Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 28 iunie 2017

Speranţa creştină - 28. Speranţa, forţa martirilor

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi reflectăm asupra speranţei creştine ca forţă a martirilor. Când, în Evanghelie, Isus îi trimite pe discipoli în misiune, nu îi înşală cu miraje de succes uşor; dimpotrivă, îi avertizează clar că vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu comportă mereu o opoziţie. Şi foloseşte şi o expresie extremă: "Veţi fi urâţi - urâţi - de toţi din cauza numelui meu" (Mt 10,22). Creştinii iubesc, dar nu întotdeauna sunt iubiţi. Încă din primul moment Isus ne pune în faţa acestei realităţi: într-o măsură mai mult sau mai puţin puternică, mărturisirea credinţei are loc într-un climat de ostilitate.

Aşadar creştinii sunt bărbaţi şi femei "împotriva curentului". Este normal: pentru că lumea este marcată de păcat, care se manifestă în diferite forme de egoism şi de nedreptate, cine-l urmează pe Cristos merge în direcţia contrară. Nu din spirit polemic, ci din fidelitate faţă de logica Împărăţiei lui Dumnezeu, care este o logică de speranţă, şi se traduce în stilul de viaţă bazat pe indicaţiile lui Isus.

Şi prima indicaţie este sărăcia. Când Isus îi trimite pe ai săi în misiune, pare că pune mai multă grijă în "a-i despuia" decât în "a-i îmbrăca"! De fapt, un creştin care nu este umil şi sărac, dezlipit de bogăţii şi de putere şi mai ales dezlipit de sine, nu se aseamănă cu Isus. Creştinul parcurge drumul său în această lume cu esenţialul pentru drum, însă cu inima plină de iubire. Adevărata înfrângere pentru el sau pentru ea este să cadă în ispita răzbunării şi a violenţei, răspunzând la rău cu rău. Isus ne spune: "Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor" (Mt 10,16). Aşadar, fără fălci, fără gheare, fără arme. Mai degrabă creştinul va trebui să fie prudent, uneori şi isteţ: acestea sunt virtuţi acceptate de logica evanghelică. Însă violenţa, niciodată. Pentru a înfrânge răul, nu se pot împărtăşi metodele răului.

Unica forţă a creştinului este Evanghelia. În timpurile de dificultate, trebuie să se creadă că Isus stă în faţa noastră şi nu încetează să-i însoţească pe discipolii săi. Persecuţia nu este o contradicţie la Evanghelie, ci face parte din ea: dacă l-au persecutat pe Învăţătorul nostru, cum putem spera ca să ne fie scutită lupta? Însă, în mijlocul vârtejului, creştinul nu trebuie să piardă speranţa, crezând că a fost abandonat. Isus îi asigură pe ai săi spunând: "Vă sunt numărate toate firele de păr de pe cap" (Mt 10,30). Ca şi cum ar spune că niciuna dintre suferinţele omului, nici măcar cele mai mici şi ascunse, nu sunt invizibile în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu vede, şi cu siguranţă ocroteşte; şi va dărui răscumpărarea sa. De fapt, există în mijlocul nostru Cineva care este mai puternic decât rău, mai puternic decât mafiile, decât aranjamentele ascunse, ale celui care profită pe pielea celor disperaţi, ale celui care-i striveşte pe alţii cu prepotenţă... Cineva care ascultă din totdeauna glasul sângelui lui Abel care strigă din pământ.

Aşadar, creştinii trebuie să poată fi găsiţi mereu pe "celălalt versant" al lumii, cel ales de Dumnezeu: nu persecutori, ci persecutaţi; nu aroganţi, ci blânzi; nu vânzători de fum, ci supuşi adevărului; nu impostori, ci oneşti.

Această fidelitate faţă de stilul lui Isus - care este un stil de speranţă - până la moarte, va fi numită de primii creştini cu un nume foarte frumos: "martiriu", care înseamnă "mărturie". Existau atâtea alte posibilităţi, oferite de dicţionar: putea să fie numit eroism, abnegaţie, jertfire de sine. Şi în schimb creştinii de la prima oră l-au numit cu un nume care are parfum de ucenicie. Martirii nu trăiesc pentru ei, nu luptă pentru a afirma propriile idei şi acceptă că trebuie să moară numai din fidelitate faţă de Evanghelie. Martiriul nu este nici idealul suprem al vieţii creştine, pentru că mai presus de el este caritatea, adică iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Spune asta foarte bine apostolul Paul în imnul adresat carităţii, înţeleasă ca iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. O spune foarte bine apostolul Paul în imnul adus carităţii: "Şi dacă tot ce am aş da ca hrană săracilor, şi dacă mi-aş da trupul ca să fie ars, dar n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic" (1Cor 13,3). Le repugnă creştinilor ideea că atentatorii sinucigaşi pot să fie numiţi "martiri": nu există nimic în sfârşitul lor care să poată fi apropiat de atitudinea fiilor lui Dumnezeu.

Uneori, citind istoriile atâtor martiri de ieri şi de astăzi - care sunt mai numeroşi decât martirii din primele timpuri - rămânem uimiţi în faţa tăriei cu care au înfruntat încercarea. Această tărie este semn al marii speranţe care-i însufleţea: speranţa sigură că nimic şi nimeni nu-i putea despărţi de iubirea lui Dumnezeu dăruită nouă în Isus Cristos (cf. Rom 8,38-39).

Fie ca Dumnezeu să ne dăruiască forţa de a fi martorii săi. Să ne dăruiască să trăim speranţa creştină mai ales în martiriul ascuns de a face bine şi cu iubire îndatoririle noastre de fiecare zi. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.