Pentru a însoţi persoanele

Discernământ şi prudenţă conform sfântului Alfons de Liguori

De Antonio Donato

Cu magisteriul papei Francisc, câteva mari teme legate de lunga tradiţie a Bisericii au devenit obiect al unei reflecţii reînnoite în domeniul teologic şi pastoral. Desigur revin în amintire doi termeni: milostivire şi discernământ. Primul este arhitrava care trebuie să susţină viaţa Bisericii şi acţiunea sa pastorală (Misericordiae vultus, 10). În schimb al doilea indică atitudinea pe care păstorii, teologii, fiecare credincios în Cristos, suntem chemaţi s-o asume şi s-o trăiască pentru ca între membrii poporului lui Dumnezeu să prevaleze tot mai mult logica milostivirii (Amoris laetitia, 312). Pentru acest motiv, a spus pontiful în dialogul cu iezuiţii din 24 octombrie 2016, "trebuie trezită acea mare bogăţie conţinută în dimensiunea discernământului" proprie a "marii scolastici" şi a "marelui sfânt Toma". Calea trezirii sugerează recuperarea unui al treilea termen, cunoscut şi acesta de tradiţia Bisericii dar poate că are nevoie de o nouă înţelegere la nivel teologic şi pastoral. Ne referim la prudenţă, temă tratată din belşug de sfântul Toma (Summa Theologiae, II-II, q. 47-56) şi legată indisolubil de tema discernământului personal şi pastoral.

Catehismul Bisericii Catolice ne aminteşte, de fapt, că "prudenţa este virtutea care dispune raţiunea practică să discearnă în orice împrejurare adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui". Ea este "«dreapta regulă a acţiunii», scrie Sfântul Toma după Aristotel. (...) Prudenţa este aceea care călăuzeşte în mod nemijlocit judecata de conştiinţă. Omul prudent decide şi îşi orânduieşte comportamentul după această judecată" (nr. 1806). Însă astăzi prudenţa nu pare să fie o virtute în pas cu timpurile. Criza şi pierderea semnificaţiei sale şi a valorii sale teologice în cadrul vieţii morale se explică în lumina unui cadru istoric amplu şi complex care are punctul culminant în perioada modernă, între secolul al XIV-lea şi al XVIII-lea. Însă redescoperirea acestei virtuţi morale şi intelectuale este deosebit de importantă şi este făcută destul de actuală de reflecţia magisterială actuală, teologică şi pastorală. O exigenţă solicitată în manieră tot mai puternică şi de complexitatea la care fac referinţă toate deciziile noastre. "Datorită acestei virtuţi - mai citim în Catehism - aplicăm fără eroare principiile morale la cazurile particulare şi înlăturăm îndoielile cu privire la binele pe care trebuie să-l facem şi la răul pe care trebuie să-l evităm" (nr. 1806).

Despre aceeaşi temă Alfons Maria de Liguori, tratând despre rolul terapeutic al preotului în exercitarea "funcţiei de învăţător", aşa afirmă în Practica duhovnicului (1775): "Pentru a exercita bine această funcţie este necesar pentru duhovnic să cunoască bine legea; cine n-o cunoaşte, n-o poate învăţa altora. Dar aici trebuie amintit ceea ce a scris sfântul Grigore, că funcţia de a conduce sufletele pentru viaţa veşnică este arta artelor: ars artium regimen animarum (...) Unii spun că e suficient, pentru a spovedi, a avea principiile generale ale moralei, deoarece cu acelea se pot rezolva toate cazurile particulare. Cine neagă că toate cazurile trebuie rezolvate cu principii? Dar aici se află dificultatea: a aplica la cazurile particulare principiile care li se potrivesc. Asta nu se poate face fără o discuţie mare despre motivele care sunt de o parte sau de cealaltă" (cap. I, nr. 17).

În acest scurt text al sfântului învăţător al Bisericii este posibil să se întrevadă o referinţă clară la importanţa discernământului moral în practica sacramentală şi la rolul pe care îl asumă prudenţa în acest dinamism al vieţii morale. Sfântul Alfons, cu sfântul Toma, învaţă că "adevărul evaluării conştiinţei care determină sau măcar intimează cu autoritate alegerea de făcut aici şi acum în vederea valorii morale de realizat, este dată de prudenţă, înţeleasă ca înţelepciune, sapienţială şi existenţială" (Domenico Capone, Il personalismo in Alfonso M. de Liguori, în: Alfonso M. de Liguori e la società civile del suo tempo, Firenze 1990, pag. 214).

Ca adevărat învăţător, sfântul napolitan elaborează o teologie morală nu pur şi simplu cazuistică ci prudenţială. Adică un discurs moral centrat pe persoană înţeleasă nu ca simplă producătoare de acte deja "reduse la lucruri", confecţionate şi în prealabil evaluate, ci ca om concret, creat din iubire după imaginea lui Dumnezeu şi care în acţiunea sa este stăpân al propriei acţiuni: creat în libertate, acţionează ca persoană în prietenie intimă cu Dumnezeu în Cristos. Deci el se determină printr-o inteligenţă care raţionează şi o voinţă care decide şi cu libertate deplină şi cu conştiinţă corectă dă propriei vieţi un sens cu valoare supremă motiv pentru care merită să fie trăită şi convieţuită.

Învăţătura despre prudenţă ca mediere între lege şi conştiinţă este elaborată de sfântul Alfons "nu la masa verde" ci "mai degrabă în contextul unui discernământ pastoral încărcat de iubire milostivă, care se dispune mereu să înţeleagă, să ierte, să însoţească, să spere, şi, mai ales, să integreze" (Amoris laetitia, 312; cf. Evangelii gaudium, 133). Domenico Capone, teolog redemptorist şi cunoscător al gândirii teologico-morale a întemeietorului său, exprimă astfel pastoralitatea milostivă şi prudenţială a patronului duhovnicilor şi al moraliştilor: sfântul "fiind în contact cu poporul său din Napoli i-a experimentat nu numai înţelepciunea bunului simţ în a evita extremismele în morală, ci şi capacitatea de creştere morală şi spirituală dacă i se făcea cunoscut bine Cristos şi adevărul său evanghelic". În acest mod se devenea "tot mai mult persoană, onestă, şi chiar sfântă. Însă în această descoperire există un aspect care trebuie subliniat. Rigorismul jansenist îi descuraja pe cei mai slabi din punct de vedere moral, adică pe «păcătoşi». În schimb, Alfons combătea dur păcatul, dar îi iubea cu duioşie pe păcătoşi şi mergea mai ales în căutarea lor. A voit să-i înţeleagă; a voit ca să nu li se impute ca vină ceea ce nu era vină. Mai ales a voit ca să li se arate cu totalitate iubirea lui Dumnezeu Tatăl, care pentru ei l-a dat pe Fiul său Cristos şi pe Mama lui Cristos, pe Maria; dar a voit ca adevărul legii, ca normă în concret, să fie comunicată cu gradualitate păcătoşilor cei mai slabi. Să înţelegem bine: el n-a atenuat radicalitatea adevărului Evangheliei, ci a evitat radicalismul în modul pastoral în care l-a propus. Nu numai că trebuia privit la adevăr conform obiectului, ci şi la devenirea adevărului ca viaţă în subiectul concret, «aici şi acum»" (Capone, Il personalismo, pag. 255-256).

Ceea ce îndrăgeşte cu adevărat Alfons este mântuirea sufletelor, a tuturor sufletelor. Ca sfântul Francisc de Sales, insistă în a spune că sfinţenia este accesibilă pentru orice om: "Dumnezeu îi vrea pe toţi sfinţi şi pe fiecare în starea sa, călugărul drept călugăr, secularul drept secular, preotul drept preot, cel căsătorit drept căsătorit, negustorul drept negustor, soldatul drept soldat, şi tot aşa vorbind despre orice altă stare" (Pratica di amar Gesù Cristo, în: Opere ascetiche, I, Roma 1933, pag. 79). Această certitudine este asumată de Alfons drept criteriu fundamental de discernământ şi este pusă în inima gândirii sale teologico-morale şi a acţiunii sale pastorale. "Convertirea popoarelor - scrie în Scrisoare către un episcop nou (1771) - este maximul beneficiu pe care Dumnezeu îl face oamenilor. (...) Tocmai acesta este scopul misiunilor, convertirea păcătoşilor; pentru că în misiuni ei sunt luminaţi de instruiri şi de predici să cunoască răutatea păcatului, importanţa sănătăţii lor şi bunătatea lui Dumnezeu, şi astfel schimbând inimile lor (...) încep să trăiască precum creştinii (...) şi mulţi care de mai mulţi ani nu s-au spovedit, sau s-au spovedit rău, în misiune se spovedesc bine dispuşi" (în Opere ascetiche, III, Napoli 1871, pag. 25 şi 27).

Alfons ca păstor şi învăţător înzestrat cu experienţă şi prudenţă exercitată, maturizează şi propune, şi pentru astăzi, o pedagogie teologico-pastorală atentă la întrebările reale ale vieţii precum şi respectuoasă faţă de parcursul uman şi faţă de forţele efective ale persoanei încă fragile. În slujirea sa cu cei mai abandonaţi el devine purtător al acelei anticipări de har şi de încredere care repune persoana pe drum, într-un dinamism de creştere în caritate pentru ca tocmai aceasta din urmă să se îmbogăţească tot mai mult în cunoaştere şi în orice gen de alegere, pentru a putea discerne tot mai bine şi a fi integri şi ireproşabili pentru ziua lui Cristos spre gloria şi lauda lui Dumnezeu (cf. Fil 1,9-11).

(După L'Osservatore Romano, 1 august 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.