Sfânta Liturghie şi impunerea pallium-ului noilor mitropoliţi. Omilia Sfântului Părinte Francisc (bazilica vaticană, joi, 29 iunie 2017)

Liturgia de astăzi ne oferă trei cuvinte esenţiale pentru viaţa apostolului: mărturisire, persecuţie, rugăciune.

Mărturisirea este aceea a lui Petru în Evanghelie, când întrebarea Domnului din generală devine particulară. De fapt, Isus întreabă mai întâi: "Cine spun oamenii că este Fiul Omului?" (Mt 16,13). Din acest "sondaj" reiese din mai multe părţi că poporul îl consideră pe Isus un profet. Şi atunci Învăţătorul le pune discipolilor întrebarea cu adevărat decisivă: "Dar voi cine spuneţi că sunt eu?" (v. 15). În acest moment răspunde numai Petru: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu" (v. 16). Iată mărturisirea: a recunoaşte în Isus pe Mesia cel aşteptat, Dumnezeul cel viu, Stăpânul propriei vieţi.

Această întrebare vitală Isus ne-o adresează astăzi nouă, nouă tuturor, îndeosebi nouă păstorilor. Este întrebarea decisivă, în faţa căreia nu sunt valabile răspunsuri de circumstanţă, pentru că este în joc viaţa: şi întrebarea vieţii cere un răspuns de viaţă. Pentru că la puţin foloseşte a cunoaşte articolele de credinţă dacă nu este mărturisi Isus Domn al propriei vieţi. Astăzi El ne priveşte în ochi şi întreabă: "Cine sunt eu pentru tine?". Ca şi cum ar spune: "Mai sunt eu Domnul vieţii tale, direcţia inimii tale, motivaţia speranţei tale, încrederea ta de neclintit?". Cu sfântul Petru, şi noi reînnoim astăzi alegerea noastră de viaţă ca discipoli şi apostoli; trecem din nou de la prima la a doua întrebare a lui Isus, pentru a fi "ai săi" nu numai în cuvinte, ci cu faptele şi în viaţă.

Să ne întrebăm dacă suntem creştini de salon, care bârfesc despre cum merg treburile în Biserică şi în lume, sau apostoli pe drum, care-l mărturisesc pe Isus cu viaţa pentru că îl au pe El în inimă. Cine îl mărturiseşte pe Isus ştie că nu este ţinut numai să dea păreri, ci să dea viaţa; ştie că nu poate să creadă în mod lânced, ci este chemat să "ardă" din iubire; ştie că în viaţă nu poate "pluti" sau aranja în bunăstare, ci trebuie să rişte să iasă în larg, relansând în fiecare zi în dăruirea de sine. Cine îl mărturiseşte pe Isus face ca Petru şi Paul: îl urmează până la sfârşit; nu până la un anumit punct, ci până la capăt şi îl urmează pe calea sa, nu pe căile noastre. Calea sa este calea vieţii noi, a bucuriei şi a învierii, calea care trece prin cruce şi persecuţii.

Iată al doilea cuvânt, persecuţii. Nu numai Petru şi Paul şi-au dat sângele pentru Cristos, ci întreaga comunitate la începuturi a fost persecutată, aşa cum ne-a amintit cartea Faptele Apostolilor (cf. 2,1). Şi astăzi în diferite părţi ale lumii, uneori într-un climat de tăcere - adesea tăcere complice -, atâţia creştini sunt marginalizaţi, calomniaţi, discriminaţi, făcuţi obiect al violenţelor chiar mortale, adesea fără angajarea corespunzătoare a celui care ar putea face să fie respectate drepturile lor sacrosancte.

Aş vrea să subliniez mai ales ceea ce apostolul Paul afirmă înainte de "a fi - aşa cum scrie el - oferit ca jertfă" (2Tim 4,6). Pentru el a trăi era Cristos (cf. Fil 1,21), şi Cristos răstignit (cf. 1Cor 2,1), care şi-a dat viaţa pentru el (cf. Gal 2,20). Astfel, ca discipol fidel, Paul l-a urmat pe Învăţătorul oferind şi el viaţa. Fără cruce nu există Cristos, dar fără cruce nu există nici creştinul. De fapt, "ţine de virtutea creştină nu numai să facă binele, ci şi să ştie să suporte relele" (Augustin, Disc. 46,13), ca Isus. A suporta răul nu înseamnă numai a avea răbdare şi a trage înainte cu resemnare; a suporta înseamnă a-l imita pe Isus: înseamnă a purta povara sa, a-l purta pe umeri pentru El şi pentru alţii. Înseamnă a accepta crucea, mergând înainte cu încredere pentru că nu suntem singuri: Domnul răstignit şi înviat este cu noi. Astfel, cu Paul putem spune că "suntem apăsaţi de necazuri din toate părţile, dar nu striviţi, suntem în cumpănă, dar nu disperaţi; persecutaţi, dar nu abandonaţi" (2Cor 4,8-9).

A suporta înseamnă a şti să învingem cu Isus în maniera lui Isus, nu în maniera lumii. Iată pentru ce Paul - am auzit asta - se consideră un învingător care urmează să primească o coroană (cf. 2Tim 4,8) şi scrie: "am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa" (v. 7). Singura conduită a bătăliei sale bune a fost să trăiască pentru: nu pentru sine însuşi, ci pentru Isus şi pentru ceilalţi. A trăit "alergând", adică fără să se precupeţească, ba chiar consumându-se. Un lucru spune că l-a păstrat: nu sănătatea, ci credinţa, adică mărturisirea lui Cristos. Din iubire faţă de El a trăit încercările, umilirile şi suferinţele, care nu trebuie căutate niciodată, dar trebuie acceptate. Şi astfel, în misterul durerii oferite din iubire, în acest mister pe care atâţia fraţi persecutaţi, săraci şi bolnavi îl întrupează şi astăzi, străluceşte forţa mântuitoare a crucii lui Isus.

Al treilea cuvânt este rugăciune. Viaţa apostolului, care provine din mărturisire şi ajunge în oferire, se scurge în fiecare zi în rugăciune. Rugăciunea este apa indispensabilă care hrăneşte speranţa şi face să crească încrederea. Rugăciunea ne face să ne simţim iubiţi şi ne permite să iubim. Ne face să mergem înainte în momentele întunecate, pentru că aprinde lumina lui Dumnezeu. În Biserică, rugăciunea este cea care ne susţine pe toţi şi ne face să depăşim încercările. Vedem asta iarăşi din prima lectură: "Aşadar, Petru era păzit în închisoare; dar se făceau neîncetat rugăciuni de către Biserică, pentru el, la Dumnezeu" (Fap 12,5). O Biserică ce se roagă este păzită de Domnul şi merge însoţită de El. A ne ruga înseamnă a-i încredinţa drumul, pentru ca să se îngrijească de el. Rugăciunea este forţa care ne uneşte şi ne sprijină, remediul împotriva izolării şi autosuficienţei care conduc la moartea spirituală. Pentru că Duhul de viaţă nu suflă dacă nu ne rugăm şi fără rugăciune nu se deschid închisorile interioare care ne cer prizonieri.

Sfinţii apostoli să ne dobândească o inimă ca a lor, trudită şi împăcată de rugăciune: trudită pentru că cere, bate şi mijloceşte, încărcată de atâtea persoane şi situaţii de încredinţat; dar în acelaşi timp împăcată, pentru că Duhul aduce mângâiere şi tărie atunci când ne rugăm. Cât de urgent este în Biserică să avem maeştri de rugăciune, dar înainte de toate să fim bărbaţi şi femei ai rugăciunii, care trăiesc rugăciunea!

Domnul intervine atunci când ne rugăm, El care este fidel faţă de iubirea pe care i-am mărturisit-o şi ne stă aproape în încercări. El a însoţit drumul apostolilor şi vă va însoţi şi pe voi, iubiţi fraţi cardinali, reuniţi aici în caritatea apostolilor care au mărturisit credinţa cu sângele. Va fi aproape şi de voi, iubiţi fraţi arhiepiscopi care, primind pallium-ul, veţi fi întăriţi să trăiţi pentru turmă, imitându-l pe Bunul Păstor, care vă susţine purtându-vă pe umeri. Acelaşi Domn, care doreşte cu ardoare să vadă reunită în întregime turma sa, să binecuvânteze şi să păzească Patriarhia Ecumenică, pe iubitul frate Bartolomeu şi delegaţia pe care a trimis-o aici în semn de comuniune apostolică.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.