Papa Francisc: Concelebrare euharistică împreună cu cardinalii prezenţi la Roma, cu ocazia celei de-a 25-a aniversări a hirotonirii episcopale a Sfântului Părinte (27 iunie 2017)

În prima lectură am auzit cum continuă dialogul dintre Dumnezeu şi Abraham, acel dialog care a început cu acel "Ieşi din ţara ta..." (Gen 12,1). Şi în această continuare a dialogului, găsim trei imperative: "Ridică-te!", "priveşte!", "speră!". Trei imperative care marchează drumul pe care trebuie să-l parcurgă Abraham precum şi modul de a face, atitudinea interioară: ridică-te, priveşte, speră.

"Ridică-te!". Ridică-te, mergi, nu sta pe loc. Tu ai o îndatorire, tu ai o misiune şi trebuie s-o împlineşti pe drum. Să nu rămâi aşezat: ridică-te, în picioare. Şi Abraham a început să meargă. Pe drum, mereu. Şi simbolul acestui lucru este cortul. Spune Cartea Genezei că Abraham mergea cu cortul, şi când se oprea era cortul. Niciodată Abraham nu şi-a făcut o casă pentru sine, în timp ce exista acest imperativ: "Ridică-te!". Numai a construit un altar: singurul lucru. Pentru a-l adora pe Cel care îi poruncea să se ridice, să fie pe drum, cu cortul. "Ridică-te!".

"Priveşte!". Al doilea imperativ. "Ridică-ţi ochii şi priveşte din locul în care eşti acum spre nord şi spre sud, spre est şi spre vest" (Gen 13,14). Priveşte. Priveşte orizontul, nu construi ziduri. Priveşte mereu. Şi mergi înainte. Şi mistica [spiritualitatea] orizontului este astfel: cu cât se merge mai înainte, mereu este mai departe orizontul. A îndrepta privirea, a o îndrepta înainte, mergând, dar spre orizont.

Al treilea imperativ: "Speră!". Există acel dialog frumos: "[Doamne,] tu mi-ai dat atâtea, dar moştenitorul va fi acest servitor" . "Moştenitorul va ieşi din măruntaiele tale. Speră!" (cf. Gen 15,3-4). Şi asta, spus unui om care nu putea să aibă moştenire, fie datorită vârstei sale fie datorită sterilităţii soţiei. Dar va fi "din măruntaiele tale". Şi moştenirea ta - din măruntaiele tale - va fi "ca pulberea pământului. Dacă va putea cineva să numere pulberea pământului, va putea să numere şi descendenţa ta" (Gen 13,16). Şi un pic mai înainte: "Priveşte spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri. Aşa va fi descendenţa ta". Şi Abraham a crezut şi Domnul i-a considerat aceasta ca dreptate (cf. Gen 15,5-6). În credinţa lui Abraham începe acea dreptate pe care [apostolul] Paul o va duce mai înainte în explicaţia justificării.

"Ridică-te! Priveşte! - orizontul, fără ziduri, orizontul - Speră!". Şi speranţa este fără ziduri, este pur orizont.

Dar când Abraham a fost chemat, avea mai mult sau mai puţin vârsta noastră: urma să iasă la pensie, la pensie pentru a se odihni... A început la vârsta aceea. Un om bătrân, cu povara bătrâneţii, acea bătrâneţe care aduce durerile, bolile... Dar tu, ca şi cum ai fi un tinerel, ridică-te, mergi, mergi! Ca şi cum ar fi un scoutist: mergi! Priveşte şi speră. Şi acest Cuvânt al lui Dumnezeu este şi pentru noi, care avem o vârstă care este ca aceea a lui Abraham... mai mult sau mai puţin - există câţiva tineri aici, dar majoritatea dintre noi sunt la această vârstă -; şi nouă astăzi Domnul ne spune acelaşi lucru: "Ridică-te! Priveşte! Speră!". Ne spune că nu este ora de a pune viaţa noastră în închidere, de a nu închide istoria noastră, de a nu rezuma istoria noastră. Domnul ne spune că istoria noastră este deschisă, încă: este deschisă până la sfârşit, este deschisă cu o misiune. Şi cu aceste trei imperative ne indică misiunea: "Ridică-te! Priveşte! Speră!".

Vreunul care nu ne iubeşte spune despre noi că suntem gerontocraţia Bisericii. Este o bătaie de joc. Nu înţelege ceea ce spune. Noi nu suntem geronţi: suntem bunici, suntem bunici. Şi dacă nu simţim asta, trebuie să cerem harul de a simţi asta. Bunici la care nepoţii noştri privesc. Bunici care trebuie să le dea lor un sens al vieţii cu experienţa noastră. Bunici care nu sunt închişi în melancolia istoriei noastre, ci deschişi pentru a da asta. Şi pentru noi, acest "ridică-te, priveşte, speră" se numeşte "a visa". Noi suntem bunici chemaţi să visăm şi să dăm visul nostru tineretului de astăzi: are nevoie de asta. Pentru că ei vor lua din visele noastre forţa pentru a profeţi şi a duce înainte misiunea lor.

Îmi vine în mine acel text din Evanghelia lui Luca (2,21-38), Simeon şi Ana: doi bunici, dar câtă capacitate de a visa aveau, aceştia doi! Şi tot acest vis l-au spus, sfântului Iosif, sfintei Fecioare Maria, oamenilor... Şi Ana anunţa peste tot şi spunea: "El este! El este!, şi spunea visul vieţii sale. Şi asta este ceea ce astăzi Domnul ne cere nouă: să fim bunici. Să avem vitalitatea de a da tinerilor, pentru că tinerii aşteaptă asta de la noi; să nu ne închidem, să dăm ceea ce avem mai bun: ei aşteaptă de la experienţa noastră, de la visele noastre pozitive pentru a duce înainte profeţia şi munca.

Îi cer Domnului pentru noi toţi ca să ne dea acest har. Şi pentru cei care încă n-au devenit bunici: îl vedem pe preşedintele [episcopilor] din Brazilia, este un tinerel... dar vei ajunge! Harul de a fi bunici, harul de a visa şi de a da acest vis tinerilor noştri: au nevoie de asta.

[La sfârşitul Liturghiei, înainte de binecuvântare]

Vreau să vă mulţumesc vouă tuturor pentru cuvintele pe care mi le-a adresat cardinalul Sodano, decan. Cu noul vice-decan care este lângă el - multe felicitări! -. Să vă mulţumesc pentru această rugăciune comună la această aniversare, cerând iertarea pentru păcatele mele şi perseverenţa în credinţă, în speranţă, în caritate. Vă mulţumesc mult pentru această companie fraternă şi îi cer Domnului ca să vă binecuvânteze şi să vă însoţească pe drumul slujirii Bisericii. Multe mulţumiri.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 11.