Discursul papei Francisc la Întâlnirea Pastorală Diecezană despre tema "Să nu-i lăsăm singuri! Să-i însoţim pe părinţi în educaţia copiilor adolescenţi" (19 iunie 2017)

Aşa cum spunea preotul acela: "Înainte de a vorbi, voi spune două cuvinte".

Vreau să-i mulţumesc cardinalului Vallini pentru cuvintele sale şi aş vrea să spun un lucru pe care el nu-l putea spune, pentru că este sub secret, dar papa poate să-l spună. Când, după alegere, mi-a spus că trebuia să merg mai întâi la Capela Paulină şi apoi în balcon ca să salut mulţimea, imediat mi-a venit în minte numele cardinalului vicar: "Eu sunt episcop, există un vicar general...". Imediat. L-am simţit şi cu simpatie. Şi l-am chemat. Şi pe de altă parte, cardinalul Hummes, care era lângă mine în timpul scrutinelor şi îmi spunea lucruri care m-au ajutat. Aceştia doi m-au însoţit, şi din acel moment am spus: "În balcon cu vicarul meu". Acolo, în balcon. Din acel moment m-a însoţit şi vreau să-i mulţumesc. El are atâtea virtuţi şi are şi un simţ al obiectivităţii care m-a ajutat de atâtea ori, pentru că uneori eu "zbor" şi el mă făcea "să aterizez" cu atâta caritate... Vă mulţumesc, Eminenţă, pentru companie. Dar cardinalul Vallini nu iese la pensie, pentru că aparţine la şase congregaţii şi va continua să lucreze, şi este mai bine aşa, pentru că un napolitan fără loc de muncă ar fi o calamitate, în dieceză... [râde, râd, aplauze] Vreau să-i mulţumesc în public pentru ajutorul său. Mulţumesc!

Şi vouă, bună seara!

Mulţumesc pentru oportunitatea de a putea începe această Întâlnire diecezană, în care veţi trata o temă importantă pentru viaţa familiilor noastre: a-i însoţi pe părinţi în educaţia copiilor adolescenţi.

În aceste zile veţi reflecta asupra câtorva teme-cheie care corespund într-un fel locurilor în care se joacă faptul de a fi familie: casa, şcoala, reţelele sociale, relaţia intergeneraţională, precaritatea vieţii şi izolarea familială. Există laboratoarele despre aceste teme.

Mi-ar plăcea să împărtăşesc cu voi câteva "idei de bază" care ne pot ajuta în această reflecţie. Adesea nu ne dăm seama, însă spiritual cu care reflectăm este la fel de important precum conţinuturile (un sportiv bun ştie că încălzirea contează tot atât de mult cât prestaţia succesivă). De aceea, această conversaţie vrea să ne ajute în acest sens: o "încălzire", şi apoi vă va reveni vouă "să jucaţi totul pe teren". Expunerea o voi face în mici capitole.

1. În dialectul roman!

Prima dintre chei pentru a intra în această temă a voit s-o numesc "în dialectul roman": dialectul propriu al romanilor. Adesea cădem în ispita de a ne gândi sau de a reflecta asupra lucrurilor "în general", "în abstract". De a ne gândi la probleme, la situaţii, la adolescenţi... Şi astfel, fără să ne dăm seama, cădem în mod deplin în nominalism. Am vrea să îmbrăţişăm totul dar nu ajungem la nimic. Astăzi despre această temă vă invit să ne gândim "în dialect". Şi pentru aceasta trebuie făcut un efort însemnat, pentru că ne este cerut să ne gândim la familiile noastre în contextul unui mare oraş ca Roma. Cu toată bogăţia sa, oportunităţile, varietatea, şi în acelaşi timp cu toate provocările sale. Nu pentru a ne închide şi a ignora restul (suntem tot italieni), ci pentru a înfrunta reflecţia, şi chiar momentele de rugăciune, cu un realism sănătos şi stimulant. Fără abstracţie, fără generalizare, fără nominalism.

Viaţa familiilor şi educaţia adolescenţilor într-o mare metropolă ca aceasta cere la bază o atenţie deosebită şi nu putem s-o luăm în mod neglijent. Pentru că nu este acelaşi lucru a educa sau a fi familie într-un mic sat şi într-o metropolă. Nu spun că este mai bine sau mai rău, este pur şi simplu diferit. Complexitatea capitalei nu admite sinteze reductive, mai degrabă ne stimulează la un mod poliedric de a gândi, prin care fiecare cartier şi zonă găseşte ecou în dieceză şi astfel dieceza se poate face vizibilă, palpabilă în fiecare comunitate eclezială, cu propriul său mod de a fi. Uniformitatea este un mare duşman.

Voi trăiţi tensiunile din acest mare oraş. În multe dintre vizitele pastorale pe care le-am făcut mi-au prezentat câteva dintre experienţele voastre zilnice, concrete: distanţele dintre casă şi locul de muncă (în unele cazuri până la 2 ore pentru a ajunge); lipsa de legături familiale apropiate, din cauza faptului că au trebuit să se mute pentru a găsi de muncă sau pentru a putea plăti o chirie; faptul de a trăim mereu "la centimă" pentru a ajunge la sfârşitul lunii, pentru că ritmul de viaţă este în sine mai scump (la ţară se descurcă mai bine); timpul de atâtea ori insuficient pentru a cunoaşte vecinii acolo unde trăim; faptul de a trebui să-i lase pe copii singuri în foarte multe cazuri... Şi aşa am putea merge înainte prezentând o mare cantitate de situaţii care ating viaţa familiilor noastre. De aceea, reflecţia, rugăciunea, faceţi-o "în dialectul roman", în concret, cu toate aceste lucruri concrete, cu feţe de familii foarte concrete şi gândindu-vă cum să vă ajutaţi între voi ca să-i formaţi pe copiii voştri în cadrul acestei realităţi. Duhul Sfânt este marele iniţiator şi generator de procese în societăţile şi situaţiile noastre. Este marea călăuză a dinamicilor transformatoare şi mântuitoare. Cu El să nu vă fie frică să "mergeţi" prin cartierele voastre şi să vă gândiţi cum să daţi impuls unei însoţiri pentru părinţi şi adolescenţi. Adică, în concret.

2. Conectaţi

Împreună cu aspectul precedent mă opresc asupra unui alt aspect important. Situaţia actuală puţin câte puţin face să crească în viaţa noastră a tuturor, şi în special în familiile noastre, experienţa de a ne simţi "dezrădăcinaţi". Se vorbeşte despre "societate lichidă" - şi aşa este - dar astăzi mi-ar plăcea, în acest context, să vă prezint fenomenul crescând al societăţii dezrădăcinate. Adică persoane, familii care puţin câte puţin pierd legăturile lor, acel ţesut vital aşa de important pentru a ne simţi parte unii altora, părtaşi cu ceilalţi de un proiect comun. Este experienţa de a şti că "aparţinem" altora (în sensul cel mai nobil al termenului). Este important de a ţine cont de acest climat de dezrădăcinare, pentru că puţin câte puţin trece în privirile noastre şi în special în viaţa copiilor noştri. O cultură dezrădăcinată, o familie dezrădăcinată este o familie fără istorie, fără amintire, fără rădăcini, întocmai. Şi când nu există rădăcini, orice vânt ajunge să te dărâme. Pentru aceasta unul dintre primele lucruri la care trebuie să ne gândim ca părinţi, ca familii, ca păstori sunt scenariile în care să ne înrădăcinăm, în care să generăm legături, să găsim rădăcini, în care să facem să crească acea reţea vitală care să ne permită să ne simţim "casă". Astăzi reţelele sociale ar părea să ne ofere acest spaţiu de "reţea", de conexiune cu alţii, şi chiar pe copiii noştri îi fac să se simtă parte dintr-un grup. Însă problema pe care o comportă, prin însăşi virtualitatea lor, este că ne lăsăm ca "în aer" - am spus "societate lichidă"; putem spune "societate gazoasă" - şi de aceea foarte "volatili": "societate volatilă". Nu există alienare mai rea pentru o persoană decât să simtă că nu are rădăcini, că nu aparţine nimănui. Acest principiu este foarte important pentru a-i însoţi pe adolescenţi.

De atâtea ori cerem de la copii noştri o formare excesivă în unele domenii pe care le considerăm importante pentru viitorul lor. Îi punem să studieze o cantitate de lucruri pentru ca să dea "maximul". Dar nu dăm tot atâta importanţă faptului ca să-şi cunoască ţara lor, rădăcinile lor. Îi privăm de cunoaşterea geniilor şi a sfinţilor care ne-au generat. Ştiu că aveţi un laborator dedicat dialogului intergeneraţional, spaţiului bunicilor. Ştiu că poate să fie repetitiv dar simt asta drept ceva ce Duhul Sfânt insistă în inima mea: pentru ca tinerii noştri să aibă viziuni, să fie "visători", să poată înfrunta cu îndrăzneală şi curaj timpurile viitoare, este necesar ca să asculte visele profetice ale părinţilor lor (cf. Il 3,2). Dacă vrem ca fiii noştri să fie formaţi şi pregătiţi pentru ziua de mâine, nu numai învăţând limbi (ca să dau un exemplu) vor reuşi. Este necesar ca să se conecteze, ca să cunoască rădăcinile lor. Numai aşa vor putea zbura la înălţime, altminteri vor fi luaţi de "viziunile" altora. Şi revin asupra acestui lucru; sunt obsedat, probabil, dar... Părinţii trebuie să facă spaţiu copiilor pentru a vorbi cu bunicii. De atâtea ori bunicul sau bunica este în azilul de bătrâni şi nu merg să-i viziteze... Trebuie să vorbească. Chiar trecând peste părinţi, dar să ia rădăcinile bunicilor. Bunicii au această calitate a transmiterii istoriei, a credinţei, a apartenenţei. Şi fac asta cu înţelepciunea celui care este în prag, gata să plece. Revin, am spus asta, uneori, asupra textului din Ioel 3,1: "Bătrânii voştri vor avea vise şi vor profeţii fiii voştri şi fiicele voastre". Şi voi sunteţi puntea. Astăzi nu-i lăsăm pe bunici să viseze, îi rebutăm. Această cultură îi rebutează pe bunici pentru că bunicii nu produc: asta este "cultura rebutului". Însă bunicii pot să viseze numai atunci când se întâlnesc cu viaţa nouă, atunci visează, vorbesc... Dar gândiţi-vă la Simeon, gândiţi-vă la acea sfântă bârfitoare de Ana care mergea dintr-o parte în alta spunând: "Este acela! Este acela!". Şi acest lucru este frumos, acest lucru este frumos. Sunt bunicii care visează şi dau copiilor o apartenenţă de care au nevoie. Mi-ar plăcea ca în acest laborator intergeneraţional să faceţi o cercetare a cugetului despre asta. A găsi istoria concretă în bunici. Şi a nu-i lăsa deoparte. Nu ştiu dacă asta am spus-o o dată, dar mie îmi vine în amintire o istorie pe care când eram copil m-au învăţat-o una dintre cele două bunici ale mele. Era odată într-o familie bunicul văduv: locuia într-o familie, dar era îmbătrânit şi când mâncau îi cădea un pic supa sau saliva şi se murdărea un pic. Şi tatăl a decis să-l pună să mănânce singur în bucătărie, "astfel putem invita prieteni...". Aşa a fost. După câteva zile, se întoarce de la muncă şi-l găseşte pe copil care se juca folosind ciocan, cuie, bucăţi de lemn... "Dar ce faci?" - "O masă" - "O masă, de ce?" - "O masă pentru a mânca" - "Dar pentru ce?" - "Pentru ca atunci când tu îmbătrâneşte, să poţi mânca singur, acolo". Acest copil a înţeles cu intuiţie unde erau rădăcinile.

3. În mişcare

A-i educa pe adolescenţi în mişcare. Adolescenţa este o fază de trecere în viaţă nu numai a copiilor voştri, ci a întregii familii - toată familia este în fază de trecere - voi ştiţi bine asta şi o trăiţi; şi ca atare, în globalitatea sa, trebuie s-o înfruntăm. Este o fază-punte, şi pentru acest motiv adolescenţii nu sunt nici de aici nici de acolo, sunt pe drum, în tranzit. Nu sunt copii (şi nu vor să fie trataţi ca atare) şi nu sunt adulţi (dar vor să fie trataţi ca atare, în special la nivel de privilegii). Trăiesc tocmai această tensiune, înainte de în ei înşişi şi apoi cu aceia care îi înconjoară . Caută mereu confruntarea, întreabă, discută totul, caută răspunsuri; şi uneori nu ascultă răspunsurile şi pun o altă întrebare înainte ca părinţii să spună răspunsul... Trec prin diferite stări sufleteşti, şi familiile împreună cu ei. Însă, permiteţi-mi să vă spun că este un timp preţios în viaţa copiilor voştri. Un timp dificil, e adevărat. Un timp de schimbări şi de instabilitate, e adevărat. O fază care prezintă mari riscuri, fără îndoială. Dar, mai ales, este un timp de creştere pentru ei şi pentru toată familia. Adolescenţa nu este o patologie şi nu putem s-o înfruntăm ca şi cum ar fi o patologie. Un copil care trăieşte adolescenţa sa (oricât de dificil poate să fie pentru părinţi) este un copil cu viitor şi speranţă. Mă preocupă de atâtea ori tendinţa actuală de "a medicaliza" precoce pe copiii noştri. Pare că totul se rezolvă medicalizând, sau controlând totul cu sloganul "a exploata la maxim timpul", şi astfel rezultă că agenda copiilor este una mai rea decât aceea a unui înalt conducător.

De aceea insist: adolescenţa nu este o patologie pe care trebuie s-o combatem. Face parte din creşterea normală, naturală a vieţii copiilor noştri. Unde este viaţă este mişcare, unde este mişcare sunt schimbări, căutare, incertitudini, este speranţă, bucurie precum şi nelinişte şi dezolare. Să încadrăm bine discernămintele noastre în cadrul proceselor vitale previzibile. Există margini pe care este necesar să le cunoaştem pentru a nu ne alarma, pentru a nu fi nici neglijenţi, ci să ştim să însoţim şi să ajutăm la creştere. Nu este total indiferent, dar nici nu are totul aceeaşi importanţă. De aceea trebuie să se discearnă care bătălii trebuie duse şi care nu. În asta foloseşte mult a asculta cupluri cu experienţă, care deşi nu ne vor da niciodată o reţetă, ne vor ajuta cu mărturia lor să cunoaştem marginea aceasta sau aceea sau gama de comportamente.

Băieţii noştri şi fetele noastre încearcă să fie şi vor să se simtă - logic - protagonişti. Nu le place deloc să se simtă comandaţi sau să răspundă la "ordine" care vin de la lumea adultă (urmează regulile de joc ale "complicilor" lor). Caută acea autonomie complice care îi face să simtă că "se comandă singuri". Şi aici trebuie să fim atenţi la unchi, mai ales la acei unchi care nu au copii sau care nu sunt căsătoriţi... Primele vorbe urâte, eu le-am învăţat de la un unchi "burlac" [râd]. Unchii, pentru a câştiga simpatia nepoţilor, de atâtea ori nu fac bine. Unchiul era cel care ne dădea pe ascuns ţigări, nouă... Lucruri din acele timpuri. Şi acum... Nu spun că sunt răi, dar trebuie să fim atenţi. În această căutare de autonomie pe care vor s-o aibă băieţii şi fetele găsim o bună oportunitate, în special pentru şcoli, parohii şi mişcări ecleziale. A stimula activităţi care să-i pună la încercare, care să-i facă să se simtă protagonişti. Au nevoie de asta, să-i ajutăm! Ei caută în multe moduri "ameţeala" care să-i facă să se simtă vii. Aşadar, să le-o dăm! Să stimulăm tot ceea ce îi ajută să transforme visele lor în proiecte şi ca să poată descoperi că tot potenţialul pe care-l au este o punte, o trecere spre o vocaţie (în sensul mai amplu şi frumos al cuvântului). Să le propunem ţinte ample. Să nu-i lăsăm singuri. De aceea, să-i provocăm mai mult decât ne provoacă ei. Să nu lăsăm ca "ameţeala" s-o primească de la alţii, care nu fac decât să pună în pericol viaţa lor: să le-o dăm noi. Însă ameţeala corectă, care să satisfacă această dorinţă de a se mişca, de a merge înainte. Noi vedem în atâtea parohii, care au această capacitate de "a-i lua" pe adolescenţi...: "Aceste trei zile de vacanţă, să mergem la munte, să facem ceva...; sau să mergem să văruim şcoala aceea dintr-un cartier sărac care are nevoie...". A-i face protagonişti a ceva.

Asta cere să se găsească educatori capabili să se angajeze în creşterea copiilor. Cere educatori stimulaţi de iubire şi de pasiunea de a face să crească în ei viaţa Duhului lui Isus, de a-i face să vadă că a fi creştini cere curaj şi este un lucru frumos. Pentru a-i educa pe adolescenţii de astăzi nu putem continua să folosim un model de instruire simplu şcolar, numai de idei. Nu. Trebuie urmat ritmul creşterii lor. Este important de a-i ajuta să dobândească autostimă, să creadă că realmente pot reuşi în ceea ce îşi propun. În mişcare, mereu.

4. O educaţie integrată

Acest proces cere să se dezvolte în manieră simultană şi integrată diferitele limbaje care ne constituie ca persoane. Adică să-i învăţăm pe copiii noştri să integreze tot ceea ce sunt şi ceea ce fac. Am putea s-o numim o alfabetizare socio-integrată, adică o educaţie bazată pe intelect (capul), pe afecte (inima) şi pe acţiune (mâinile). Asta va oferi copiilor noştri posibilitatea unei creşteri armonioase la nivel nu numai personal, ci în acelaşi timp social. Este urgent de creat locuri în care fragmentarea socială să nu fie schema dominantă. În acest scop trebuie învăţat să se gândească ceea ce se simte şi se face, să se simtă ceea ce se gândeşte şi se face, să se facă ceea ce se gândeşte şi se simte. Adică să se integreze cele trei limbaje. Un dinamism de capacitate pus în slujba persoanei şi a societăţii. Asta va ajuta aşa încât copiii noştri să se simtă activi şi protagonişti în procesele lor de creştere şi îi va face să se simtă şi chemaţi să participe la construirea comunităţii.

Vor să fie protagonişti: să le dăm spaţiu pentru ca să fie protagonişti, orientându-i - desigur - şi dându-le instrumentele pentru a dezvolta toată această creştere. Pentru aceasta consider că integrarea armonioasă a diferitelor ştiinţe - a minţii, a inimii şi a mâinilor - îi va ajuta să construiască personalitatea lor. Adesea credem că educaţia înseamnă a împărţi cunoştinţe şi de-a lungul drumului lăsăm nişte analfabeţi emotivi şi copii cu atâtea proiecte neîmplinite pentru că n-au găsit cine să-i înveţe să "facă". Am concentrat educaţia în creier neglijând inima şi mâinile. Şi aceasta este şi o formă de fragmentare socială.

În Vatican, atunci când gărzile îşi iau rămas-bun, eu îi primesc, unul câte unul, pe cei care îşi iau rămas-bun. Alaltăieri am primit şase. Unul câte unul. "Ce faci, ce veţi face...". Mulţumesc pentru slujire. Şi unul mi-a spus aşa: "Eu voi fi dulgher. Aş vrea să fiu lemnar, dar voi fi dulgher. Pentru că tatăl meu m-a învăţat atâtea lucruri despre asta, precum şi bunicul meu". Dorinţa de "a face": acest tânăr a fost bine educat cu limbajul de a face; şi inima e bună, pentru că se gândea la tatăl şi la bunicul: o inimă afectivă bună. A învăţa "cum se face"... Asta m-a uimit.

5. Da adolescenţei, nu competiţiei

Ca ultim element, este important ca să reflectăm asupra unei dinamici ambientale care ne interpelează pe toţi. Este interesant de observat cu băieţii şi fetele vor să fie "mari" şi cei "mari" vor să fie sau au devenit adolescenţi.

Nu putem ignora această cultură, din moment ce este un aer pe care-l respirăm toţi. Astăzi există un soi de competiţie între părinţi şi copii; diferită de cea din alte epoci în care normal avea loc confruntarea dintre unii şi alţii. Astăzi am trecut de la confruntare la competiţie, care sunt două lucruri diferite. Sunt două dinamici diferite ale spiritului. Copiii noştri astăzi găsesc multă competiţie şi puţine persoane cu care să se confrunte. Lumea adultă a primit ca paradigmă şi model de succes "tinereţea veşnică". Pare că a creşte, a îmbătrâni, "a se învechi" este un rău. Este sinonim cu viaţă frustrată sau epuizată. Astăzi pare că totul trebuie mascat şi disimulat. Ca şi cum însuşi faptul de a trăi nu ar avea sens. Aparenţa, a nu îmbătrâni, a se machia... Mie nu-mi place când îi văd pe cei care îşi vopsesc părul.

Cât de trist este când cineva vrea să facă "lifting" (operaţie estetică) la inimă! Şi astăzi se foloseşte mai mult cuvântul "lifting" decât cuvântul "inimă"! Cât de dureros este când cineva vrea să şteargă «ridurile» atâtor întâlniri, atâtor bucurii şi tristeţi! Îmi vine în minte când marea Anna Magnani a fost sfătuită să facă lifting, a spus: "Nu aceste riduri m-au costat toată viaţa: sunt preţioase!".

Într-un anumit sens aceasta este una dintre ameninţările "inconştiente" cele mai periculoase în educaţia adolescenţilor noştri: a-i exclude din procesele lor de creştere pentru că adulţii ocupă locul lor. Şi găsim atâţia părinţi adolescenţi, atâţia. Adulţi care nu vor să fie adulţi şi vor să se joace de-a adolescenţii pentru totdeauna. Această "marginalizare" poate mări o tendinţă naturală pe care o au copiii de a se izola sau de a frâna procesele lor de creştere datorită lipsei de confruntare. Există competiţia, dar nu confruntarea.

6. "Lăcomia" spirituală

N-aş vrea să închei fără acest aspect care poate să fie o temă-cheie care străbate toate laboratoarele pe care le veţi face: este transversală. Este tema austerităţii. Trăim într-un context de consumism foarte puternic... Şi făcând o legătură între consumism şi ceea ce tocmai am spus: după mâncare, medicamente şi îmbrăcăminte, care sunt esenţiale pentru viaţă, cumpărăturile cele mai puternice sunt produsele de frumuseţe, cosmeticele. Aceasta este statistica! Cosmeticele. Este urât să spun asta. Şi cosmetica, odinioară un lucru mai mult al femeilor, acum este egal în ambele sexe. După cumpărăturile de bază, prima este cosmetica; şi apoi, mascotele [animalele de companie]: alimentare, veterinar... Acestea sunt statisticile. Dar aceasta este o altă temă, cea a mascotelor, pe care n-o voi atinge acum: ne vom gândi mai înainte la asta. Dar să ne întoarcem la tema austerităţii. Trăim, am spus, într-un context de consumism foarte puternic; pare că suntem determinaţi să consumăm consum, în sensul că important este să se consume mereu. Odinioară, persoanelor care aveau această problemă se spunea că aveau o dependenţă de cumpărături. Astăzi nu se mai spune: toţi suntem în acest ritm de consumism. De aceea, este urgent să se recupereze acel principiu spiritual aşa de important şi subevaluat: austeritatea. Am intrat într-un vârtej de consum şi suntem induşi să credem că valorăm prin cât suntem capabili să producem şi să consumăm, prin cât suntem capabili să avem. A educa la austeritate este o bogăţie incomparabilă. Trezeşte dibăcia şi creativitatea, generează posibilităţi pentru imaginaţie şi în special deschide la munca în echipă, în solidaritate. Deschide spre ceilalţi. Există un soi de "lăcomie spirituală". Acea atitudine a celor lacomi care, în loc să mănânce, devorează tot ceea ce îi înconjoară (pare să se îndoape mâncând).

Cred că ne face bine să ne educăm mai bine, ca familie, în această "lăcomie" şi să dăm spaţiu austerităţii drept cale pentru a se întâlni, a face punţi, a deschide spaţii, a creşte cu alţii şi pentru alţii. Asta poate s-o facă numai cel care ştie că este auster; altminteri este un simplu "lacom".

În Amoris laetitia vă spuneam: "Istoria unei familii este brăzdată de crize de tot felul, care sunt şi parte a frumuseţii sale dramatice. Trebuie ajutat să se descopere că o criză depăşită nu duce la o relaţie mai puţin intensă, ci la îmbunătăţirea, la sedimentarea şi la maturizarea vinului unirii.

Nu se trăieşte împreună pentru a fi tot mai puţin fericiţi, ci pentru a învăţa să fie fericiţi în mod nou, începând de la posibilităţile deschise de o nouă etapă" (nr. 232). Mi se pare important a trăi educaţia copiilor pornind de la această perspectivă, ca o chemare pe care Domnul ne-o adresează, ca familie, de a face din această trecere o trecere de creştere, pentru a învăţa să gustăm mai bine viaţa pe care El ne-o dăruieşte.

Asta e ceea ce mi s-a părut să vă spun despre această temă.

(Cuvinte de mulţumire ale cardinalului Vallini)

[Binecuvântare]

Multe mulţumiri! Munciţi bine. Vă urez toate cele bune. Şi înainte!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Notă

¹ "Pentru tineri viitorul este lung şi trecutul este scurt; de fapt, la începutul dimineţii nu există nimic din zi care să se poată aminti, în timp ce se poate spera totul. Ei sunt uşor să se lase înşelaţi, pentru motivul pe care l-am spus, adică pentru că speră cu uşurinţă. Şi sunt mai curajoşi; pentru că sunt impetuoşi şi speră cu uşurinţă şi dintre aceste două calităţi prima îi împiedică să le fie frică, a doua îi face încrezători; de fapt, nimeni nu se teme când este mânios, şi faptul de a spera vreun bine dăruieşte încredere. Şi sunt indignabili" (Aristotel, Retorica, II, 12, 2).

lecturi: 24.