Omilia papei în Duminica Rusaliilor (4 iunie 2017)

Se încheie astăzi timpul Paştelui, cincizeci de zile care, de la Învierea lui Isus la Rusalii, sunt marcate în mod special de prezenţa Duhului Sfânt. De fapt, el este darul pascal prin excelenţă. Este Duhul creator, care realizează mereu lucruri noi. Două noutăţi ne sunt arătate în lecturile de astăzi: în prima, Duhul face din ucenici un popor nou; în evanghelie, creează în ucenici o inimă nouă.

Un popor nou. În ziua de Rusalii, Duhul a coborât din cer, în formă de "limbi ca de foc împărţindu-se şi aşezându-se asupra fiecăruia dintre ei [...]. Toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi" (Fap 2,3-4). Aşa descrie cuvântul lui Dumnezeu acţiunea Duhului, care mai întâi se aşază asupra fiecăruia şi apoi îi pune pe toţi în comunicare. Fiecăruia îi dă un dar şi pe toţi îi adună în unitate. Cu alte cuvinte, acelaşi Duh creează diversitatea şi unitatea şi în acest mod plăsmuieşte un nou popor, variat şi unit: Biserica universală. Mai întâi, cu fantezie şi imprevizibilitate, creează diversitatea; de fapt, în orice epocă face să înflorească noi şi variate carisme. Apoi acelaşi Duh realizează unitatea: leagă, adună, recompune armonia: "Cu prezenţa şi acţiunea sa reuneşte în unitate spirite care între ele sunt distincte şi separate" (Ciril din Alexandria, Comentariu asupra Evangheliei după Ioan, XI, 11). Aşa încât să existe unitatea adevărată, cea conform lui Dumnezeu, care nu este uniformitate, ci unitate în diferenţă.

Pentru a face asta este bine să ne ajutăm a evita două ispite frecvente. Prima este aceea de a căuta diversitatea fără unitate. Se întâmplă atunci când vrem să distingem, când se formează grupări şi partide, când ne încăpăţânăm pe poziţii de excludere, când ne închidem în propriile particularisme, eventual considerându-ne cei mai buni sau cei care au întotdeauna dreptate. Sunt aşa-numiţii "păzitori ai adevărului". Atunci se alege partea, nu întregul, apartenenţa la acesta sau la acela înainte de a aparţine Bisericii; se devine "suporteri" departe în loc de a fi fraţi şi surori în acelaşi Duh"; creştini "de dreapta sau de stânga" înainte de a fi ai lui Isus; păzitori inflexibili ai trecutului sau avangardişti ai viitorului înainte de a fi fii umili şi recunoscători ai Bisericii. Aşa este diversitatea fără unitate. În schimb, ispita opusă este aceea de a căuta unitatea fără diversitate. Însă în acest mod unitatea devine uniformitate, obligaţie de a face totul împreună şi totul egal, de a gândi toţi în acelaşi mod mereu. Astfel unitatea ajunge să fie omologare şi nu mai există libertate. Dar, spune sfântul Paul, "unde este Duhul Domnului acolo este libertate" (2Cor 3,17).

Rugăciunea noastră către Duhul Sfânt este, aşadar, să cerem harul de a primi unitatea sa, o privire care îmbrăţişează şi iubeşte, dincolo de preferinţele personale, Biserica sa, Biserica noastră; de a lua asupra noastră unitatea între toţi, de a elimina bârfele care seamănă neghină şi invidiile care otrăvesc, pentru că a fi bărbaţi şi femei ai Bisericii înseamnă a fi bărbaţi şi femei ai comuniunii; este să cerem şi o inimă care să simtă Biserica mamă a noastră şi casă a noastră: casa primitoare şi deschisă, unde se împărtăşeşte bucuria pluriformă a Duhului Sfânt.

Şi ajungem deci la a doua noutate: o inimă nouă. Isus Înviat, arătându-se pentru prima dată ucenicilor, spune: "Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (In 20,22-23). Isus nu-i condamnă pe ucenicii săi, care îl părăsiseră şi îl renegaseră în timpul pătimirii, ci li-l dăruieşte pe Duhul iertării. Duhul este primul dar al Celui Înviat şi este dat înainte de toate pentru a ierta păcatele. Iată începutul Bisericii, iată colantul care ne ţine împreună, mortarul care uneşte cărămizile casei: iertarea. Pentru că iertarea este darul încă unei puteri, este iubirea cea mai mare, aceea care ţine uniţi în pofida a orice, care împiedică prăbuşirea, care dă curaj şi întăreşte. Iertarea eliberează inima şi permite să se reînceapă: iertarea dă speranţă, fără iertare nu se edifică Biserica.

Duhul iertării, care rezolvă totul în înţelegere, ne determină să refuzăm alte căi: cele rapide ale celui care judecă, cele fără ieşire ale celui care închide orice poartă, cele în sens unic ale celui care îi critică pe alţii. În schimb, Duhul ne îndeamnă să parcurgem calea în sens dublu a iertării primite şi a iertării dăruite, a milostivirii divine care devine iubire faţă de aproapele, a carităţii ca "unic criteriu conform căruia totul trebuie să fie făcut sau nefăcut, schimbat sau neschimbat" (Isac de la Stella, Discurs 31). Să cerem harul de a face tot mai frumoasă faţa mamei noastre Biserici reînnoindu-ne cu iertarea şi corectându-ne pe noi înşine: numai atunci vom putea să-i corectăm pe alţii în caritate.

Să cerem asta Duhului Sfânt, foc de iubire care arde în Biserică şi în noi, chiar dacă adesea îl acoperim cu cenuşa păcatelor noastre: "Duh al lui Dumnezeu, Domn care eşti în inima mea şi în inima Bisericii, tu care duci înainte Biserica, plăsmuind-o în diversitate, vino! Pentru a trăi, avem nevoie de tine ca de apă: coboară iarăşi asupra noastră şi învaţă-ne unitatea, reînnoieşte inimile noastre şi învaţă-ne să iubim aşa cum ne iubeşti tu, să iertăm aşa cum ne ierţi tu. Amin".

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.