Reflecţie la comemorarea sfântului Iosif Muncitorul - 2017

"Tot ceea ce faceţi cu dragă inimă, ca pentru Dumnezeu şi nu ca pentru oameni" (Col 3,23).

După ce la 19 martie am celebrat cu bucurie sărbătoarea sfântului Iosif, soţul feciorelnic al preacuratei fecioare Maria şi tatăl purtător de grijă a lui Isus, omul ales ce a avut credinţa, speranţa şi iubirea de Dumnezeu şi de oameni, mai mare ca cea a patriarhilor, a profeţilor şi a drepţilor Vechiului Testament, iată că astăzi, 1 mai, îl celebrăm din nou pe sfântul Iosif, dar de data aceasta ca patron al muncitorilor, al acelor muncitori care lucrează cu bucurie la planul lui Dumnezeu de mântuire, care lucrează cu dragoste spre cinstea şi slava lui Dumnezeu şi spre folosul lor şi al semenilor lor.

"De ce o dublă sărbătoare în cinstea sfântului Iosif la catolici?", m-a întrebat într-o zi o persoană. Pentru oricine întreabă la fel, răspunsul îl poate afla răspunzând singur la o altă întrebare: De ce o cunună de sărbători în cinstea Preasfintei Fecioare Maria?

Aşa cum o cinstim pe Fecioara Maria: născută, prezentată la templu, binevestită de înger, lăudată ca născătoare de Dumnezeu, salutată de Simeon şi Ana ca aleasa atinsă de sabia dureri, chemată în ajutor la nunta din Cana, lăudată de evanghelişti ca aleasă, îndurerată, adormită, înviată, înălţată, glorificată cu trupul şi sufletul la cer, prezentă în multe apariţii pe pământ... pentru a dezvălui în ea destinul pământesc şi ceresc al fiecărui creştin bun din Biserica lui Isus (cf. LG 63 şi 68); tot astfel îl cinstim şi pe sfântul Iosif într-o dublă sărbătoarea, la 19 martie şi 1 mai, pentru a dezvălui şi din viaţa lui destinul vremelnic şi veşnic al fiecărui creştin.

Sfântul Iosif pe care îl celebrăm astăzi era de condiţie socială modestă, de meserie dulgher, nu înţelept în felul lumii (cf. 1Cor 1,26-31), dar având înţelepciunea celor mici (cf. Mt 11,25). Pe el l-a chemat Dumnezeu să colaboreze la planul său de mântuire al tuturor oamenilor, prin Cristos şi Duhul Sfânt, pornind de la condiţia sa simplă şi de la meseria lui de lemnar, lucrând nu după voinţa lui proprie, ci după voinţa divină.

Tot astfel, fiecare botezat este ales şi chemat de Dumnezeu ca şi sfântul Iosif de cele mai multe ori dintre oamenii cei simplii (cf. 1Cor 1,26-31), şi făcut asemenea lui colaborator al planului său de mântuire, slujind în această lume după voinţă lui Dumnezeu şi nu după voinţa proprie, sau după mentalitatea lumii, ca apoi la final, asemenea sfintei Fecioare Maria şi sfântului Iosif să ajungă în cer lângă Isus. Deci, în Iosif, ca şi în Maria, ne este descoperit destinul nostru vremelnic şi veşnic.

Apoi, în sărbătoarea sfântului Iosif, ne este descoperit că Dumnezeu nu face deosebire între oameni (cf. Rom 10,12) şi că cine slujeşte în curăţie de inimă îi este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni (cf. Rom 14,18). Dumnezeu îi cheamă la colaborare, la misiune şi apoi la glorie veşnică pe orice om dispus să răspundă şi să colaboreze în ascultare la planul său. Să-l luăm de exemplu pe David, strămoşul lui Iosif din Nazaret. Pe timpul lui David, Dumnezeu avea nevoie de un om care să lupte cu uriaşul Goliat care îi denigra numele lui Dumnezeu şi al poporului ales. Toţi se temeau să meargă şi să lupte cu Goliat, chiar şi viteazul rege Saul (cf. 1Sam 17,10-11). Atunci s-a ridicat copilul David care încrezător total în Dumnezeu s-a oferit să lupte cu uriaşul David, folosind mijloacele proprii vârstei lui copilăreşti, o praştie cu pietricele. Cu praştia lui a mers la luptă contra uriaşului Goliat care era bine înarmat pe care îl biruie şi îl ucide (cf. 1Sam 17,37.49-50). Pentru această implicare în cauza sa, Dumnezeu l-a făcut pe David rege pe pământ şi în cer. Pe orice om care se implică în cauza cinstirii sale şi în cauza mântuirii oamenilor, Dumnezeu îl va face să domnească cu el în cer (cf. Lc 22,29).

Pentru a putea înţelege mai bine colaborarea dulgherului Iosif la planul divin de mântuire al tuturor oamenilor, trebuie să pornim reflecţia noastră de la pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 13,54-58) şi chiar de la câteva versete mai sus, începând de la parabolele comorii ascunse în ogor, a mărgăritarului de mare preţ (cf. Mt 13,44-46), şi a năvodului aruncat în mare (cf. Mt 13, 47-50), parabole care preced fragmentul evanghelic de astăzi.

Prin cele două scurte parabole ale comorii şi ale mărgăritarului (cf. Mt 13,44-46), Isus subliniază două adevăruri minunate: mai întâi prin ele ne arată preţul nespus de mare pe care el l-a plătit pentru a-şi dobândi şi mântui Biserica sa, adică pe noi, căci a plătit la cruce vânzându-se pe sine şi tot ce avea. Iar în al doilea rând Isus subliniază bucuria pe care el a găsit-o dobândind Biserica sa.

Apoi, prin parabola năvodului aruncat în mare (cf. Mt 13,47-50), Isus subliniază că Biserica dobândită de el la cruce, începută mai întâi cu cei 12 apostoli şi cu nişte ucenici scoşi de el din marea lumii, - adevărate comori şi mărgăritare frumoase pentru el - aceasta trebuie să crească printr-un "pescuit" continuu şi eficient în marea lumii şi a popoarelor, până la venirea sa de-a doua, pentru a umple paradisul cu membrii ei. Interesant de observat este faptul că în Biserica lui Isus, "peştele" adus în barca Bisericii, devine imediat "pescar de alţi peşti", adică noul ucenic devine imediat "pescar de oameni", aşa a voit Isus (cf. Mt 4,19; Mc 1,17).

Isus, spunând că nu toţi "peştii prinşi" vor fi dintre cei buni, adică, nu toţi noii ucenici vor credincioşi autentici, vrea să ne atenţioneze că evaluarea calităţii "peştilor prinşi" nu este treaba noastră, această misiune aparţinând îngerilor săi, ca şi alegerea grâului de neghină (cf. Mt 13,41); treaba noastră ca "pescari de oameni" este ca să prindem cât mai mulţi "peşti", să câştigăm cât mai multe suflete pe care să le aducem la el şi să ne analizăm pe "noi înşine" dacă am rămas "peşti buni" şi "pescari buni".

Pentru această evaluare proprie avem ca ajutor un text al Scripturii care ne spune că peştele bun se recunoaşte după "solzi" şi după "înotătoare" (cf. Lev 11,9-11). Deci, prin analogie, adevăratul creştin se recunoaşte după armura sa morală (cf. Ef 6,11-13) şi după capacitatea sa de a rezista la presiunea duhului acestei lumi (cf. 1Pt 5,8-9), lucruri la care mulţi creştini pică textul.

Apoi, conform textului evangheliei de astăzi, cuvintele Scripturii, din care fac parte şi cuvintele lui Isus şi ale apostolilor săi, constituie pentru fiecare dintre ucenicii lui Isus, "visteria divină" din care pot scoate cele mai valoroase "lucruri noi şi lucruri vechi" (cf. Mt 13,52).

Surprinzător este faptul că mulţi n-au venit la Isus pentru el era "fiul tâmplarului". Mândri din fire, iudeii aşteptau un Mesia care să fie un fiu de mare rege şi venit dintr-un loc necunoscut (cf. In 7,27). Dar tocmai aşa era Isus, un mare rege venit din înaltul cerului (cf. In 7,28). Isus este regele regilor, este Fiul lui Dumnezeu (cf. In 18,36), el are cea mai mare împărăţie, împărăţia cerurilor (cf. Lc 22,29), el are şi cea mai mare putere, puterea de a da viaţă morţilor şi viaţă veşnic fericită tuturor celor credincioşi (cf. Ap 1,18). Toate aceste Isus le-a arătat lumii întregi în viaţa sa publică şi mai ales la moartea şi la învierea sa, dar ei au fost orbi ca să le vadă, căci mândria întunecă orice minte. De aceea ochii multor oameni sunt încă ţinuţi de un "văl misterios" ca să nu-l cunoască. Când însă cineva se converteşte şi vine la Isus, acest văl se ridică şi el vede limpede (cf. Ex 34,29-35; 2Cor 3,7-16).

Pericopa evanghelică de astăzi vrea să ne spună că sfântul Iosif a fost unul din acei oameni fericiţi care a văzut dumnezeirea lui Isus dincolo de vălul trupului şi smereniei sale şi s-a pus în slujba lui Isus după voinţa lui Dumnezeu. Dar în acelaşi timp vrea să ne spună că şi pe noi Dumnezeu ne cheamă să facem la fel.

Concret, ce a lucrat sfântul Iosif? Când Dumnezeu i-a cerut lui Iosif să colaboreze la planul său de mântuire, i-a cerut câteva lucruri punctuale: să se căsătoreasca cu persoana voită de providenţa sa şi nu cu una plănuită de Iosif (cf. Mt 1,19); să accepte lucrarea făcută de maiestatea sa prin Duhul Sfânt în Maria (cf. Mt 1,20); să introducă Pruncul în familia umană şi mesianică a lui David; să impună Copilului născut din Maria numele de Isus (cf. Mt 1,21), nume care exprimă voinţa lui Dumnezeu ca toţi oamenii să ajungă la mântuire (cf. 1Tim 2,4); să hrănească şi să ocrotească pe Prunc şi pe mama lui. Iar Iosif a făcut toate acestea şi şi-a împlinit toate responsabilităţile faţă de Isus şi faţă de Maria: "Când s-a trezit din somn, Iosif a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului" (Mt 1,24).

Din prima lectură ne lămurim bine că lucrarea de colaborare a lui Iosif la planul de mântuire al lui Dumnezeu, a început în familie şi s-a desfăşurat în familie: "Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ»" (Gen 1,27-28).

Marea taină şi marea revelaţie a sărbătorii de astăzi este aceea că cooperarea omului cu Dumnezeu începe în propria-i familie, începe de la căsătoria omului după voinţa lui Dumnezeu şi cu educarea copiilor în spiritul Legii lui Dumnezeu. Creştinii colaboratori la planul divin de mântuire al lui Dumnezeu nu trebuie şi nu pot să se căsătorească după aplecările trupului şi nici să-şi educe copiii în afara Legii lui Dumnezeu, căci Dumnezeu îi cheamă să facă toate după voinţa sa.

Căsătoria în credinţă este o Lege veche dată de Dumnezeu înainte de intrare în ţara Canaanului: "Să nu te încuscreşti cu popoarele acestea păgâne, să nu măriţi pe fetele tale după fiii lor şi să nu iei pe fetele lor de neveste pentru fiii tăi" (Dt 7,3). Legea căsătoriei în credinţă a fost repetată la intrarea în ţara Cananului (Neh 13,25). Lege căsătoriei în credinţă a fost reafirmată şi în Noul Testament: "Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Cristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii" (2Cor 6,14-15)?

Cei din vechime au trăit în spiritul acestei Legi descoperite lor de Dumnezeu. Patriarhii Abraham, Isaac şi Iacob şi-au luat neveste în credinţă de la mii de kilometri depărtare de cetăţile în care locuiau ca pelerini, căci ei s-au gândit mai întâi la Dumnezeu, la mântuirea lor şi a copiilor lor şi apoi la satisfacerea lor. Toţi aceştia şi-au luat neveste din ţinuturi credincioase vizitate de Dumnezeu (cf. Gen 12,1). Din aceste ţinuturi de credinţă: Abraham a luat-o pe Sara (cf. Gen 11,29). Isaac a luat-o pe Rebeca (cf. Gen 24,10). Iacob a luat-o pe Rahela (cf. Gen 29,30).

De exemplu, nevestele luate în căsătorie au făcut diferenţa dintre fraţii gemeni, Iacob şi Esau. Iacob şi-a luat nevasta credincioasă, Rahela, din Haran, loc vizitat de Dumnezeu; iar Esau şi-a luat nu una, ci două neveste păgâne, pe Iudita şi Basmat, dintre păgânii hetiţi. (cf. Gen 26,34-35), urmaşii infamului Canaan (cf. Gen 10,17). Copiii lui Iacob născuţi în credinţă au ajuns stâlpii poporului ales, iar fiii lui Esau născuţi din neveste păgâne au ajuns robi ai oamenilor şi duşmani ai lui Dumnezeu. Asta a făcut deosebirea dintre sfântul Iosif şi ceilalţi tineri din vremea lui care au fost uitaţi de Istorie (cf. Mt 1,18). Asta face deosebirea şi astăzi dintre oamenii ascultători şi oamenii neascultători.

În rugăciunea "Tatăl nostru", Isus ne-a învăţat ne rugăm şi să facem voinţa lui Dumnezeu: "Doamne, facă-se voia ta" (Mt 6,10), iar noi facem tot voinţa noastră, deşi Biblia ne spune clar: "Să nu treceţi peste ce este scris" (1Cor 4,6). Când trecem de la început peste ceea ce a fost scris şi poruncit de Dumnezeu, încheind căsătorii după aplecările trupului şi nu după cerinţele lui Dumnezeu, atunci unde mai este conlucrarea noastră la planul divin de mântuire al lumii, prin faptele cele mai obişnuite? Unde mai este liniştea de aici şi fericirea de dincolo?

Când Biblia ne-a spus că Iosif a lucrat la planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, ca lemnar, a voit să ne spună ceva care să ne folosească. Lemnarii fac ferestre prin care intră lumina. Iosif a fost o fereastră prin care Isus, Lumina lumii a intrat în lume; dar, Iosif a fost şi o fereastră prin care lumea putea privi spre cerul deschis de Isus. Apoi, lemnarii fac porţi. Iosif l-a dat lumii pe Isus, poarta milostivirii lui Dumnezeu, dar şi poarta de intrare în fericirea cerului (cf. In 10,7). Ce fel de ferestre şi porţi suntem noi pentru Isus şi pentru semeni?

Prima lectură de astăzi, luată din Carte Genezei (cf. Gen 1,26-2,3), ne aminteşte de faptul că în planul divin de mântuire, care este un plan divino-uman, Dumnezeu şi-a început şi şi-a sfârşit munca sa făcând o lucrare "foarte bună", ca pentru nişte fii preaiubiţi ai săi pe care i-a creat după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26.31).

Iar lectura a doua de astăzi ne aminteşte că aşa cum Dumnezeu a făcut o lucrare "foarte bună" în acest plan de mântuire, de la creaţie şi până la răscumpărarea de la cruce, tot astfel trebuie să facem şi noi o lucrare de colaborare "foarte bună", din toată inima, ca pentru Domnul, căci lui îi slujim prin orice faptă bună: "Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl. Orice faceţi să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Cristos" (Col 3,17.23-24).

De aceea ne rugăm şi noi împreună cu psalmistul şi spunem: "Binecuvântează, Doamne, munca mâinilor noastre" (Ps 89,17), ca să lucrăm "foarte bine" după voinţa ta şi nu după a noastră. Amin.

Tuturor la mulţi ani fericiţi cu "o lucrare foarte bună" ca cea a sfântului Iosif, dar în chip deosebit celor care îşi au numele legat de numele binecuvântat al sfântului Iosif!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 16.