Reflecţie la duminica a 14-a de peste an - Anul A - 2017

La respingere, Isus răspunde cu îndurare, bunătate şi mântuire, spre convertire!

În ultimele două duminici Biserica, prin lecturile biblice de la sfânta Liturghie, ne-a prezentat puterea lui Isus de a-şi delega autoritatea primită de la Tatăl ceresc (cf. Mt 10,1) prin: alegerea apostolilor, instruirea lor asupra mesajului de transmis lumii, trimiterea lor în misiune, avertizarea că vor fi respinşi de oameni, mângâierea că vor fi continuu asistaţi de el, dar şi răsplata divină pe care o vor primi apostolii şi cei care vor primi persoana şi mesajul lor. Duminica aceasta, Biserica, prin lecturile biblice de la sfânta Liturghie, ni-l prezintă pe Isus trimis de către Tatăl ceresc ca Mesia la oamenii de mântuit (cf. Mt 11,6); ne prezintă puterea lui de a învăţa şi de a salva suflete; puterea de a-şi apăra ucenicii (cf. Mt 11,7-15); ni-l prezintă primit de către cei simpli şi respins de către unii care se cred înţelepţi (cf. Mt 11,25); ne prezintă şi răspunsul lui la primirea şi respingere sa, care este un răspuns de laudă pentru cei buni şi un răspuns de îndurare pentru cei care îl resping (cf. Mt 11,27-30).

Începând cu lucrarea lui Ioan Botezătorul de pregătire a "căii" lui Isus şi până astăzi, împărăţia cerurilor se cucereşte prin luptă (cf. Mt 11,12), căci duşmanii din toate timpurile vor opune rezistenţă chiar violentă lui Isus şi împărăţiei sale. Pe timpul lui Ioan Botezătorul, fariseii şi cărturarii se împotriviseră cu îndârjire lui Isus şi împărăţiei. Regele Irod făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a o zădărnici, punând mâna pe vestitorii ei. Aşa se cucereşte şi astăzi împărăţia cerurilor, tot prin luptă, căci Isus şi împărăţia sa au duşmani şi astăzi.

Generaţia de oameni căreia i se adresa Isus şi Ioan Botezătorul nu era interesată să accepte împărăţia predicată de Isus şi de crainicul său (cf. Mt 11,18-19). De aceea, Isus i-a comparat pe iudeii de atunci cu nişte copii răsfăţaţi, care stăteau în piaţă şi nu erau impresionaţi de nimic, indiferent de ce li se oferea. Dacă li se cânta din fluier ca ei să poată dansa, ei refuzau să danseze. Dacă li se cânta de jale, ei refuzau să plângă (cf. Mt 11,17). Astăzi este la fel, oamenii nu mai sunt impresionaţi de nimic, nici de cer, nici de iad. Le place doar veninul păcatului administrat inteligent şi cu dulceaţă de către satana.

Isus îndrăgise mult cetăţile: Corazin, Betsaida şi Cafarnaum, oraşe din Galileea, care locuiau în întuneric şi în umbra morţii (cf. Mt 4,18; Lc 1,79). Isus, Fiul lui Dumnezeu, umblase pe străzile lor prăfuite, îi învăţase pe ei şi pe fiii lor, şi săvârşise în ele cele mai măreţe dintre minunile sale. În faţa acestor dovezi copleşitoare, locuitorii lor au continuat să refuze cu încăpăţânare să se convertească. Prin urmare, nici nu e de mirare că Domnul a rostit o grea condamnare la adresa lor. Păcatul perversiunii Sodomei a fost într-adevăr mare, dar nici un păcat nu e mai mare ca refuzul lui Isus şi a mântuirii sale (cf. Mt 11,20-24). Care a fost urmarea? Astăzi nici nu se mai cunoaşte locul exact pe unde au fost Corazinul, Betsaida şi Cafarnaumul.

Deşi naţiunea Israel se îndreaptă spre grozăvia judecăţii divine, Regele Mesia, Isus, în cadrul ultimului său apel, deschide larg uşa mântuirii fiecărui om (cf. Mt 11,27-30). Şi astfel, el dovedeşte că este un Dumnezeu al iubirii şi harului, chiar atunci când poporul insensibil este în pragul judecăţii. De aceea şi psalmistul spune: "Domnul este îndurător şi plin de dragoste, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare; Domnul este bun faţă de toţi, el îşi arată dragostea faţă de orice făptură. Domnul îi sprijină pe toţi cei care dau să cadă şi îi ridică pe toţi cei căzuţi" (Ps 145, 8-9.14).

Prima lectură, din cartea lui Zaharia, ni-l prezintă pe Dumnezeu care pregăteşte cu bunăvoinţă ambientul în care se va naşte Mesia în lume. În acest sens Dumnezeu priveşte şi spre popoarele păgâne vecine lui Israel, ca ele să nu fie un obstacol pentru venirea Fiului său. Apoi, profetul Zaharia ni-l prezintă pe împăratul Mesia ca şi venit în lume şi purtând semnele păcii: "drept", "umil" şi "călare pe un pui de măgăriţă" (cf. Zah 9,9). În ziua de Florii s-a împlinit această profeţie, prin intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim, ca rege aducător de pace şi mântuire, călărind pe un asin (cf. In 12,15).

Apoi, făcând un salt în timp, sfântul Matei ne prezintă poporul care nu a privit la smerenia lui Mesia, nu a luat aminte la dragostea sa, care a dispreţuit jertfa lui începută la întrupare şi desăvârşită la cruce, care nu l-a primit nici pe Isus şi nici mântuirea sa (cf. In 1,11). Urmarea firească a acestui refuz ar fi fost pedeapsa nimicirii şi pentru Corazin, Betsaida şi Cafarnaum. Dar, de mai bine de două mii de ani, pedeapsa nimicirii a fost suspendată, profeţia din Zaharia 9 a fost oprită între versetele 9 şi 10: "Veseleşte-te mult, fiică a Sionului! Strigă de bucurie, fiică a Ierusalimului! Iată, regele tău vine la tine: el este drept şi mântuit, umil şi călare pe un măgar, pe un mânz, puiul unei măgăriţe" (cf. Zah 9,9)! Şi "Voi nimici carele din Efraim şi caii din Ierusalim; voi nimici arcul de război" (cf. Zah 9,10).

De la venirea sa în lume, Isus, după ce a suspendat pentru un timp judecata, el ne cheamă în fiecare zi la el şi la paradisul său: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28)! Pentru noi cei osteniţi şi împovăraţi de păcat, diavol şi lume, mântuirea înseamnă o persoană, înseamnă Isus. Iar a veni la Isus înseamnă: a crede în el (cf. Fap 16,31); a-l primi ca mântuitor (cf. In 1,12); a mânca trupul său (cf. In 6,35); a bea din apa lui vie (cf. In 7,37); a privi la el (cf. Is 45,22); a-l mărturisi pe el (cf. 1In 4,2); a-i răspunde la chemare (cf. In 5,24-25); a intra pe uşa lui (cf. In 10,9); a-i deschide uşa inimii (cf. Ap 3,20); a te atinge cu credinţă de poala hainei lui (cf. Mt 9,20-21); a te recunoaşte pierdut şi a accepta darul vieţii sale veşnice (cf. Rom 6,23). Numai cei care fac aceste lucruri şi se recunosc pierduţi fără el pot fi odihniţi şi mântuiţi. Odihna şi mântuirea nu pot fi câştigate pe baza meritelor personale, ci sunt oferite în dar numai de Isus care le-a câştigat la cruce.

"Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre! Căci jugul meu este plăcut, iar povara mea este uşoară" (Mt 11,29-30). A lua jugul lui Isus înseamnă a te încredinţa voii lui, a-i da lui controlul asupra vieţii tale (Rom 12,1-2). "Învăţaţi de la mine căci eu sunt blând şi smerit cu inima". În contrast cu fariseii, care erau aspri şi mândri, adevăratul învăţător Isus este blând şi smerit. Jugul şi povara păcatului sunt atât de grele, încât chiar pe însuşi Isus l-au făcut să cadă de vreo trei ori pe drumul Calvarului, căci jugul şi povara păcatului astfel au fost concepute de diavol ca o "zgardă grea" purtată de unul singur. Povara crucii lui Cristos a fost concepută ca "un jug de purtat în doi", într-o parte purtăm noi povara şi în cealaltă parte o poartă Cristos şi fraţii. Cei care iau jugul lui vor învăţa să ocupe locul cel mai de jos unde furtunile încetează: "Veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre". Odihna inimii se dobândeşte numai prin ocuparea locului celui mai de jos înaintea lui Dumnezeu. De aceea, invocaţia "Isuse cu inima blândă şi smerită, fă inimile noastre asemenea cu inima ta" să fie mereu pe buzele noastre

Sfântul apostol Paul, în lectura a doua de astăzi, ne spune că, datorită lui Cristos, o pace minunată va urma după povara păcatului. Deşi vinovaţi, datorită mântuirii lui Isus de la cruce nu mai este de acum înainte nicio condamnare pentru noi: "Legea Duhului de viaţă a lui Cristos" ne-a eliberat de sub "legea păcatului", adică de sub dominaţia sa. "Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în voi. Aşadar, fraţilor, noi nu suntem datori trupului ca să trăim după trup. Dacă trăiţi după trup, aveţi să muriţi. Dar dacă, prin Duh, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi" (Rom 8,11-13)!

De acum noi, care suntem în Cristos Isus, să umblăm "potrivit Duhului". După ce am crezut, Duhul lui Dumnezeu a venit să locuiască în noi ca adevăratul Stăpân al casei. Carnea, "omul cel vechi", vechiul proprietar, nu mai este decât un locatar nedorit, închis într-o cameră. Nu mai are nici un drept, însă fiecare trebuie să vegheze şi să nu-i deschidă nici o uşă, căci nu mai datorăm nimic "cărnii", acestui creditor lacom şi crud.

Profeţia care prevede judecata îşi va relua la vremea stabilită cursul. Dar până atunci: bunătatea şi frumuseţea se arată împreună: "Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor; harul este turnat pe buzele ta" (Zah 9,17); se va proclama cântarea "compusă despre Împăratul" (Ps 45,1-2); răscumpăraţii vor fi atunci precum pietrele preţioase ale cununii lui (cf. Zah 9,16b); ba mai mult, răscumpăraţii vor vădi frumuseţea minunată a împăratului Mesia (cf. Is 62,3). În acelaşi timp, însuşi faptul prezenţei lor cu el va da mărturie despre bunătatea lui de nespus (cf. Ps 31,19.21).

Iată un exemplu: Abia ajuns în paradis, un sfânt a primit ca răsplată o coroană de aur. Fericit de distincţia sa strălucitoare a început să meargă pe încântătoarele căi ale cerului şi a remarcat, cu o uşoară uimire, că majoritatea celorlalţi sfinţi purtau coroane împodobite cu bijuterii şi pietre preţioase. Cu un pic de dezamăgire în glas, a întrebat: "De ce coroana mea nu are nici măcar o bijuterie"? Un înger a răspuns: "Pentru că nu ai câştigat nici una. Bijuteriile sunt lacrimile pe care sfinţii le-au vărsat pe pământ. Tu nu ai plâns niciodată". "Şi cum puteam să plâng", a întrebat sfântul, "din moment ce eram aşa de fericit în iubirea lui Dumnezeu"? "Acesta este un lucru foarte mare", a spus îngerul. "Şi într-adevăr coroana ta este de aur. Dar pietrele preţioase se cuvin numai celor care au plâns cu cei care plâng" (cf. Rom 12,15). Isus însuşi s-a aşezat lângă noi, a plâns împreună cu noi şi ne-a mântuit la cruce.

Datoria noastră de oameni "împreună lucrători cu Dumnezeu la opera mântuirii oamenilor" (cf. 2Cor 6,1) este să-l urmăm pe Isus în purtarea sa smerită şi iubitoare faţă de oameni; el ne va ajuta cu harul Duhului Sfânt, cu harul smereniei şi ne face părtaşi ai naturii divine (cf. 2Pt 1,4).

Sfântul Vincenţiu de Paul (1581-1660) spunea: "Urmându-l cu amabilitate, bunătate şi umilinţă pe Isus, vom câştiga în mod minunat inimile oamenilor şi îi vom determina să consimtă la sacrificii grele". Pe acest sfânt, mergând odată să cerşească pentru orfanii de care avea grijă şi trecând prin faţa unui magazin, unul din clienţii aflaţi acolo, văzându-l, l-a scuipat în faţă: "Ceea ce mi-ai făcut mie este drept" i-a spus părintele Vincenţiu de Paul, "acum însă să-mi dai ceva şi pentru orfanii mei". Se spune că acest om a fost atât de impresionat de umilinţa sfântului că şi-a schimbat viaţa şi a devenit un binefăcător generos al copiilor îngrijiţi de el.

Bruno Ferrero ne povesteşte că într-o zi, sfântul călugăr rus Dimitri din Priluki, Vologda (+ 1392), mergea în grabă pentru că avea o întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum s-a întâlnit cu un sărman căruţaş care se chinuia în zadar să readucă la drum carul său care era pe jumătate răsturnat în micul torent care mărginea drumul. Singur, sărmanul om nu ar fi reuşit cu siguranţă. Dimitri chiar nu ştia ce să facă: să se oprească pentru a-l ajuta pe căruţaşul în dificultate sau să o facă pe prostul şi să meargă repede mai departe pentru a ajunge la întrevederea sa unică şi de nepierdut. Inima sa a trebuit să decidă. Dimitri s-a apropiat de căruţaş, a pus şi el spatele la car, care ajunsese de-a curmezişul în groapă, şi şi-a unit eforturile sale cu cele ale omului care i-a mulţumit din priviri. Pufăind şi transpirând, cei doi au reuşit să reaşeze pe drum roţile carului. Dimitri nici măcar nu a auzit mulţumirile căruţaşului. Imediat ce carul a fost adus la drum, a plecat în goană spre întrevederea sa, spre întâlnirea sa cu Dumnezeu. Dar când, obosit şi gâfâind, a sosit la locul stabilit pentru întâlnire, Dumnezeu nu era. Poate obosit de aşteptare plecase. Cu inima frântă de dezamăgire, Dimitri s-a prăbuşit pe marginea drumului. După puţin timp a trecut pe acolo căruţaşul care, văzându-l atât de abătut, s-a oprit, s-a aşezat alături de el, l-a privit cu ochi plini de o gingaşă înţelegere, a scos din desagă o pâine rotundă, a împărţit-o în două şi i-a dat jumătate murmurând: "Dimitri!" Cu inima învălmăşită, Dimitri a înţeles, era Isus. L-a îmbrăţişat plângând de fericire: "Dumnezeu meu, erai tu! Mi-ai venit în întâmpinare!" Dumnezeu ne vine în întâmpinare în fiecare zi. În mii de moduri diferite, pentru a-i imita iubirea şi mila faţă de oameni.

"Isuse cu inima blândă şi smerită, fă inimile noastre asemenea cu inima ta!"

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 34.