Sunt „venerabili” Van Thuân şi Dalla Costa, cardinali curajoşi împotriva totalitarismelor

De Salvatore Cernuzio

Unul a contrastat persecuţiile, samavolniciile şi oroarea închisorii din partea regimului comunist din Vietnam cu rugăciunea şi iertarea călăilor; celălalt a apărat şi a ajutat cu toate forţele sale victimele din cele două conflicte mondiale care au sfâşiat Italia şi Europa străduindu-se pentru a salva dieceza de Firenze de invazia nazistă şi pentru a alina suferinţele oamenilor. Cei doi cardinali, Francisc Xaveriu Nguyen Van Thuân şi Elia dalla Costa, figuri de referinţă ale Bisericii din secolul al XX-lea, au fost declaraţi astăzi „venerabili” de Papa Francisc care le-a recunoscut virtuţile eroice în audienţa acordată cardinalului prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, Angelo Amato. În afară de decretele lor, au fost autorizate altele numeroase despre cinci venerabili şi patru viitori fericiţi.

Van Thuân avea martiriul în ADN: în 1885 toţi locuitorii satului natal al mamei sale Elisabeth au fost arşi în biserica parohială. A scăpat de măcel numai bunicul, în acea vreme student în Malaiezia. Şi rudele din ramura paternă au fost victime ale persecuţiilor timp de aproape două secole. Oricum, familia a rămas fidelă Bisericii şi n-a renunţat niciodată la credinţa creştină care a fost transmisă tânărului François Xavier graţie mai ales bunicii care, deşi analfabetă, l-a învăţat să se roage şi să recite rozariul, şi mamei care îi povestea istorii din Biblie sau mărturiile martirilor, în special a strămoşilor săi.

Vocaţia sacerdotală a fost aproape o consecinţă naturală pentru François Xavier, care a fost hirotonit la 11 iunie 1953, încheind studiile la Roma cu doctoratul în drept canonic şi continuând slujirea sa în Vietnam ca profesor, rector al seminarului, vicar general şi episcop de Nha Trang. Paul al VI-lea l-a numit arhiepiscop titular de Vadesi şi coadiutor de Saigon în 1975. Tocmai această numire a fost „motivul” arestării sale: comunişti veniţi la Saigon l-au acuzat că este pionul unui „complot între Vatican şi imperialişti”. A ajuns în închisoare unde a rămas timp de treisprezece ani, până în 21 noiembrie 1988, fără proces şi fără sentinţă, petrecând nouă ani în izolare.

Din spatele gratiilor Van Thuân a început să scrie o serie de mesaje comunităţii creştine, graţie ajutorului unui copil care-i procura pe ascuns foile de hârtie şi pe care apoi le ducea fraţilor şi surorilor sale care recopiau şi răspândeau mesajele. Aşa s-a născut cartea „Drumul speranţei”. Acelaşi lucru s-a întâmplat în 1980, în domiciliul obligatoriu la Ginagxá, în Vietnamul de Nord, când, tot noaptea şi în secret, a scris a doua sa carte: „Drumul speranţei în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a Conciliului al II-lea din Vatican” şi apoi a treia: „Pelerinii drumului speranţei”. Vor urma multe alte cărţi, dar după aceea, la Roma, într-o altă viaţă.

Mai întâi a trebuit să îndure mutările în lanţuri într-o altă închisoare, călătoria în vapor cu 1500 de prizonieri înfometaţi, lagărul de reeducare în munţii Vinh-Quang cu alţi 250 de deţinuţi disperaţi. În anii de izolare a alimentat credinţa cu bucăţi de hârtie pe care a prezentat peste 300 de fraze din Evanghelie (nu i-a fost permis să ia cu el Biblia) şi cu Euharistia celebrată cu trei picături de vin şi una de apă în palma mâinii. În fiecare zi, la ora trei după-amiază, celebra liturghia singur, cânta imnuri şi psalmi în latină, franceză şi vietnameză.

Această atitudine i-a uimit pe gardienii săi, aşa încât i s-a cerut să-i înveţe pe agenţii de poliţie limbile străine. În închisoare a reuşit să creeze şi mici comunităţi creştine care se adunau împreună pentru a se ruga împreună şi noaptea, când era posibil, să stea în adoraţie în faţa Euharistiei. Odată, pe munţii Vinh-Phù, a cerut permisiunea să taie o bucată de lemn. A realizat din ea un crucifix, pe care l-a completat cu o bucată un fir electirc din care a scos un lănţişor pentru a-l atârna la gât. Acea cruce Van Thuân a purtat-o mereu cu el, chiar şi după ce Ioan Paul al II-lea l-a creat cardinal la 21 februarie 2001, când şi eliberarea era o amintire îndepărtată.

Tot Wojtyła, cu un an înainte, l-a voit ca să predice exerciţiile spirituale de Postul Mare în Vatican. „Cu un an înainte de al treilea mileniu, un vietnamez va predica exerciţiile spirituale la Curia Romană”, i-a spus el. În 1998 l-a numit şi preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace. Funcţie pe care a menţinut-o până la 16 septembrie 2002 după o lungă boală. Avea 74 de ani.

În schimb, cardinalul dalla Costa a fost mai longeviv: a murit la 89 de ani. Ani, aceştia, dedicaţi toţi în slujba faţă de ceilalţi, în special faţă de victimele celor două războaie tragice din secolul al XX-lea. Ca paroh de Schio – unde a rămas timp de 12 ani – în provincia Vicenza unde s-a născut, a fost în linia întâi în ajutoare organizând primirea răniţilor, refugiaţilor şi soldaţilor care se întorceau de pe front. Pentru această operă i-a fost conferită Crucea de Cavaler a Coroanei Italiei şi, la 23 mai 1923, a fost numit episcop de Padova, unde a reparat peste 50 de biserici parohiale şi case parohiale, distruse sau deteriorate de evenimentele războiului.

La 19 decembrie 1931 a primit numirea de arhiepiscop de Firenze. Cu el a reînflorit viaţa spirituală a oraşului crinului şi determinarea sa pastorală a apropiat diferiţi intelectuali şi oameni de cultură, între care Giorgio La Pira. La cinci ani de la războiul mondial s-a opus violenţelor, denunţărilor, deportărilor, răpirilor, torturilor şi executărilor, din orice parte ar veni ele. A coborât personal în străzile bombardate pentru a-i ajuta pe cei răniţi şi a se ruga pentru cei morţi; s-a implicat cu orice mijloc pentru a salva viaţa condamnaţilor politici şi mai ales evrei, salvând peste 300: 110 evrei italieni şi 220 străini. În noiembrie 2012 a fost recunoscut „Drept între naţiuni” de Yad Vashem, Muzeul Holocaustului din Ierusalim.

Ca la Padova, după război a început să resconstruiască biserici şi case parohiale distruse şi să întărească comunitatea eclezială, zguduită de doliu şi suferinţe. A trăit izolat, sărac şi în rugăciune în ultimii trei ani ai vieţii sale. A murit în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1961, lăsând diferite scrieri. În ianuarie 1981, la douăzeci de ani de la moarte, dieceza de Firenze a demarat cauza de beatificare care cu recunoaşterea virtuţilor eroice din partea Papei Francisc marchează un nou pas.

Cu celelalte decrete promulgate astăzi a fost recunoscută o minune petrecută cu mijlocirea a patru venerabili, care vor fi proclamaţi fericiţi: părintele Francesco Solano Casey, numit şi „capucinul cel mai cunoscut printre americani”, Maria a Zămislirii (înainte de voturi, Adelaide de Batz de Trenquelléon), fondatoare a Fiicelor Mariei Neprihănite; germana Chiara Fey, fondatoare a Institutului Surorilor Săracului Prunc Isus; argentiniana Caterina di Maria, fondatoarea Congregaţiei Surorilor Slujitoare ale Preasfintei Inimi a lui Isus. Papa a recunoscut şi minunea slujitorului lui Dumnezeu Luciano Botovasoa, laic şi tată de familie, din ordinul terţiar, ucis din ură faţă de credinţă la Vohipeno, în Madagascar, la 17 aprilie 1947.

Printre noii venerabili, ale căror virtuţi eroice au fost recunoscute, figurează în schimb: sora ursulină Giovanna Meneghini; Vincenza Cusmano, prima superioară generală a Congregaţiei Slujitoarelor Sărace; Alessandro Nottegar, laic şi tată de familie, fondator al Comunităţii Regina Pacis; laica Edvige Carboni; Maria Guadalupe Ortiz de Landázuri y Fernández de Heredia, din prelatura personală „Sfânta Cruci şi Opus Dei”.

(După Vatican Insider, 4 mai 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.