Cu inimă umilă

Lecţia Mariei

De Angelo De Donatis

Se desfăşoară de la 26 la 31 august 2017 pelerinajul anual al Diecezei de Roma la Lourdes. Participă peste cinci sute de credincioşi, majoritatea familii, care provin şi din parohii ale diecezelor suburbane. Unii pelerini înainte de a ajunge la sanctuarul francez au făcut oprire la Barcelona unde s-au rugat pentru victimele atentatului recent de pe Ramblas. Miercuri dimineaţa credincioşii au participat la Liturghia internaţională în bazilica subterană dedicată sfântului Pius al X-lea. Celebrarea a fost prezidată de vicarul general al diecezei care a ţinut omilia pe care o publicăm integral.

Pentru a-l iubi pe Isus cu inima Mariei mama sa înainte de toate trebuie să ştim de ce a iubit-o Dumnezeu pe Maria, de ce şi-a îndreptat privirea asupra ei. Ea însăşi ne spune de ce: "a privit la umilinţa slujitoarei sale". Umilinţa este cea mai mare caracteristică a Mariei. Chiar şi Luther a înţeles şi a subliniat asta. În textul biblic termenul grec înseamnă micime, condiţie umilă. O primă semnificaţie este cu siguranţă sociologică: Maria nu era un vip, ci o femeie galileeană care o ducea înainte încercând să-şi facă o viaţă demnă în fidelitatea faţă de lege. Şi numele său era obişnuit (era foarte răspândit pe atunci). Între altele nu era un nume eroic: Iosif avea numele marelui patriarh fiu al lui Iacob, Isus este contracţie a lui Iosue marele conducător din Israel. Şi Maria? Fără glorii din trecut. Mai mult, Maria cea mai vestită era sora lui Moise care nu era chiar o sfântă: o bârfitoare care-l calomnia pe fratele!

Maria nu era specială, însă era unică. Noi trebuie să facem această descoperire, o adevărată convertire: să încetăm să o facem pe specialii şi să ne descoperim unici în faţa lui Dumnezeu. Umilinţa despre care vorbeşte Magnificat trebuie referită şi la fericirea sărăciei: fericiţi cei săraci cu duhul pentru că a lor este Împărăţia! Cine erau aceşti săraci în timpul lui Isus? Cei care nu putea pretinde drepturi, ci trăiau prin bunătatea celui care dădea de muncă. Săraci era ţăranii zilieri, muncitori precari pe viaţă. Săracii cu duhul sunt cei care decid să se facă precari în faţa lui Dumnezeu, adică să depindă în fiecare zi de El fără a emite pretenţii. Săracii din evanghelie sunt cei care imploră "pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi".

Aşadar Maria este umilă nu numai pentru că nu este specială, ci mai ales pentru că a ales ea să depindă de Tatăl şi să nu emită pretenţii faţă de Fiul. Pentru acest motiv cerul a iubit-o: ea era spiritual o precară fără revendicări!

Sfântul Augustin scria că pentru a o face pe creştinul în mod serios este nevoie de trei virtuţi: "prima, umilinţa, a doua, umilinţa, a treia, umilinţa". Mereu umilinţa, sau dacă vreţi, trei domenii de umilinţă. Care? Faţă de eu, faţă de aproapele, faţă de istorie (am văzut deja umilinţa Mariei faţă de Cel Preaînalt).

Înainte de toate umilinţa faţă de noi înşine: nu suntem super-eroi şi nu putem violenta viaţa constrângându-ne să fim la înălţimea de a rezolva toate problemele; lipsa de umilinţă faţă de noi înşine înseamnă şi a ne întrista visând stiluri de viaţă pe care nu ni le putem permite. A spune ceea ce suntem - şi nu ceea ce pretindem să fim - este umilinţă. Suntem creaturi: să mărturisim asta. Suntem pe bună dreptate obişnuiţi să mărturisim păcatele. Dar să învăţăm să spunem şi "sunt numai o creatură".

Apoi este umilinţa faţă de aproapele care este atât de mare: înseamnă a înceta să-i manipulăm pe alţii. Dacă eu sunt creatură, şi celălalt are dreptul să fie creatură! Ceilalţi nu există pentru a deveni aşa cum îi vrem noi. Marea poruncă "să-l iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi" merge tocmai în această direcţie. De fapt semnificaţia sa literală este "recunoaşte celorlalţi aceleaşi drepturi pe care le ai tu". Ceilalţi au dreptul să greşească, să se supere, să se îmbolnăvească...

În sfârşit umilinţa faţă de istorie. Istoria nu este scena eroismului meu personal, ci a sfinţeniei lui Dumnezeu. Ea conţine relatarea fidelităţii sale faţă de noi. În schimb adesea o maltratăm cu victimizarea (viaţa nu mi-a dat asta şi asta...) sau cu plângerea (trebuia să parcurg drumul eu şi nu acesta, acesta care nu-i bun de nimic): Maria nici nu se plânge nici nu este victimă. Stă dreaptă în picioare sub cruce.

Umilinţa care-i place lui Dumnezeu, care îl face să se îndrăgostească de creatură, este asociată în Magnificat cu un alt termen: "slujitoare". A privit la umilinţa slujitoarei sale. Maria îşi atribuie acest titlu "slujitoare". Iată, sunt slujitoarea Domnului. În Biblie acest termen - referit la prietenii lui Dumnezeu - nu are o semnificaţie dispreţuitoare: gândiţi-vă la slujitorul din Isaia care este ales de Dumnezeu. Sau la un administrator delegat al unei case mari (shalia în ebraică): şi el în Biblie este numit slujitor. Actualizând, slujitorul este aşadar "persoana de încredere" nu o păpuşă fără cap. Maria este slujitoare în acest sens: este femeia de încredere a lui Dumnezeu. Dumnezeu se încrede în Maria tocmai pentru că este umilă. Aroganţa nu inspiră încredere, umilinţa celui care trăieşte în adevăr inspiră încredere!

Această alianţă între umilinţă şi credibilitate o găsim în ultimul episod din Evanghelia lui Ioan: Cel Înviat îl întreabă pe Petru: "mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?" şi Petru răspunde cu adevăr umil: "Tu ştii, Doamne, cum şi cât te iubesc, tu cunoşti trădarea mea şi iubirea mea". Această simţire realistă despre sine face în aşa fel încât Cristos îl alege pe Petru ca om de încredere: "Paşte oile mele". Gândiţi-vă în cultura noastră cât de diferite sunt lucrurile: pentru noi un lider puternic este unul care ştie ce are de făcut, care nu greşeşte niciodată, care-şi arată muşchii. În Biserică adevăratul creştin credibil este cel care se mărturiseşte păcătos, care nu se preface, care vorbeşte fără probleme despre puţinătatea sa. "Când sunt slab, atunci sunt puternic", scrie Paul corintenilor. Pentru a-l sluji pe Domnul şi a fi prietenii săi credibili să ne specializăm în umilinţă. Ea este cea mai mare competenţă pentru a lucra în Împărăţie.

(După L'Osservatore Romano, 31 august 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 19.