Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 21 iunie 2017

Speranţa creştină - 27. Sfinţii, martori şi însoţitori ai speranţei

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În ziua Botezului nostru a răsunat pentru noi invocarea sfinţilor. Mulţi dintre noi în acel moment erau copii, purtaţi în braţe de părinţi. Cu puţin înainte de a face ungerea cu untdelemnul catecumenilor, simbol al puterii lui Dumnezeu în lupta împotriva răului, preotul a invitat întreaga adunare să se roage pentru cei care urmau să primească Botezul, invocând mijlocirea sfinţilor. Aceea era prima dată în care, în cursul vieţii noastre, ne era dăruită această companie de fraţi şi surori "mai mari" - sfinţii - care au trecut pe acelaşi drum al nostru, care au cunoscut aceleaşi trude ale noastre şi trăiesc pentru totdeauna în îmbrăţişarea lui Dumnezeu. Scrisoarea către Evrei defineşte această companie care ne înconjoară cu expresia "mulţime de martori" (12,1). Aşa sunt sfinţii: o mulţime de martori.

Creştinii, în lupta împotriva răului, nu disperă. Creştinismul cultivă o încredere incurabilă: nu crede că forţele negative şi dezagregatoare pot să prevaleze. Ultimul cuvânt cu privire la istoria omului nu este ura, nu este moartea, nu este războiul. În orice moment al vieţii ne asistă mâna lui Dumnezeu, precum şi prezenţa discretă a tuturor credincioşilor care "au mers înaintea noastră cu semnul credinţei" (Canonul Roman). Existenţa lor ne spune înainte de toate că viaţa creştină nu este un ideal care nu se poate obţine. Şi în acelaşi timp ne întăreşte: nu suntem singuri, Biserica este formată din nenumăraţi fraţi, adesea anonimi, care au mers înaintea noastră şi care prin acţiunea Duhului Sfânt sunt implicaţi în evenimentele celui care încă trăieşte aici pe pământ.

Aceea de la Botez nu este unica invocare a sfinţilor care marchează drumul vieţii creştine. Când doi logodnici consacră iubirea lor în sacramentul Căsătoriei, este invocată din nou pentru ei - de data aceasta ca pereche - mijlocirea sfinţilor. Şi această invocare este izvor de încredere pentru cei doi tineri care pornesc pentru "călătoria" vieţii conjugale. Cine iubeşte cu adevărat are dorinţa şi curajul de a spune "pentru totdeauna" - "pentru totdeauna" - dar ştie că are nevoie de harul lui Cristos şi de ajutorul sfinţilor pentru a putea trăi viaţa matrimonială pentru totdeauna. Nu cum spun unii: "atât timp cât durează iubirea". Nu: pentru totdeauna! Altminteri este mai bine să nu te căsătoreşti. Ori pentru totdeauna ori nimic. Pentru aceasta liturgia nupţială se invocă prezenţa sfinţilor. Şi în momentele dificile trebuie să se aibă curajul de a ridica ochii spre cer, gândindu-ne la atâţia creştini care au trecut prin suferinţă şi au păstrat albe veşmintele lor baptismale, spălându-le în sângele Mielului (cf. Ap 7,14): aşa spune Cartea Apocalipsului. Dumnezeu nu ne abandonează niciodată: de fiecare dată când vom avea nevoie va veni un înger al său să ne ridice şi să reverse în noi mângâiere. "Îngeri" uneori cu o faţă şi o inimă umană, pentru că sfinţii lui Dumnezeu sunt mereu aici, ascunşi în mijlocul nostru. Acest lucru este greu de înţeles precum şi de imaginat, însă sfinţii sunt prezenţi în viaţa noastră. Şi când cineva invocă un sfânt sau o sfântă, este tocmai pentru că este aproape de noi.

Şi preoţii păstrează amintirea unei invocări a sfinţilor rostite asupra lor. Este unul din momentele cele mai emoţionante din liturgia hirotonirii. Candidaţii se prosternă cu faţa la pământ. Şi toată adunarea, condusă de episcop, invocă mijlocirea sfinţilor. Un om ar rămâne strivit sub greutatea misiunii care-i este încredinţată, dar simţind că tot paradisul este în spatele său, că harul lui Dumnezeu nu va lipsi pentru că Isus rămâne mereu fidel, atunci se poate porni senini şi îmbărbătaţi. Nu suntem singuri.

Şi ce suntem noi? Suntem praf care aspiră la cer. Slabe forţele noastre, dar puternic misterul harului care este prezent în viaţa creştinilor. Suntem fideli faţă de acest pământ, pe care Isus l-a iubit în fiecare clipă a vieţii sale, dar ştim şi vrem să sperăm în transfigurarea lumii, în împlinirea sa definitivă unde în sfârşit nu vor mai fi lacrimi, răutate şi suferinţă.

Fie ca Domnul să ne dăruiască tuturor speranţa de a fi sfinţi. Dar cineva dintre voi va putea să mă întrebe: "Părinte, se poate fi sfânt în viaţa de toate zilele?" Da, se poate. Dar asta înseamnă că trebuie să ne rugăm toată ziua?" Nu, înseamnă că tu trebuie să-ţi faci datoria toată ziua: să te rogi, să mergi la muncă, să-i păzeşti pe copii. Dar trebuie făcut totul cu inima deschisă spre Dumnezeu, în aşa fel încât munca, şi în boală şi în suferinţă, şi în dificultăţi, este deschisă la Dumnezeu. Şi astfel se poate deveni sfinţi. Fie ca Domnul să ne dea speranţa de a fi sfinţi. Să nu credem că este un lucru dificil, că este mai uşor a fi delincvenţi decât sfinţi! Nu. Putem fi sfinţi pentru că ne ajută Domnul; El e cel care ne ajută.

Este marele cadou pe care fiecare dintre noi îl poate da lumii. Istoria noastră are nevoie de "mistici": de persoane care refuză orice dominare, care aspiră la caritate şi la fraternitate. Bărbaţi şi femei care trăiesc acceptând şi o porţiune de suferinţă, pentru că iau asupra lor truda celorlalţi. Dar fără aceşti bărbaţi şi femei lumea n-ar avea speranţă. Pentru aceasta vă urez vouă - şi îmi urez şi mie - ca Domnul să ne dăruiască speranţa de a fi sfinţi.

Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.