Reflecţie la solemnitatea Înălţării la cer a Domnului nostru Isus Cristos, Anul A - 2017

"Isus s-a înălţat la cer, a dus robia roabă şi a dat daruri oamenilor" (Ef 4,8).

Biserica, ai cărei fii se cheamă "teofili" (cf. Fap 1,1, iubitori de Dumnezeu, celebrează astăzi cu bucurie, la 40 de zile după învierea Domnului, solemnitatea înălţării la cer a Domnului nostru Isus Cristos. Este zi de bucurie, căci după cum învierea lui Cristos a însemnat şi învierea noastră, tot astfel înălţarea lui Cristos înseamnă şi înălţarea noastră. Deja, cineva cu un trup ca al nostru a înviat şi s-a înălţat cu trupul şi sufletul la cer. Este vorba de Sfânta Fecioară Maria. Ea este o icoană a Bisericii (cf. LG 68); ea este şi o garanţie că toţi cei care cred în Cristos vor avea parte de înviere şi de înălţare.

Lecturile biblice de astăzi ne spun: În timp ce apostolii erau cu ochii aţintiţi spre cer, Isus s-a înălţat (cf. Fap 1,1-11). Dumnezeu se înalţă în strigăte de bucurie, Domnul se înalţă în sunete de trâmbiţă (cf. Ps 47,6). Dumnezeu l-a aşezat la dreapta sa, în ceruri (cf. Ef 1,20). Lui Isus înălţat la cer i-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28,18).

De fapt: "Nimeni nu a urcat la cer în afară de cel care a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer (cf. In 3,13). "Cel ce s-a coborât este acelaşi cu cel ce s-a suit mai presus de toate cerurile ca să umple toate lucrurile" (Ef 4,10). De aceea, sfântul Augustin (354-430) ne spune: "Isus nu a părăsit cerul atunci când s-a coborât la noi şi nici nu s-a îndepărtat de noi atunci când s-a urcat la cer".

Înălţarea este actul prin care Domnul Isus şi-a încheiat umblarea sa vizibilă prin lumea de păcate; este actul prin care şi-a încheiat lucrarea încredinţată de Tatăl, aceea de a ne mântui din robia diavolului, a păcatului şi a morţii; este actul prin care Tatăl confirmă ca acceptată jertfa lui Isus de la cruce pentru mântuirea noastră; este actul prin care Isus este răsplătit de Tatăl pentru împlinirea lucrării sale (cf. Mc 16,19); este actul prin care Isus este glorificat după umilinţele Calvarului (cf. Fil 2,9-11); este actul prin care Isus primeşte de la Tatăl toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28,18); este actul prin care firea omenească este înălţată la cer, acolo unde îi este locul; este actul prin care Isus devine Marele nostru preot curat şi desăvârşit (cf. Evr 7,26-27), singurul nostru mijlocitor divin la Tatăl ceresc (cf. 1Tim 2,5; Evr 8,6; 1In 2,1), cel care neobosit mijloceşte şi se roagă pentru noi zi şi noapte (cf. In 17,9; Lc 22,32: Rom 8,34), făcând ineficientă pâra continuă şi răutăcioasă a vrăjmaşului nostru (cf. Ap 12,10).

Sfântul Luca ne spune că, atunci când Isus s-a înălţat la cer, el i-a binecuvântat pe ucenicii săi (cf. Lc 24,51). Acest lucru îl făceau numai marii preoţi. Isus, devenit Mare preot al credinţei noastre, prin jertfa de sine, mai mult ca marii preoţi din vechime, Aron (cf. Lev 9,22) şi Simon (cf. Sir 50, 22-23), care binecuvântau poporul după fiecare jertfă solemnă, a primit autoritatea şi puterea de a binecuvânta poporul credincios, cu roadele jertfei sale pascale. Într-adevăr, astăzi prin înălţarea sa la cer, Isus a înălţat nu numai inima noastră la cer (cf. Col 3,1-2), dar a înălţat şi fiinţa noastră întreagă la cer (cf. Ef 2,6), prin trupul său luat de la Preacurata Fecioară Maria (cf. Mt 1,23), ca să fim siguri de locul pe care ni l-a câştigat în cer prin moartea sa pe cruce şi prin învierea sa. "Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când s-a adus jertfă pe sine însuşi" (Evr 7,26-27).

Din pregătirea noastră creştină ştim că mântuirea este un proces lung şi anevoios, un proces care a început imediat după păcatul primilor oameni, Adam şi Eva, din Eden, prin promisiunea unui mântuitor din partea Tatălui ceresc (cf. Gen 3,15) şi care proces lung şi anevoios se va încheia şi se va desăvârşi numai în împărăţia cerurilor, acolo unde Isus, noul Adam, îşi va aduce Mireasa, Biserica, în fericirea veşnică (cf. Ap 22,17). Atunci Biserica va domni veşnic împreună cu Isus Cristos, aşa cum o regină domneşte alături de rege, soţul ei.

Toţi oamenii cuprinşi în acest arc de timp, Edenul pământesc - Paradisul ceresc, oameni care au moştenit păcatul lui Adam şi al Evei (cf. Rom 5,12), fiecare după răspunsul său de credinţă dat la chemarea lui Dumnezeu la mântuire, va ajunge sau nu în împărăţia cerurilor, deschisă şi câştigată pentru păcătoşii convertiţi, de Isus cel promis şi trimis de Tatăl ceresc, prin puterea Duhului Sfânt.

Da, mântuirea noastră începută în Eden se va desăvârşi numai în împărăţia cerurilor, acolo unde Isus îşi va duce Biserica. Însă această mântuire mare nu trebuie să lase indiferent pe nici un om căzut în păcat, aşa cum spune Biblia (cf. Evr 2,3), căci mântuirea este o lucrare divino-umană, unde sunt implicate toate persoanele divine, toţi îngerii, dar şi toţi oameni nominal. Este lucrare care cuprinde mai multe etape legate strâns între ele şi fiecare dintre ele cu o deschidere spre viitor, spre desăvârşirea care va avea loc împărăţia cerurilor. Dacă înşelătorul ne-a voit răul cel mai mare posibil prin atragerea în păcat, Dumnezeu cel întreit şi unic, prin atragerea la sine, prin crucea şi înălţarea lui Cristos (cf. In 12,32), ne-a voit binele cel mai mare posibil, ajungerea din paradisul pământesc de unde am căzut, în paradisul ceresc şi schimbarea chipului pământesc al lui Adam cu chipul ceresc al lui Isus (cf. 1Cor 15,49).

Aşa cum oamenii au împărţit istoria în antică, medievală şi modernă, tot astfel şi autorii sacri ai Bibliei au împărţit istoria mântuirii în perioade de timp, după cum Dumnezeu a lucrat la crearea şi fericirea omului şi după cum oamenii căzuţi au răspuns. Astfel avem: perioada inocenţei edenice, perioadă încheiată cu uneltirea satanei şi izgonirea omului din rai (Gen 1-3); perioada omului căzut până la darea Legii de pe Sinai (cf. Rom 2,12-16; 5,13-14), perioadă încheiată cu purificarea prin potop, prin împrăştierea de la turnul Babel şi robia egipteană; perioada omului căzut de după darea Legii de pe Sinai (cf. Gal 3,19-25; 1Cor 9,20), perioadă încheiată prin deschiderea către naţiunile păgâne; perioada venirii lui Isus şi a lucrării sale de la cruce, perioadă pregătită intens de profeţi (cf. 1Cor 15,3-4), perioadă încheiată cu trimiterea ucenicilor în lumea întreagă ca să vestească Evanghelia mântuirii prin har (cf. Mt 28,19; In 1,17; Ef 2,8); perioada trimiterii de către Isus înviat a Duhului Sfânt de la Tatăl (cf. In 14,16), care din nucleul primilor ucenici a născut şi crescut Biserica, noul popor al lui Dumnezeu ridicat din toate popoarele (cf. Rom 6,14; 10,4; Gal 3,8), perioadă care se va încheia prin venirea "Zilei Domnului" (cf. Fap 2,20). Va urma apoi perioada Judecăţii (Is 24,1-22; Ap 3,10), care se va încheia prin nimicirea lui anticrist, prin nimicirea lui satan, prin nimicirea morţii şi prin judecată de pe urmă. Iar la final va fi perioada slavei viitoare, unde Dumnezeu, îngerii buni şi omul mântuit se vor petrece veşnic împreună (cf. Ap 21,3).

Acum omenirea şi noi, Biserica, am ajuns în perioada istoriei mântuirii, a lui Isus şi a Duhului Sfânt, care împreună lucrează în Biserică pentru mântuirea a câtor mai mulţi oameni, până la desăvârşirea ei din paradis. De aceea, Isus, înainte de evenimentele Calvarului a spus ucenicilor săi: "Este în folosul vostru ca să mă duc" (In 16,7).

Şi de ce este în folosul nostru pentru ca Isus să plece pentru un timp de la noi? Domnul nostru Isus Cristos s-a mai înălţat la cer pentru a înălţa la cer firea noastră omenească răscumpărată; pentru ca să ducă în robie robia noastră (cf. Ef 4,8: Ps 68,18), aşa cum erau duse în pustiu păcatele evreilor, ca să fim siguri că am scăpat de ea (cf. Lev 16,22). Apoi Isus s-a înălţat la cer pentru a ne pregăti un loc în casa Tatălui veşnic unde să ne ducă la a doua sa venire (cf. In 14,2-3), unde să petrecem împreună cu el, cu Persoanele divine şi cu îngerii (cf. In 17,24), unde să stăm veşnic la masă împreună cu el (cf. In 14,23; Ap 3,20), la acea masă unde el însuşi ne va servi (cf. Lc 12,37). Apoi Isus s-a înălţat la cer şi pentru a ne atrage pe toţi la sine (cf. In 12,32). Un suflet ales auzind aceste cuvinte a spus. "Dumnezeul meu, eu sunt făptura ta. Tu ai zis: Toate le voi trage la mine, trage-mă şi pe mine la tine! Ia-mă şi pe mine sus la tine în cer!

Deci, a fost şi este în folosul nostru ca Isus să plece de la noi pentru un timp, pentru a deschide şi următoarea etapă a mântuirii noastre, etapa lucrării Duhului Sfânt (In 16,7-15), apropiind astfel timpul mântuirii.

Odată cu înălţarea lui Isus la cer a început aşa-zisul "timp al Bisericii", un timp de desăvârşire colectivă şi personală, un timp de propovăduire publică şi curajoasă, un timp în care, progresiv, mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, trebuie să ajungă la cunoştinţa tuturor oamenilor.

Începând cu înălţarea sa la cer, Cristos Isus, deşi este preamărit deasupra cerurilor, el continuă să fie prezent şi să sufere încă pe pământ toate necazurile pe care le îndură ucenicii săi, mădularele Bisericii sale. Despre acest lucru ne-a vorbit însuşi Isus când a făcut să se audă acel glas adresat prigonitorului Saul din Tars: "Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti" (Fap 9,4)? Isus însuşi era prigonit în creştini. De asemenea: "Am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc..." (Mt 25,35). Isus însuşi flămânzeşte, însetează şi umblă gol în creştinii săraci. Da, în tot acest timp, până la întoarcerea sa, până la venirea sa de-a doua, Isus va suferi în noi, iar noi vom purta crucea sa, împlinind în trupurile şi sufletele noastre, tot ceea ce a lipsit suferinţelor lui pentru trupul său care este Biserica (cf. Col 1,24).

Toate aceste suferinţe neplăcute sunt necesare: ca îngheţul, ca vântul şi ca ploaia rece pentru semănături; ele ne vor folosi la desăvârşirea personală, dar şi la desăvârşirea fraţilor noştri. Suferinţa pentru apostolat şi pentru mântuire poate fi amară, dar nu poate rea niciodată; din contra ea este un foarte bun medicament divin. Isus însuşi s-a desăvârşit prin pătimire (cf. Evr 2,10). Apostolul Ioan a avut viziunea paradisului în exil (cf. Ap 1,9). Ştefan l-a văzut pe Isus înălţat şi glorificat la dreapta lui Dumnezeu pe când era lapidat (cf. Fap 7,56). Iosif a ajuns pe tronul Egiptului aruncat într-o fântână şi apoi într-o închisoare nedreaptă (cf. Gen 37,24).

Trimiterea ucenicilor în misiune de către Isus la înălţarea sa la cer, are un corespondent în Vechiul Testament. Este vorba de răpirea lui Ilie la cer (cf. 2Rg 2,9-15). Într-o zi, acest mare profet se găsea aproape de râul Iordan cu ucenicul său Eliseu. Acesta, ştiind că învăţătorul său se pregăteşte să-l părăsească, îi cere ca moştenire "duhul său îndoit". Profetul i-l promite, dar numai cu o condiţie: "Dacă mă vei vedea când mă voi îndepărta de tine". Pe neaşteptate, apare un car cu cai de foc şi, în timp ce Eliseu privea spre cer, Ilie este răpit într-un vârtej de vânt. Din acel moment Eliseu a primit spiritul învăţătorului şi puterea de a-i continua misiunea în această lume. Cărţile Regilor ne relatează că Eliseu a săvârşit minuni mult mai mari ca ale lui Ilie: A curăţit cu sare apele contaminate ale Ierihonului care fuseseră contaminate (cf. 2Rg 2,18-22). L-a dat şi apoi l-a înviat pe fiul femeii din Sunem (cf. 2Reg 4,17.35). A înmulţit pâinile în timp de foamete (cf. 2Rg 4,42). L-a vindecat de lepră pe Neeman, generalul sirian (cf. 2Rg 5,14), etc.

Isus ni l-a trimis şi nouă pe Duhul Sfânt de la Tatăl, fără măsură, (cf. In 3,34) ca să-i putem continua misiunea şi să putem face lucrări mai mari decât ale lui, pentru că el se urcă la Tatăl (cf. In 14,12). Şi aşa a fost şi este. Isus n-a convertit niciodată 3000 de suflete într-o zi, apostolii da (cf. Fap 2,41). Isus n-a vindecat niciodată numai cu umbra sa, apostolii da (cf. Fap 5,15). Isus n-a ajuns cu Evanghelia până la marginile pământului, apostolii da (cf. Rom 15,24-28). Iar astăzi, chiar cu preţul suferinţelor şi prigoanelor, misionari sunt prezenţi pe toate meridianele pământului.

Cu alte cuvinte Isus în ziua înălţării sale la cere, ne dă la toţi ucenicii săi, "ordinul de plecare drum" şi "foaia de parcurs a lucrării noastre" pentru a-i continua şi desăvârşi lucrarea, asigurându-ne în acelaşi timp de prezenţa şi asistenţa sa divină: "Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii" (cf. Mt 28,20). Şi astfel, Evanghelia lui Emanuel se încheie în acelaşi fel cum a început: "Dumnezeu este cu noi" (cf. Mt 1,23).

Sfântul apostol Paul spune: "Cel ce s-a coborât este acelaşi care s-a înălţat mai presus de ceruri ca să umple întreg universul" (cf. Ef 4,10). Şi cu ce să umple universul? Tot el răspunde: "Pe unii i-a pus să fie apostoli, pe alţii să fie profeţi, pe unii i-a pus să fie evanghelişti, pe alţii să fie păstori şi învăţători, spre a forma sfinţii, să-şi îndeplinească misiunea lor, ca să fie zidit trupul lui Cristos, încât să ajungă toţi la unirea în credinţă şi la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu" (Ef 4,11-13). Da, Evanghelia mântuirii, trebuie să ajungă la "toate neamurile" (cf. Mt 28,19), iar noi "teofilii" (cf. Fap 1,1) care formăm Biserica, am fost rânduiţi să fim: apostolii, profeţii, evangheliştii, păstorii, învăţătorii şi sfinţii, prin care toţi oamenii să ajungă la credinţă şi la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu (cf. Ef 4,11-13).

La înălţarea sa la cer, Isus le dă celor unsprezece ucenici ai săi porunca: "Faceţi ucenici din toate neamurile" (cf. Mt 28,19). Asta coincide cu porunca: "Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea" (Mt 21,28-32). Pentru un fiu este o plăcere să lucreze pentru tatăl său. Isus, Fiul lui Dumnezeu, a considerat a fi o bucurie de face lucrările Tatăl său: "Cât este ziua, trebuie să lucrez lucrările celui ce m-a trimis; vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze" (In 9,4); "Fac lucrările Tatălui meu" (In 10,37).

Viaţa noastră schimbată după viaţa lui Isus (cf. 1In 2,6), este primul şi cel mai la îndemână mijloc pentru a face apostolat: "Dacă deci aţi înviat împreună cu Cristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu. Când se va arăta Cristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu el în slavă" (Col 3,1-4).

Sfântul Vasile cel Mare (330-379), în Scrisoare unei văduve, Epistola 111, vorbeşte despre secretul vânătorilor de porumbei sălbatici. Ca să prindă porumbei, prinde unul, îl îmblânzeşte până acolo că vine şi se hrăneşte din palmă. Apoi îl unge cu un ulei special şi îi dă drumul să zboare spre ceilalţi porumbei. Mireasma acestui ulei face ca toţi ceilalţi porumbei să-l urmeze în colivia stăpânului său. Ungând aripile sufletului cu uleiul Duhului Sfânt, trimis de Isus de la Tatăl, vom zbura în lumea acesta pentru a atrage şi pe alţii oameni pierduţi la Dumnezeul milostivirilor.

Biblia scoate în evidenţă faptul că timpul pentru lucrarea de a câştigă sufletele pentru Domnul, este limitat. De aceea, vorbeşte despre: "Astăzi", dacă auziţi glasul lui" (cf. Evr 3,7); despre: "Acum" este ziua mântuirii" (cf. 2Cor 6,1.3); "Acum" este "vremea îndurării" (cf Is.49,8). Deci, să ne grăbim!

Un autor din zilele noastre spunea: "Astăzi Cristos nu mai are alte mâini decât mâinile noastre; nu mai are alte picioare decât picioarele noastre; nu mai are altă gură decât gura noastră; nu mai are altă Biblie în care să citească lumea decât pe noi. Noi suntem ultimul mesaj al lui Dumnezeu pentru lume".

Dacă până acum nu am ştiut toate acestea, avem o mângâiere în Biblie: "Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care l-a rânduit şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă de netăgăduit, prin faptul că l-a înviat din morţi" (Fap 17,30-31).

Pr. Ioan Lungu
 

lecturi: 58.