Papa Francisc: Audienţă acordată delegaţilor Confederaţiei Italiene a Sindicatelor Muncitorilor (CISL) (28 iunie 2017)

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă adresez bun-venit cu ocazia congresului vostru şi mulţumesc secretarei generale pentru prezentarea sa.

Aţi ales un moto foarte frumos pentru acest congres: "Pentru persoană, pentru muncă". Persoană şi muncă sunt două cuvinte care pot şi trebuie să stea împreună. pentru că dacă gândim şi spunem muncă fără persoană, munca ajunge să devină ceva inuman, care uitând persoanele se uită şi se pierde pe sine însăşi. Dar dacă gândim persoana fără muncă, spunem ceva parţial, incomplet, pentru că persoana se realizează în plinătate atunci când devine muncitor, muncitoare; pentru că individul se face persoană atunci când se deschide altora, vieţii sociale, când înfloreşte în muncă. Persoana înfloreşte în muncă. Munca este forma cea mai obişnuită de cooperare pe care omenirea a generat-o în istoria sa. În fiecare zi milioane de persoane cooperează pur şi simplu muncind: educându-i pe copiii noştri, acţionând aparate mecanice, îndeplinind lucrări într-un birou... Munca este o formă de iubire civilă: nu este o iubire romantică nici mereu intenţională, ci este o iubire adevărată, autentică, ce ne face să trăim şi duce lumea înainte.

Desigur, persoana nu este numai muncă... Trebuie să ne gândim şi la cultura sănătoasă a repaosului, de a şti să ne odihnim. Asta nu este lene, este o necesitate umană. Când întreb un bărbat, o femeie care are doi, trei copii: "Dar, spuneţi-mi, vă jucaţi cu copiii dumneavoastră? Aveţi acest «răgaz»?" - "Eh, ştiţi, când eu merg la muncă, ei încă dorm, iar când mă întorc, sunt deja la culcare". Acest lucru este inuman. Pentru aceasta, împreună cu munca trebuie să meargă şi cealaltă cultură. Pentru că persoana nu este numai muncă, pentru că nu întotdeauna muncim şi nu întotdeauna trebuie să muncim. Când suntem copii nu muncim şi nu trebuie să muncim. Nu muncim când suntem bolnavi, nu muncim când suntem bătrâni. Există multe persoane care încă nu muncesc, sau care nu mai muncesc. Toate acestea sunt adevărate şi cunoscute, dar trebuie amintite şi astăzi, când există în lume încă prea mulţi copii şi adolescenţi care muncesc şi nu studiază, în timp ce studiul este singura "muncă" bună a copiilor şi a adolescenţilor. Şi când nu întotdeauna şi nu tuturor le este recunoscut dreptul la o pensie justă - justă pentru că nu este nici prea săracă nici prea bogată: "pensiile de aur" sunt o ofensă adusă muncii care nu este mai puţin gravă decât pensiile prea sărace, pentru că fac în aşa fel încât inegalităţile timpului de muncă să devină perene. Sau când un muncitor se îmbolnăveşte şi este rebutat şi de lumea muncii în numele eficienţei - şi în schimb dacă o persoană bolnavă mai reuşeşte, în limitele sale, să muncească, munca desfăşoară şi o funcţie terapeutică: uneori se vindecă muncind cu alţii, împreună cu alţii, pentru alţii.

Este o societate nesăbuită şi mioapă aceea care-i constrânge pe bătrâni să muncească prea îndelung şi obligă o întreagă generaţie de tineri să nu muncească atunci când ar trebui să facă asta pentru ei şi pentru toţi. Când tinerii sunt în afara lumii muncii, firmelor le lipseşte energia, entuziasmul, inovaţia, bucuria de a trăi, care sunt bunuri comune preţioase care fac mai bună viaţa economică şi fericirea publică. Aşadar este urgent un nou pact social uman, un nou pact social pentru muncă, un pact care să reducă orele de muncă ale celui care este în ultima etapă de muncă, pentru a crea loc de muncă pentru tinerii care au dreptul-obligaţia de a munci. Darul muncii este primul dar al taţilor şi mamelor oferit fiilor şi fiicelor, este primul patrimoniu al unei societăţi. Este prima dotă cu care îi ajutăm să-şi ia zborul liber al vieţii adulte.

Aş vrea să subliniez două provocări epocale pe care mişcarea sindicală trebuie să le înfrunte şi să le învingă astăzi dacă vrea să continue să-şi desfăşoare rolul său esenţial pentru binele comun.

Prima este profeţia şi se referă la însăşi natura sindicatului, vocaţia sa cea mai adevărată. Sindicatul este expresie a profilului profetic al societăţii. Sindicatul se naşte şi se renaşte ori de câte ori, ca profeţii biblici, dă glas celui care nu-l are, denunţă săracul "vândut pentru o pereche de sandale" (cf. Am 2,6), îi demască pe cei puternici care calcă în picioare drepturile muncitorilor mai fragili, apără cauza celui străin, a celor din urmă, a celor "rebutaţi". Aşa cum demonstrează şi marea tradiţie a CISL, mişcarea sindicală are marile sale etape atunci când este profeţie. Însă în societăţile noastre capitaliste avansate sindicatul riscă să piardă această natură profetică a sa şi să devină prea asemănătoare cu instituţiile şi cu puterile pe care în schimb ar trebui să le critice. Sindicatul, cu trecerea timpului, a ajuns să se asemene prea mult cu politica, sau mai bine, cu partidele politice, cu limbajul lor, cu stilul lor. Şi în schimb, dacă lipseşte această dimensiune tipică şi diferită, şi acţiunea din cadrul firmelor pierde forţa şi eficacitatea. Aceasta este profeţia.

A doua provocare: inovaţia. Profeţii sunt nişte santinele, care veghează în postul lor de gardă. Şi sindicatul trebuie să vegheze pe zidurile cetăţii muncii, ca santinelă care priveşte şi ocroteşte pe cel care este în cetatea muncii, dar care priveşte şi ocroteşte şi pe cel care este în afara zidurilor. Sindicatul nu-şi desfăşoară funcţia sa esenţială de inovaţie socială dacă veghează numai asupra celor care sunt înăuntru, dacă ocroteşte numai drepturile celui care munceşte deja sau este la pensie. Acest lucru trebuie făcut, dar este jumătate din munca voastră. Vocaţia voastră este să-l ocrotiţi şi pe cel care încă nu are drepturi, cei excluşi de la muncă, excluşi de la drepturi şi de la democraţie.

Capitalismul din timpul nostru nu înţelege valoarea sindicatului, pentru că a uitat natura socială a economiei, a întreprinderii. Acesta este unul dintre păcatele cele mai mari. Economie de piaţă: nu. Spunem economie socială de piaţă, aşa cum ne-a învăţat sfântul Ioan Paul al II-lea: economie socială de piaţă. Economia a uitat natura socială pe care o are ca vocaţie, natura socială a întreprinderii, a vieţii, a legăturilor şi a pactelor. Dar probabil că societatea noastră nu înţelege sindicatul şi pentru că nu-l vede luptând suficient în locurile "drepturilor acelui încă nu", în periferiile existenţiale, între cei rebutaţi ai muncii. Să ne gândim la cei 40% dintre tineri de la 25 de ani în jos, care nu au loc de muncă. Aici. În Italia. Şi voi trebuie să luptaţi acolo! Sunt periferii existenţiale. Nu-l vede luptând printre imigraţi, săraci, care sunt sub zidurile cetăţii; sau nu-l înţelege pur şi simplu pentru că uneori - dar se întâmplă în orice familie - corupţia a intrat în inima unor sindicalişti. Nu vă lăsaţi blocaţi de acest lucru. Ştiu că vă angajaţi deja de mult timp în direcţiile corecte, în special cu migranţii, cu tinerii şi cu femeile. Şi acest lucru pe care-l spun ar putea părea depăşit, dar în lumea muncii femeia este încă de clasa a doua. Voi aţi putea spune: "Nu, dar este întreprinzătoarea aceea, aceea...". Da, dar femeia câştigă mai puţin, este mai uşor exploatată... Faceţi ceva. Vă încurajez să continuaţi şi, dacă este posibil, să faceţi mai mult. A locui în periferii poate să devină o strategie de acţiune, o prioritate a sindicatului de astăzi şi de mâine. Nu există o societate bună fără un sindicat bun şi nu există un sindicat bun care să nu se renască în fiecare zi în periferii, care să nu transforme pietrele rebutate ale economiei în pietre unghiulare. Sindicat este un cuvânt frumos care provine din grecescul "dike", adică dreptate, şi "syn", împreună: syn-dike, "dreptate împreună". Nu există dreptate împreună dacă nu este împreună cu excluşii de astăzi.

Vă mulţumesc pentru această întâlnire, vă binecuvântez, binecuvântez munca voastră şi urez tot binele pentru congresul vostru şi pentru munca voastră zilnică. Şi când noi în Biserică facem o misiune, de exemplu într-o parohie, episcopul spune: "Să facem misiunea pentru ca toată parohia să se convertească, adică să facă un pas spre mai bine". Şi voi "convertiţi-vă": faceţi un pas spre mai bine în munca voastră, care să fie mai bună. Mulţumesc!

Şi acum, vă cer să vă rugaţi pentru mine, pentru că şi eu trebuie să mă convertesc, în munca mea: în fiecare zi trebuie să fac mai bine pentru a ajuta şi a face vocaţia mea. Rugaţi-vă pentru mine şi aş vrea să vă dau binecuvântarea Domnului.

[Binecuvântarea]

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.