Gânduri exprimate la lansarea cărţii părintelui Eugen Răchiteanu: Arta şi estetica franciscană în secolele XIII-XIV

Vastitatea spaţiului, cu generozitate pus la dispoziţie de amfitrionii salonului "RomanArt gallery" a găzduit sâmbătă, 26 august 2017, lansarea cărţii Arta şi estetica franciscană în secolele XIII-XIV. Explorări hermeneutice şi comparative, apărută la Editura Fundaţiei Academice AXIS Iaşi, semnată de preot prof. dr. Eugen Răchiteanu. Un alt eveniment de marcă pentru romaşcani, înlesnit de părintele Eugen Răchiteanu, atât ca fapt în sine, cât şi prin selectul şi numerosul public şi, nu în ultimă instanţă, prin invitaţii de prestigiu, arhicunoscuţi nu doar în spaţiul cultural românesc, ci şi în cel internaţional.

În deschidere, au salutat cu deferenţă apariţia editorială a tezei doctorale în filosofie a părintelui Răchiteanu deputatul PNL de Neamţ, domnul Laurenţiu Dan Leoreanu şi primarul municipiului Roman, domnul Lucian Ovidiu Micu.

Moderat de părintele conf. univ. dr. Damian Pătraşcu, evenimentul şi-a găsit împlinirea prin deosebitele aprecieri, mult necesarele clarificări ale domnului profesor univ. dr. Petru Bejan (Facultatea de Filosofie a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi), ale părintelui conf. univ. dr. Constantin Necula (Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu) şi nu în ultimul rând, ale moderatorului şi autorului cărţii.

Cum aş putea ilustra mai fidel magia acelei "aduceri-împreună întru şi la sărbătoare", decât prin redarea din Cuvântul care a creat-o, bineînţeles, având ca premisă şi fundament lucrarea Arta şi estetica franciscană în secolele XIII-XIV?

Prof. univ. dr. Petru Bejan: "Eugen Răchiteanu, absolvent de teologie, doctor în teologie, doctor în filozofie, studii la Roman şi Roma - o pasarelă foarte interesantă între două cetăţi - a revenit la Iaşi şi preţ de 3 ani şi-a pregătit teza doctorală care a luat forma cărţii Arta şi estetica franciscană în secolele XIII-XIV. Este o lucrare deosebită ce ţine de ceea ce am putea numi astăzi iconologie, adică o abordare speculativă a unor imagini cu miez sau tâlc creştin. Părintele Răchiteanu a fost ani buni consilier spiritual la basilica Santa Croce din Florenţa - un rol foarte important acolo. Şi mi-a plăcut, de fapt, pretextul cărţii: în sala de mese, în cenaclul acelui Convent, a acelei mănăstiri există o frescă, o lucrare a lui Taddeo Gaddi (1290-1366) intitulată Arbor vitae ("Arborele vieţii"). Foarte mulţi dintre călugării de acolo, probabil, şi-au luat prânzul fără să-i dea o importanţă deosebită... Părintele Răchiteanu, însă, a vrut să afle care-i sunt rădăcinile. De unde vine acea imagine? Şi a aflat că, de fapt, pictorul fusese un foarte bun cititor al textelor franciscane anterioare. L-a citit foarte serios pe sfântul Bonaventura - Bonaventura, unul din autorii franciscani de referinţă - şi, la fel, a cunoscut pe Ubertino da Casale (1259-1330). Sunt doi autori pe care Eugen Răchiteanu îi interpretează, îi hermeneutizează în lucrarea de faţă, căutând filiaţii, analogii, surse - fie că-i vorba de surse testamentare, fie că-i vorba de surse patristice sau scolastice. O lucrare de erudiţie, foarte documentată în care autorul are "parti-pris"-uri, adică, îşi asumă o anumită opţiune, un anumit punct de vedere. O carte foarte limpede, foarte bine scrisă, concepută într-o manieră geometrică, în aşa fel încât, premisele, ipotezele, argumentele se regăsesc într-un mod foarte subtil în concluzii. Este o carte care depăşeşte stadiul livrescului - însă nu una de erudiţie ostentativă - cu foarte multe trimiteri, dar ele nu sunt făcute ca să ne impresioneze, ci sunt lucrări solicitate din necesitatea de a fi mai coerent şi mai convingător în argumente. Astfel, autorul reuşeşte, în cele din urmă, să producă într-adevăr o lucrare de referinţă pentru ceea ce numim estetică filosofică actuală, un teritoriu mai puţin survolat, e drept, dar care, odată cu această lucrare, capătă un plus de vizibilitate.

Ca să închei: sunt mai multe motive de a citi această carte. În primul rând, datorită felului în care este gândită, concepută. Este o invitaţie de a cunoaşte în interior spiritul franciscan, ethosul franciscan , dar şi o bună oportunitate de a intra în laboratorul de idei a unui tânăr cercetător care are resurse nebănuite, resurse pe care cu siguranţă le va aplica şi le va sublima în proiecte viitoare."

Preot Conf. univ. dr. Constantin Necula: "După mine, cartea părintelui Eugen este un aport din cel puţin câteva puncte de vedere. În primul rând, suntem înaintea unei lucrări care sintetizează ceva ce n-a existat înainte în cultura română. Un alt obiectiv al cărţii este unul absolut pedagogic. (...) Am avut ghinionul ca, începând cu 1948, din bibliotecile româneşti să fie "arestate" cărţi de: religie, de filozofie, ba chiar de estetică! S-a înlocuit astfel adevărata cultură cu ceea ce vedeţi astăzi: mediocritate, snobism, impotenţă culturală, lipsă de intuiţie şi lipsă de proiecţie. Într-o astfel de lume cade cartea aceasta. Ea vine şi în momentul - şi aici e un al doilea punct de vedere - în care marii apărători ai marxismului cultural ne acuză pe noi, preoţii că suntem în Evul Mediu. Deşi, cum am spus tot timpul, Biserica Ortodoxă şi cea Catolică nu-şi au rădăcinile în Evul Mediu. Rădăcinile lor sunt în prima zi de Rusalii, acolo când coboară Duhul Sfânt. Şi trebuie să o spun: e onorant să vezi că secolele XIII şi XIV erau mult mai inteligente decât secolul în care trăim şi să fii introdus în Evul Mediu, atunci când oamenii meditau şi reuşeau să construiască o cultură care media prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor!

Părintele Eugen reuşeşte, zic eu, într-un mod absolut fericit să ne dovedească o mare maleabilitate în a pune în cuvinte sensurile acestea ale redobândirii culturii celuilalt. E impresionant, ca preot ortodox, să constat relaţia, de exemplu: între gândirea lui Bonaventura şi o parte din Filocalie, în ceea ce priveşte despătimirea; să constat ce mult seamănă Lemnul vieţii cu structura a ceea ce scrie sfântul Gheorghe de la Cernica în Istoria Mănăstirilor Cernica şi Căldăruşani, în celebra iconografie legată de Răstignirea monahului şi să constat că Nicodim Aghioritul, atunci când construieşte în Filocalia Războiul nevăzut, nu e chiar atât de străin de observaţiile estetice ale gândirii catolice, de vreme ce renumitul Monah răstignit pe cruce, în care intră toate săgeţile din toate părţile, nu face decât să reitereze o structură a despătimirii pe care o regăseşti în Bonaventura şi, ulterior, în Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei şi Părinţii Bisericii Romano-Catolice, care dezvoltă într-un fel sau altul, această terapie, inclusiv prin imagine, asupra păcatului, că există o cultură a păcatului, din nefericire.

Apoi, efortul de a citi cartea te obligă şi să înţelegi că, pe lângă exegeza estetică şi filosofică, există o exegeză teologică. Eu tot timpul spun că principala ştiinţă a lumii este teologia, pentru că dintâi omul a vorbit cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu omul şi apoi s-au dezvoltat gândurile omului, ale oamenilor despre Dumnezeu. Există un mod de a construi un astfel de discurs pe care Părintele Eugen l-a desăvârşit şi îl prelucrează în continuare. Încearcă să developeze pe mai departe lucrurile pe care le are important de spus şi de dăruit. Apoi, nu-i uşor să-l dăruieşti pe Bonaventura teologiei româneşti! Asta, mai ales, că noi avem tendinţa de a cita absurd inediţi, de a nu ne adânci în lectura şi cultura acestor autori, care au fost greu de tradus, dară-mi-te de asumat în gândire. Ei ne devin pârghii de legătură şi de intuiţie. De exemplu, n-ai cum să rămâi neatent la marile valori pe care Bonaventura le aşază în structura educaţiei despătimirii, fără să te gândeşti la un Sfântul Ioan Gură de Aur, la Sfântul Vasile cel Mare, fără să te-ntorci la Filocalie, lucru care, la un moment dat, va trebui să ne oblige, ca parteneri de dialog între două facultăţi, una ortodoxă şi una catolică, să gândim împreună asupra lucrurilor care au fost "spiritele rector" care s-au dezvoltat dinspre Filocalie spre gândirea patristică modernă, postmodernă, cea în care ne desfăşurăm activitatea, deoarece nimeni nu este străin de aceste fundamente.

Apoi, un alt lucru pe care trebuie să-l spun este faptul că veţi fi plimbat prin cel mai interesant muzeu din Roman. Cel mai interesant muzeu din Roman e cartea Părintelui Eugen, care o să vă plimbe, la rândul ei, prin muzeul Eugen, aşa o să vedeţi cum vede el lucrurile. Imaginile din carte sunt relevante pentru a înţelege de ce esteticul cheamă meditaţia, iar meditaţia cheamă profunzimea, iar profunzimea presupune o capacitate de a gândi în linii de tensiune duhovnicească, în aşa fel încât, lucrurile care par neloiale gândirii umane să te înveţe să gândeşti loialitatea umană. Aproape că după ce vezi iconografiile din Biserici şi din marile Catedrale ale lumii, începi să te-ntrebi dacă tu trăieşti suficient de loial Evangheliei în care Christos ţi-a spus să trăieşti. E o grilă foarte grea de lectură, o grilă care poate să te ameţească la un moment dat, dar de care trebuie să te ţii pentru a rămâne ferm legat de ceea ce este, până la urmă, spiritul Evangheliei. Mi-am explicat, ajungând în satul unde este născut Părintele Eugen, de unde liniştea lui în a scrie. Pentru că această carte este o carte aşezată. Aici e şi tanti Eugenia, e şi nenea Anton şi toţi ceilalţi. Că nu se poate trăi în afara ethosului în care te-ai format şi foarte greu o să descoperiţi o pagină care nu seamănă cu un om născut lângă Bacău, crescut la Roman, dezvoltat în spaţiul moldav al întâlnirilor. În sine, cartea are această calitate de a fi o carte a transparenţei prin întâlnire. Şi nu în ultimul rând, este o hermeneutică pe care nu ţi-o poţi naşte de azi pe mâine, o şcoală care trăieşte în tine, un mod de a te preocupa şi de a creşte pentru acest lucru. Dacă am primit un dar mare din partea Părintelui Eugen în ultimul an, a fost să încep serios să muncesc, să mă adun, să fiu conştient, coerent. Şi, nu în ultimul rând, să învăţ să leg lumile. Preotul nu e făcut doar să dezlege păcatele şi să lege oamenii când sunt deslegaţi sufleteşte, ci şi să lege lumile: văzutul cu nevăzutul, întâmplatul cu aşteptatul, sau, cum zice Olivier Clément: entre déj? et pas encore! Astfel de cărţi grăbesc venirea lui Christos. Sunt cărţi ale Parusiei, pentru că vorbesc de trecutul unei comunităţi, unei societăţi, unui Ordin şi le aşază într-o actualitate foarte apropiată nouă. Când am prezentat cartea în reviste, am încercat s-adaug tocmai parte umană a lucrării, întrucât răzbate din ea toată căldura cu care Părintele Eugen a întâmpinat vederea lui Dumnezeu prin aceste opere de filozofie şi de artă şi ni le-a dăruit. Astăzi trebuie să-i mulţumesc pentru că onorează în mod deplin o prietenie, dar mai mult ne obligă să ne împrietenim cu Răstignitul şi să-l primim cum se cuvine. În general, noi preoţii slujim la cruce, Dumnezeului celui adevărat; nu slujim doar celor ce se văd, ci, mai cu seamă, celor ce nu se văd şi asta se vede în carte cu ochiul liber, pentru că cei care ştiu să vadă unde nu se vede. De aceea îi mulţumesc Părintelui Eugen şi-l îmbrăţişez cu toată cordialitatea în numele acestui Christos pe care L-a Binevestit şi L-a aşezat frumos în carte.

Preot Conferenţiar univ. dr. Damian Pătraşcu: "(...) Limitându-mă doar să prezint terenul, primul lucru care ne sare în ochi este titlul cărţii, cel care dă tonul şi conţinutul: Arta şi estetica franciscană în secolele XIII-XIV. Este vorba aşadar, de un subiect al domeniului filosofic, estetica în special şi în particular. Iar acesta este limitat la contribuţia pe care şcoala franciscană a imprimat-o esteticii în general. O precizare: mişcarea franciscană a început cu marele şi viitorul - pentru acea perioadă - Sfânt Francisc din Assisi, un tânăr creştin care a trăit în secolele XII-XIII (1182-1226). Acesta, ascultând de vocea lui Dumnezeu şi, în consecinţă, convertindu-se la urmarea Evangheliei, va da naştere la ceea ce mai târziu se va numi Ordinul Franciscan. De ce am considerat că este importantă această precizare? Pentru faptul că cei doi autori analizaţi în această lucrare fac parte şi ei din acest Ordin Franciscan care este eminamente religios, anume: Sfântul Bonaventura de Bagnoregio, contemporan cu Sfântul Francisc şi Ubertino da Casale; primul mai cunoscut, al doilea mai puţin, deşi ambii merită o apreciere unanimă în câmpul esteticii şi al misticii creştine.

Părintele Eugen a ales acest domeniu familiar lui, fiind franciscan. Aici se află un prim motiv al terenului pe care se află. Un alt element demn de subliniat este perioada: secolele XIII-XIV. Ne aflăm, din punct de vedere al Ordinului Franciscan, într-o perioadă de relativă maturizare a identităţii. Fondatorul lui şi-a propus un Ordin de oameni care să-l vestească pe Christos, înainte de toate, prin viaţa lor, înainte de a da drumul cuvântului. De altfel, Sfântul Francisc ar fi afirmat că predică - cum bine ştim - cu viaţa şi dacă este nevoie, mai spune şi cuvinte. Prima predică este viaţa, mărturia proprie. Ne aflăm în regiunea Toscana a Italiei, teren fertil pentru mulţi oameni pasionaţi ai artei, în mod special prin oraşul Florenţa, un oraş prin excelenţă dedicat artei. În sfârşit, Lignum vitae ("Lemnul vieţii") de Bonaventura şi Arbor vitae crucifixae Jesu Christi ("Arborele vieţii răstignite a lui Iisus Christos") a lui Ubertino da Casale trimit, fără nici o umbră de îndoială, la unul din aspectele centrale ale spiritualităţii franciscane, care este cel al Răstignitului Christos pe lemnul vieţii, aspect metabolizat foarte bine de autor. Fiecare sfânt - precum se cunoaşte- are o anumită charismă.

În bibliografia folosită în elaborarea cărţii, rar veţi găsi studii româneşti, fiindcă acestea nu există încă. Este un subiect nou pentru spaţiul nostru. Spaţiul filosofiei estetice româneşti nu a găsit timpul - sigur, s-au tratat multe alte problematici frumoase şi ele - poate nici interesul să se ocupe de acest argument. Mi-a plăcut o idee care ar putea să ne fie de folos tuturor. Întâlnim şi în viaţa noastră de credinţă arta, să ne hrănim religiozitatea noastră cu artă, cu această carte. Privind Răstignitul constatăm că şi din punct de vedere al artei, Iisus Christos este folositor nu doar pentru credinţă, ci şi pentru a ne astâmpăra setea de frumos..."

Preot conferenţiar univ. dr. Eugen Răchiteanu: "(...) Ce m-a determinat să realizez un astfel de studiu? Simplu: dragostea pentru frumos şi preţuirea faţă de artă, în mod special, de arta sacră. Primul contact cu subiectul tratat în cercetarea de faţă - care a durat în jur de 15 ani şi o consider într-o continuă zămislire - a fost în anul 2002, la Florenţa. Îmi doresc ca această carte să fie o mică piatră care să contribuie la dezvoltarea umană şi spirituală a omului. Subliniez că arta este creatoare de punţi, sau chiar o punte între omenesc şi sacru, între rătăcire şi regăsire, între întuneric şi lumină, între slăbiciunea umană şi sublimul ceresc. S-a mai menţionat că protagoniştii acestei lucrări sunt Mântuitorul Iisus, Maica Domnului, Sfântul Francisc de Assisi, Sfântul Bonaventura, Ubertino da Casale, pictorul Taddeo Gaddi, iar aceştia împreună ne invită să pătrundem, atât cu ochiul trupului, dar în mod special cu ochiul sufletului în taina frumosului artistic. De ce? Deoarece contemplând opera de artă sacră putem să ne înălţăm către Dumnezeu, dătătorul vieţii adevărate. Ştiţi care este cea mai frumoasă şi cea mai importantă operă din lume? Fără greş, afirm şi sper să fiţi în asentiment cu mine: cea mai sublimă operă este Omul. Haideţi să fim mai buni şi să rămânem frumoşi, aşa cum ne-a creat Dumnezeu."

Frăguţa Zaharia,
doctor în filozofie - Iaşi

* * *

Semnal: Arta şi estetica franciscană din secolele XIII-XIV. Explorări hermeneutice şi comparative

lecturi: 95.