Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 2 august 2017

Speranţa creştină - 29. Botezul: poarta speranţei

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

A existat un timp în care bisericile erau orientate spre est. Se intra în edificiul sacru printr-o uşă deschisă spre occident şi, mergând în navată, se îndrepta spre orient. Era un simbol important pentru omul antic, o alegorie care în decursul istoriei a decăzut progresiv. Noi oamenii din epoca modernă, mult mai puţin obişnuiţi să percepem marile semne ale cosmosului, aproape niciodată nu ne dăm seama de un amănunt de acest gen. Occidentul este punctul cardinal al apusului, unde moare lumina. În schimb orientul este locul unde întunericul este învins de prima lumină a zorilor şi ne aminteşte de Cristos, Soarele răsărit din înălţime la orizontul lumii (cf. Lc 1,78).

Vechile rituri ale Botezului prevedeau ca toţi catecumenii să spună prima parte a mărturisirii lor de credinţă ţinând privirea îndreptată spre occident. Şi în acea poziţie erau întrebaţi: "Vă lepădaţi de satana, de slujirea sa şi de faptele sale?" - Şi viitorii creştini repetau în cor: "Mă lepăd!". Apoi se îndreptau spre absidă, în direcţia orientului, unde se naşte lumina, şi candidaţii la Botez erau din nou întrebaţi: "Credeţi în Dumnezeu Tată, Fiu şi Duh Sfânt?". Şi de data asta răspundeau: "Cred!".

În timpurile moderne s-a pierdut parţial fascinaţia acestui rit: am pierdut sensibilitatea faţă de limbajul cosmosului. Ne-a rămas desigur mărturisirea de credinţă, făcută după interogarea baptismală, care este proprie celebrării unor sacramente. Oricum ea rămâne intactă în semnificaţia sa. Ce înseamnă a fi creştini? Înseamnă a privi spre lumină, a continua să facem mărturisirea de credinţă în lumină, chiar şi atunci când lumea este învăluită de noapte şi de întuneric.

Creştinii nu sunt scutiţi de întuneric, exterior şi chiar interior. Nu trăiesc în afara lumii, însă, prin harul lui Cristos primit la Botez, sunt bărbaţi şi femei "orientaţi": nu cred în întunecime, ci în strălucirea zilei; nu sunt doborâţi de noapte, ci speră în auroră; nu sunt înfrânţi de moarte, ci tânjesc să învie; nu sunt doborâţi de rău, pentru că se încred mereu în posibilităţile infinite ale binelui. Şi aceasta este speranţa noastră creştină. Lumina lui Isus, mântuirea pe caare ne-o aduce Isus cu lumina sa care ne mântuieşte de întuneric.

Noi suntem cei care cred că Dumnezeu este Tatăl: aceasta este lumina! Nu suntem orfani, avem un Tată şi Tatăl nostru este Dumnezeu. Credem că Isus a coborât în mijlocul nostru, a mers în însăşi viaţa noastră, făcându-se însoţitor mai ales al celor mai săraci şi slabi: aceasta este lumina! Credem că Duhul Sfânt acţionează fără încetare pentru binele omenirii şi al lumii şi chiar şi durerile cele mai mari din istorie vor fi depăşite: aceasta este speranţa care ne trezeşte în fiecare dimineaţă! Credem că orice afect, orice prietenie, orice dorinţă bună, orice iubire, chiar şi cele mai mici şi neglijate, într-o zi îşi vor găsi împlinirea lor în Dumnezeu: aceasta este forţa care ne determină să îmbrăţişăm cu entuziasm viaţa noastră de toate zilele! Şi aceasta este speranţa noastră: să trăim în speranţă şi să trăim în lumină, în lumina lui Dumnezeu Tatăl, în lumina lui Isus Mântuitorul, în lumina Duhului Sfânt care ne determină să mergem înainte în viaţă.

Există apoi un alt semn foarte frumos din liturgia baptismală care ne aminteşte importanţa luminii. La sfârşitul ritului, părinţilor - dacă este un copil - sau botezatului însuşi - dacă este adult - este încredinţată o lumânare, a cărei flacără este aprinsă de la lumânarea pascală. Este vorba despre marea lumânare care în noaptea de Paşti intră în biserica întunecată complet, pentru a manifesta misterul Învierii lui Isus; de la acea lumânare toţi aprind propria lumânare şi transmit flacăra vecinilor: în acel semn există propagarea lentă a Învierii lui Isus în vieţile tuturor creştinilor. Viaţa Bisericii - voi spune un cuvânt un pic puternic este contaminare de lumină. Cu cât avem mai multă lumină a lui Isus noi creştinii, cu cât există mai multă lumină a lui Isus în viaţa Bisericii, cu atât ea este mai vie. Viaţa Bisericii este contaminare de lumină.

Îndemnul cel mai frumos pe care putem să ni-l adresăm reciproc este acela de a ne aminti mereu de Botezul nostru. Eu aş vrea să vă întreb: câţi dintre voi îşi amintesc de data propriului Botez? Nu răspundeţi pentru că vreunul va simţi ruşine! Gândiţi-vă şi dacă nu vă amintiţi data, astăzi aveţi temele de făcut acasă: mergi la mama ta, la tatăl tău, la mătuşa ta, la unchiul tău, la bunica ta, la bunicul tău şi întreabă-i: "Care este data Botezului meu?". Şi nu o mai uita! Este clar? Veţi face asta? Angajamentul de astăzi este să învăţăm sau să ne amintim data Botezului, care este data renaşterii, este data luminii, este data în care - îmi permit un cuvânt - în care am fost contaminaţi de lumina lui Cristos. Noi ne-am născut de două ori: prima la viaţa naturală, a doua, graţie întâlnirii cu Cristos, în izvorul baptismal. Acolo am murit pentru moarte, ca să trăim ca fii ai lui Dumnezeu în această lume. Acolo am devenit umani cum nu ne-am imaginat vreodată. Iată pentru ce toţi trebuie să răspândim parfumul Crismei, cu care am fost însemnaţi în ziua Botezului nostru. În noi trăieşte şi acţionează Duhul lui Isus, primul născut dintre mulţi fraţi, dintre toţi cei care se opun inevitabilităţii întunericului şi a morţii.

Ce har atunci când un creştin devine cu adevărat un "cristo-for", adică "purtător al lui Isus" în lume! Mai ales pentru cei care trec prin situaţii de doliu, de disperare, de întuneric şi de ură. Şi asta se înţelege din atâtea amănunte mici: din lumina pe care un creştin o păstrează în ochi, din substratul de seninătate care nu este atins nici măcar în zilele mai complicate, din voinţa de a reîncepe să se iubească şi atunci când s-au experimentat multe dezamăgiri. În viitor, când se va scrie istoria zilelor noastre, ce se va spune despre noi? Că am fost capabili de speranţă, sau că am pus lumina noastră sub obroc? Dacă vom fi fideli faţă de Botezul nostru, vom răspândi lumina speranţei, Botezul este începutul speranţei, acea speranţă a lui Dumnezeu şi vom putea transmite generaţiilor viitoare motive de viaţă.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 20.