Papa Francisc: Concelebrare euharistică la Genova

Piaţa Kennedy, sâmbătă 27 mai 2017

Am ascultat ceea ce Isus Înviat le spune discipolilor înainte de înălţarea sa: "Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ" (Mt 28,18). Puterea lui Isus, forţa lui Dumnezeu. Această temă străbate lecturile de astăzi: în prima Isus spune că nu le revine discipolilor să cunoască "timpurile sau momentele pe care Tatăl le-a stabilit prin propria autoritate", dar le promite "putere de la Duhul Sfânt" (Fap 1,7-8); în a doua, sfântul Paul vorbeşte despre "imensa măreţie a puterii sale faţă de noi" şi "tăria puterii sale" (Ef 1,19). Dar în ce constă această forţă, această putere a lui Dumnezeu?

Isus afirmă că este o putere "în cer şi pe pământ". Este înainte de toate puterea de a lega cerul şi pământul. Astăzi celebrăm acest mister, pentru că atunci când Isus s-a înălţat la Tatăl, trupul nostru uman a trecut pragul cerului: omenitatea noastră este acolo, în Dumnezeu, pentru totdeauna. Acolo este încrederea noastră, pentru că Dumnezeu nu se va dezlipi niciodată de om. Şi ne mângâie faptul de a şti că în Dumnezeu, cu Isus, este pregătit pentru fiecare dintre noi un loc: un destin de fii înviaţi ne aşteaptă şi pentru aceasta într-adevăr merită să trăim aici pe pământ căutând lucrurile de sus unde se află Domnul nostru (cf. Col 3,1-2). Iată ce a făcut Isus, cu puterea sa de a lega pentru noi pământul cu cerul.

Dar această putere a sa nu s-a terminat odată ce s-a înălţat la cer; continuă şi astăzi şi durează pentru totdeauna. De fapt, chiar înainte de a se urca la Tatăl, Isus a spus: "Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20). Nu este un mod de a spune, o simplă asigurare, ca atunci când înainte de a pleca într-o călătorie lungă se spune prietenilor: "mă voi gândi la voi". Nu, Isus este într-adevăr cu noi şi pentru noi: în cer îi arată Tatălui omenitatea sa, omenitatea noastră; îi arată Tatălui rănile sale, preţul pe care l-a plătit pentru noi; şi astfel "este mereu viu pentru a mijloci" (Evr 7,25) în favoarea noastră. Iată cuvântul-cheie al puterii lui Isus: mijlocire. Isus la Tatăl mijloceşte în fiecare zi, în fiecare moment pentru noi. În fiecare rugăciune, în fiecare cerere a noastră de iertare, mai ales la fiecare Liturghie, Isus intervine: îi arată Tatălui semnele vieţii sale oferite - am spus aceasta -, rănile sale, şi mijloceşte, dobândind milostivire pentru noi. El este "avocatul" nostru (cf. 1In 2,1) şi, când avem vreo "cauză" importantă, să facem bine să i-o încredinţăm, să-i spunem: "Doamne Isuse, mijloceşte pentru mine, mijloceşte pentru noi, mijloceşte pentru persoana aceea, mijloceşte pentru situaţia aceea...".

Această capacitate de a mijloci Isus ne-a dăruit-o şi nouă, Bisericii sale, care are puterea şi chiar obligaţia de a mijloci, de a se ruga pentru toţi. Putem să ne întrebăm, fiecare dintre noi se poate întreba: "Eu mă rog? Şi toţi, ca Biserică, creştini, exercităm această putere ducând la Dumnezeu persoanele şi situaţiile?". Lumea are nevoie de asta. Noi înşine avem nevoie de asta. În zilele noastre alergăm şi lucrăm aşa de mult, ne angajăm pentru multe lucruri; însă riscăm să ajungem seara obosiţi şi cu sufletul îngreunat, asemenea unei nave încărcată cu marfă care după o călătorie obositoare se întoarce în port cu voinţa de a fi descărcată şi de a stinge luminile. Trăind mereu între atâtea alergări şi lucruri de făcut, ne putem rătăci, ne putem închide în noi înşine şi putem deveni neliniştiţi pentru nimic. Ca să nu fim scufundaţi de acest "rău de a trăi", să ne amintim în fiecare zi "să aruncăm ancora în Dumnezeu": să-i ducem Lui poverile, persoanele şi situaţiile, să-i încredinţăm totul. Aceasta este forţa rugăciunii, care leagă cerul şi pământul, care îi permite lui Dumnezeu să intre în timpul nostru.

Rugăciunea creştină nu este un mod pentru a sta un pic mai în pace cu noi înşine sau a găsi ceva armonie interioară; noi ne rugăm pentru a duce totul la Dumnezeu, pentru a-i încredinţa lumea: rugăciunea este mijlocire. Nu este linişte, este caritate. Înseamnă a cere, a căuta, a bate (cf. Mt 7,7). Înseamnă a intra în joc pentru a mijloci, insistând cu asiduitate la Dumnezeu unii pentru alţii (cf. Fap 1,14). A mijloci fără a înceta: este prima noastră responsabilitate, pentru că rugăciunea este forţa care face ca lumea să meargă înainte; este misiunea noastră, o misiune care în acelaşi timp costă trudă şi dăruieşte pace. Iată puterea noastră: a nu prevala sau a striga mai tare, conform logicii acestei lumi, ci a exercita forţa blândă a rugăciunii, cu care se pot opri şi războaiele şi se poate obţine pacea. Aşa cum Isus mijloceşte mereu pentru noi la Tatăl, tot aşa noi discipolii săi să nu încetăm niciodată să ne rugăm pentru a apropia pământul de cer.

După mijlocire se evidenţiază, din evanghelie, un al doilea cuvânt-cheie care revelează puterea lui Isus: vestirea. Domnul îi trimite pe ai săi să-l vestească doar cu puterea Duhului Sfânt: "Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile" (Mt 28,19). Mergeţi! Este un act de extremă încredere în ai săi: Isus se încrede în noi, crede în noi mai mult decât credem noi în noi înşine! Ne trimite în pofida lipsurilor noastre; ştie că nu vom fi niciodată perfecţi şi că, dacă aşteptăm să devenim mai buni pentru a evangheliza, nu vom începe niciodată.

Însă pentru Isus este important ca imediat să depăşim o mare imperfecţiune: închiderea. Pentru că evanghelia nu poate să fie închisă şi sigilată, pentru că iubirea lui Dumnezeu este dinamică şi vrea să ajungă la toţi. Aşadar, pentru a vesti, trebuie să mergem, să ieşim din noi înşine. Cu Domnul nu putem să stăm liniştiţi, aşezaţi comod în propria lume sau în amintirile nostalgice din trecut: cu el este interzis să ne tolănim în siguranţele dobândite. Siguranţa pentru Isus se află în a merge, cu încredere: acolo se revelează forţa sa. Pentru că Domnul nu apreciază viaţa fără griji şi comodităţile, ci incomodează şi relansează mereu. Ne vrea în ieşire, liberi de tentaţia de a ne mulţumi când ne simţim bine şi avem totul sub control.

"Mergeţi", ne spune şi astăzi Isus, care la Botez a conferit fiecăruia dintre noi puterea vestirii. De aceea a merge în lume cu Domnul aparţine identităţii creştinului. Nu este numai pentru preoţi, surori, consacraţi: este a tuturor creştinilor, este identitatea noastră. A merge în lume cu Domnul: aceasta este identitatea noastră. Creştinul nu stă pe loc, ci merge: cu Domnul spre ceilalţi. Însă creştinul nu este un alergător care aleargă nebuneşte sau un cuceritor care trebuie să ajungă înaintea celorlalţi. Este un pelerin, un misionar, un "maratonist care speră": blând dar hotărât în mers; încrezător şi în acelaşi timp activ; creativ dar mereu respectuos; întreprinzător şi deschis; harnic şi solidar. Cu acest stil să parcurgem drumurile din lume!

Ca pentru discipolii de la origini, locurile noastre de vestire sunt drumurile din lume: mai ales acolo Domnul aşteaptă să fie cunoscut astăzi. Ca la începuturi, doreşte ca vestirea să fie dusă nu cu forţa noastră, ci cu forţa sa: nu cu forţa lumii, ci cu forţa limpede şi blândă a mărturiei bucuroase. Şi acest lucru este urgent, fraţi şi surori! Să-i cerem Domnului harul de a nu ne fosiliza pe chestiuni care nu sunt centrale, ci să ne dedicăm pe deplin urgenţei misiunii. Să lăsăm altora bârfele şi discuţiile prefăcute ale celui care se ascultă numai pe sine însuşi, şi să lucrăm concret pentru binele comun şi pentru pace; să intrăm în joc cu curaj, convinşi că este mai multă bucurie în a da decât în a primi (cf. Fap 20,35). Domnul înviat şi viu, care mijloceşte mereu pentru noi, să fie forţa mergerii noastră, curajul drumului nostru.

Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.