Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat participantelor la capitulul general al Discipolelor Evlavioase ale Învăţătorului Divin (22 mai 2017)

Dragi surori,

Vă adresez bun-venit vouă tuturor şi salut cordial pe noua superioară generală şi pe noile consiliere. Urez ca acest timp forte care este capitulul general să aducă roade evanghelice îmbelşugate în viaţa Institutului vostru.

Roade, înainte de toate, de comuniune. Deschise la Duhul Sfânt, Învăţător al diversităţii, Învăţător al unităţii în diferenţe, veţi umbla într-o comuniune între voi care să respecte pluralitatea, care să vă determine să ţeseţi în mod neobosit unitatea în diferenţele legitime, ţinând cont şi de faptul că sunteţi prezente în diferite ţări şi culturi. "Cum să permitem fiecăruia să se exprime, să fie primit cu darurile sale specifice, să devină pe deplin coresponsabil?" (Scrisoarea apostolică A tutti i consacrati, 21 noiembrie 2014, II, 3). Cultivând atenţia şi primirea reciprocă; practicând corectarea fraternă şi respectul faţă de surorile mai slabe; crescând în spiritul trăirii împreună; scoţând din comunitate diviziunile, invidiile, bârfele; spunându-se lucrurile cu sinceritate şi caritate. Da, şi se poate trăi astfel. Toate celelalte lucruri pe care le-am spus înainte distrug, distrug congregaţia.

Roade de comuniune cu fraţii şi surorile din Familia Paulină. Aveţi în comun părintele şi fondatorul, preotul Giacomo Alberione, şi misiunea: a duce bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru Evanghelia, îndeosebi, în cazul vostru, prin slujirea liturgică şi îngrijirea preoţilor. Este frumos acest lucru.

Roade de comuniune cu celelalte carisme. Este momentul sinergiei tuturor consacraţilor, pentru a primi bogăţiile celorlalte carisme şi a le pune pe toate în slujba evanghelizării, rămânând fideli faţă de propria identitate. "Nimeni nu construieşte viitorul izolându-se, nici singur cu propriile forţe" (ibid.). Pentru aceasta vă invit să cultivaţi dialogul şi comuniunea cu celelalte carisme şi să combateţi în orice mod autoreferenţialitatea. Este urât când un consacrat sau o consacrată este autoreferenţial, care este mereu în faţa oglinzii ca să se privească. Este urât.

În sfârşit, roade de comuniune cu bărbaţii şi femeile din timpul nostru. Dumnezeul nostru este Dumnezeul istoriei şi credinţa noastră este o credinţă care acţionează în istorie. În întrebările şi în aşteptările bărbaţilor şi femeilor de astăzi găsim indicaţii importante pentru urmarea noastră a lui Cristos.

Capitlul este timp de ascultare a Domnului care ne vorbeşte prin semnele timpurilor; timp de ascultare reciprocă şi de aceea de deschidere la ceea ce Domnul comunică prin intermediul fraţilor; timp de confruntare senină şi fără prejudecăţi între propriile proiecte şi cele ale altora. Toate acestea cer deschidere de minte şi de inimă. În acest sens, capitulul este un timp propice pentru a exercita spiritul exodului şi al ospitalităţii: a ieşi din sine pentru a primi cu bucurie partea de adevăr pe care celălalt mi-o comunică şi a merge împreună spre adevărul deplin, unicul care ne face liberi (cf. In 8,32).

A asculta surorile. Cred că unul dintre apostolatele cele mai importante astăzi este apostolatul urechii: a asculta. A asculta surorile, precum şi bărbaţii şi femeile de astăzi, şi a împărtăşi cu ei: aceste atitudini sunt necesare pentru un capitul bun şi pentru o sănătoasă viaţă fraternă în comunitate, în a cărei creştere toţi se simt implicaţi, toţi dau şi toţi primesc. Nu încetaţi să vă exercitaţi încontinuu în arta ascultării şi a împărtăşirii. În acest timp de mari provocări, care cer consacraţilor fidelitate creativă şi căutare pasionată, ascultarea şi împărtăşirea sunt mai necesare ca oricând, dacă vrem ca viaţa noastră să fie pe deplin semnificativă pentru noi înşine şi pentru persoanele pe care le întâlnim.

În acest scop este necesar de menţinut un climat de discernământ, pentru a recunoaşte ceea ce aparţine Duhului şi ceea ce îi este contrar. În faţa noastră se deschide o lume de posibilităţi. Cultura în care suntem cufundaţi ni le prezintă pe toate ca valabile, toate ca bune, dar dacă nu vrem să cădem victime ale culturii zapping şi, uneori, ale unei culturi a morţii, trebuie să mărim habitus-ul discernământului, să ne formăm şi să formăm la discernământ. Nu încetaţi să cereţi personal şi comunitar: "Doamne, ce vrei să fac?", "Ce vrei să facem?".

Capitulul este şi timp pentru a reînnoi docilitatea faţă de Duhul Sfânt care însufleţeşte profeţia. Aceasta este o valoare la care nu se poate renunţa pentru viaţa consacrată, deoarece ea este o formă specială de participare la misiunea profetică a lui Cristos. Asta comportă a fi îndrăzneţi şi umili în acelaşi timp, pasionaţi de Dumnezeu şi de umanitate, pentru a deveni purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu împotriva răului şi împotriva oricărui păcat (cf. Vita consecrata, 84).

Fiind consacrate să trăiţi, în primul rând, profeţia bucuriei. Aceasta este pe primul loc. Pe primul loc este profeţia bucuriei: bucuria Evangheliei. Este o profeţie. Astăzi lumea are nevoie de asta: acea bucurie care se naşte din întâlnirea cu Cristos într-o viaţă de rugăciune personală şi comunitară, în ascultarea zilnică a Cuvântului, în întâlnirea cu fraţii şi surorile, într-o viaţă fraternă bucuroasă în comunitate, care include fragilitatea, şi în îmbrăţişarea trupului lui Cristos în cei săraci. Profeţi ai unei bucurii care se naşte din faptul de a ne simţi iubiţi şi iertaţi, pentru că suntem iubiţi.

Bucuria este o realitate frumoasă în viaţa multor consacraţi, dar este şi o mare provocare pentru noi toţi. O urmare tristă este o tristă urmare! Şi bucuria autentică, non-autoreferenţială sau autocomplăcută, este mărturia cea mai credibilă a unei vieţi depline (cf. In 10,10), pentru că în ea "transpare bucuria şi frumuseţea de a trăi Evanghelia şi de a-l urma pe Cristos" (Scrisoarea apostolică A tutti i consacrati, 21 noiembrie 2014, II, 1).

În acelaşi timp, această bucurie care umple inimile voastre şi se manifestă pe feţele voastre vă va conduce să ieşiţi spre periferii participând la bucuria Bisericii care este evanghelizarea. Dar pentru a face asta trebuie să fie o bucurie adevărată, nu o bucurie machiată! Nu vă machiaţi bucuria. Evanghelizarea, când suntem convinşi că Isus este Vestea Bună, este bucurie şi fericire pentru toţi. Această bucurie îndepărtează de la noi cancerul resemnării, rod al lenei care usucă sufletul. Vă rog, surori resemnate nu! Bucurie. Dar diavolul va spune: "Dar suntem puţine, nu avem vocaţii...". Şi astfel îşi lungeşte faţa, jos, jos, jos... şi se pierde bucuria şi ajungem în acea resemnare. Nu, nu se poate trăi aşa: speranţa lui Isus Cristos este bucurie.

Vă încurajez să fiţi şi profeţi ai speranţei, cu ochii îndreptaţi spre viitor, acolo unde Duhul vă împinge, pentru a continua să facă lucruri mari cu voi (cf. Vita consecrata, 110). Sfântul Ilariu din Poitiers, în Comentariu la psalmi (118, 15, 7), devenea ecou al unei întrebări pe care mulţi o puneau şi o pun şi astăzi creştinilor: "O, creştinilor, unde este speranţa voastră?". Fiind consacraţi ştim că nu putem să fim surzi la această întrebare. Ca toţi discipolii lui Isus ştim că speranţa este o responsabilitate pentru noi, pentru că am fost chemaţi să răspundem la ea oricui ne-ar cere cont (cf. 1Pt 3,15). Speranţa care nu dezamăgeşte nu se bazează pe numere sau pe opere, ci pe Cel pentru care nimic nu este imposibil (cf. Lc 1,37).

Sfântul Augustin spune că "numai speranţa ne face propriu-zis creştini" (Cetatea lui Dumnezeu, 6, 9, 5). Şi într-o altă operă afirmă: "Viaţa noastră, acum, este speranţă, după aceea va fi veşnicie" (Comentariu la psalmi 103, 4, 17). Numai speranţa ne permite să mergem pe drumul vieţii, numai ea ne face capabili de viitor. Isus Cristos este speranţa noastră (cf. 1Tim 1,1): în El am pus încrederea noastră (cf. 2Tim 1,12) şi cu puterea Duhului Sfânt putem fi profeţi de speranţă.

Cu această încredere şi această tărie vă repet: nu vă uniţi cu profeţii de nenorocire, care aduc atâta daună Bisericii şi vieţii consacrate; nu cedaţi în faţa ispitei aţipirii - ca apostolii în Ghetsemani - şi a disperării. Întăriţi vocaţia voastră de "sentinele ale dimineţii" (cf. Is 21,11-12) pentru a putea vesti altora venirea zorilor. Treziţi lumea, luminaţi viitorul! Mereu cu zâmbetul, cu bucuria, cu speranţa.

Mulţumesc, pentru ceea ce sunteţi, pentru ceea ce faceţi şi pentru modul în care îl faceţi, şi aici în Cetatea Vaticanului. Multe mulţumiri! Maria Mama noastră cu privirea sa să vă ocrotească şi Domnul să vă binecuvânteze, să vă arate Faţa sa, să vă dăruiască pace şi milostivire.

Vă rog, rugaţi-vă pentru mine!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.