcătoşi nu puteau să nu aibă incidenţă în sufletul acelei tinere care, ieşită din criza spirituală şi psihologică de adolescenţă, a simţit fascinaţia rugăciunii şi a consacrării lui Dumnezeu în lume; astfel organiza printre muncitoare participarea spirituală şi financiară pentru a-l sprijini pe cel care ducea Evanghelia ad gentes şi contribuia printre concetăţenii săi la reînnoirea morală şi spirituală a societăţii din Lyon; Paulina-Maria era fascinată după aceea de spiritul pe care-l propagau Les Missions Étrangères din Paris, care în 1817 au întemeiat Asociaţia de rugăciune pentru a-i cere lui Dumnezeu convertirea necredincioşilor, perseverenţa creştinilor care trăiesc în mijlocul lor şi prosperitatea iniţiativelor destinate pentru propagarea credinţei. Simţea nevoia de întărire de la acel sfânt om al parohului de Ars pentru misiunea sa printre muncitori şi muncitoare; avea nevoie de sprijinul său afectiv pentru a înţelege dacă iniţiativele sale avea în ele duhul lui Dumnezeu sau erau după voinţa sa. Dacă pentru Ioan Maria Vianney forţa viziunii sale ecleziale era concentrată în a duce din nou la Dumnezeu parohia sa şi sufletele mai îndepărtate, pentru Paulina-Maria Jaricot orizonturile acţiunii sale porneau de la realitatea concretă în care trăia, oraşul Lyon, pentru a se lărgi la misiunea universală a Bisericii, cu extinderea internaţională a rozariului viu, cu ajutoarele umanitare şi cu corespondenţele cu misionarii. Parohul de Ars a fost inima pulsantă a localităţii sale şi a regiunii, Jaricot a fost inima pulsantă a solidarităţii misionare într-un timp în care marea perioadă a evanghelizării se lărgea până la colţurile cele mai îndepărtate ale pământului. Amândoi au fost o binecuvântare pentru Biserică.

Cu privire la conceptul de misionaritate de astăzi, ar trebui considerat cât de cât depăşit conceptul de misionaritate legat de teritorialitate. Aceasta a fost o abordare tipică până la Conciliul al II-lea din Vatican; însăşi Congregatio de Propaganda Fide a fost concepută şi înfiinţată de către Grigore al XV-lea în 1622 pentru evanghelizarea popoarelor din teritoriile pe care comerţul şi rutele extraeuropene le deschiseseră în estul, în vestul şi în sudul bătrânului continent. În schimb, de la Conciliul al II-lea din Vatican s-a început să se depăşească această viziune pentru că în toate continentele se vestise deja Evanghelia, chiar dacă nu la toate popoarele; în afară de asta, se născuseră deja Biserici noi şi tinere care treceau din mâinile misionarilor în cele ale clerului autohton în creştere vertiginoasă, în special după emanciparea de ţările coloniale şi crearea statelor independente. Însăşi misionaritatea trecea în mâinilor preoţilor şi călugărilor locali şi comunităţile conştientizau propriul rol faţă de opera de evanghelizare. De aceea, în toată Biserica s-a demarat o nouă conştiinţă misionară, adică faptul că misionaritatea interesa toată comunitatea creştină nu numai ierarhia sau institutele misionare; apoi, nu trebuie văzută exclusiv în sprijinul celui care străbătea mările cu o vocaţie specifică şi generoasă, ci de responsabilitate comună şi deschisă ubicumque. Se depăşea dimensiunea de misionaritate unidirecţională - de la nord la sud, de la cei bogaţi la cei mai săraci - şi se sublinia cea multidirecţională, conform căreia toţi au ceva de dat şi de primit, fie în interiorul Bisericilor, fie în relaţie cu necreştinii, cărora trebuie să li se ducă Evanghelia. Aşadar, o misionaritate cuprinzătoare şi inclusivă, care este legată de botez, deci este parte a sacramentalităţii vieţii creştine şi se realizează acolo unde creştinul acţionează, unde secularismul şi imigraţia schimbă faţa comunităţilor tradiţionale, unde încă Evanghelia a fost vestită recent şi creştinii sunt minoritate între popoare bogate în culturi şi în tradiţii religioase: mă gândesc la mari ţări şi teritorii din Asia şi din Orientul Mijlociu. Înţelegerea istorică şi seculară a misiunii, pusă în mâinile bărbaţilor şi femeilor cu vocaţie specială, a fost pusă de decretul conciliar Ad gentes în mod inderogabil, şi s-a răspuns că misiunea era subiectul care interesa toată Biserica. A fost un salt de calitate naturală şi în acelaşi timp mai corespunzător timpurilor noastre. De aceea, se afirmă treptat conştiinţa de a trebui să se situeze carisma misionară în cadrul orizontului înţeles global al naturii Bisericii. Este semnificativ punctul de plecare al acestei viziuni pe care, aş spune, îl găsim în Lumen gentium la numărul 17.

După cincizeci de ani, papa Francisc, care obişnuieşte să facă referinţă adesea la conciliu, nu s-a oprit acolo, relevând că semnele timpurilor ne fac să aducem la zi conştiinţa noastră şi acţiunea pastorală şi misionară; prin urmare, el a dat Bisericii "visul" său ecleziologic cu exortaţia apostolică Evangelii gaudium. El scrie că Biserica este misiune. De fapt, nu poate face altceva decât să anunţe Vestea Bună. Şi totuşi, această realitate misionară a Bisericii este încontinuu pe drum şi prezentă în conştiinţa poporului lui Dumnezeu. Asta ne induce să credem că aceasta definiţie a misionarităţii Bisericii ar trebui să conducă şi la o ecleziologie nouă în modul de a înţelege, de a trăi şi de a fi comunitatea lui Isus.

(După L'Osservatore Romano, 4 august 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.