Scrisoarea Sfântului Părinte către episcopul de Assisi pentru inaugurarea Sanctuarului Despuierii (16 aprilie 2017)

Către veneratul frate

Mons. Domenico Sorrentino

Episcop de Assisi - Nocera Umbra - Gualdo Tadino

M-ai informat, dragă frate, despre o iniţiativă a ta, care se leagă în mod special de vizita pe care am făcut-o la Assisi la 4 octombrie 2013 când, în episcopie, am rămas puţin în Sala Despuierii. Acolo se aminteşte gestul tânărului Francisc, care s-a despuiat, până la goliciune, de toate bunurile pământeşti, pentru a se dărui în întregime lui Dumnezeu şi fraţilor. Pentru a pune în lumină acel episod singular, ai voit să ridici, în biserica "Santa Maria Maggiore", veche catedrală din Assisi, şi în locurile din episcopie care au fost martore ale evenimentului, Sanctuarul Despuierii. Astfel ai adăugat o perlă la panorama religioasă a "Oraşului serafic", oferind comunităţii creştine şi pelerinilor o altă mare oportunitate, de la care se pot spera pe bună dreptate roade spirituale şi pastorale. Sunt bucuros de aceea să însoţesc cu o reflecţie şi o binecuvântare inaugurarea oficială pe care o vei face la 20 mai.

Îmi amintesc bine emoţia primei mele vizite la Assisi. alegând, ca inspiraţie ideală a pontificatului meu, numele de Francisc, Sala Despuierii mă făcea să retrăiesc cu intensitate deosebită acel moment al vieţii sfântului. Renunţând la toate bunurile pământeşti, el se dezlega de vraja dumnezeului-ban care a prins în plasă familia sa, îndeosebi pe tatăl Pietro de Bernardone. Desigur, tânărul convertit nu intenţiona să fie lipsit de respectul cuvenit faţă de tatăl său, dar şi-a amintit că un botezat trebuie să pună iubirea faţă de Cristos mai presus de afectele cele mai dragi. Într-o pictură care decorează Sala Despuierii este foarte vizibilă privirea contrariată a tatălui, care se îndepărtează cu banii şi hainele fiului, în timp ce acesta, gol dar de acum liber, se aruncă în braţele episcopului Guido. Acelaşi episod, în bazilica superioară "Sfântul Francisc", este amintit de o frescă de Giotto, care subliniază elanul mistic al tânărului proiectat de acum spre Tatăl ceresc, în timp ce episcopul îl acoperă cu mantia sa, pentru a exprima îmbrăţişarea maternă a Bisericii.

Venind ca să vizitez Sala Despuierii, ţi-am cerut să pot întâlni mai ales o reprezentare a săracilor. În acea Sală aşa de elocventă, ei erau mărturie a realităţii scandaloase a unei lumi încă atât de marcate de prăpastia dintre numărul nemărginit de oameni lipsiţi, adesea privaţi de strictul necesar, şi porţiunea minusculă a celor avuţi care deţin cea mai mare parte din bogăţie şi pretind să determine destinele umanităţii. Din păcate, la două mii de ani de la vestea evangheliei şi după opt secole de la mărturia lui Francisc, suntem în faţa unui fenomen de "inegalitate globală" şi de "economie care ucide" (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 52-60). Chiar în ziua dinaintea sosirii mele la Assisi, în apele de la Lampedusa, s-a consumat un mare măcel de migranţi. Vorbind, în locul "despuierii", şi cu emoţia determinată de acel eveniment îndoliat, simţeam tot adevărul a ceea ce a mărturisit tânărul Francisc: numai atunci când s-a apropiat de cei mai săraci, reprezentaţi în timpul său de bolnavii de lepră', exercitând faţă de ei milostivirea, a experimenta "dulceaţa sufletului şi a trupului" (Testament, FF 110).

Noul sanctuar din Assisi se naşte ca profeţie a unei societăţi mai drepte şi solidare, în timp ce aminteşte Bisericii datoria sa de a trăi, pe urmele lui Francisc, despuindu-se de mondenitate şi îmbrăcându-se cu valorile Evangheliei. Reafirm ceea ce am spus în Sala Despuierii: "Toţi suntem chemaţi să fim săraci, să ne despuiem de noi înşine; şi pentru aceasta trebuie să învăţăm să stăm cu cei săraci, să împărtăşim cu cel care este lipsit de cele necesare, să atingem carnea lui Cristos! Creştinul nu este unul care îşi umple gura cu cei săraci, nu! Este unul care îi întâlneşte, care îi priveşte în ochi, care îi atinge". Astăzi mai mult ca oricând este necesar ca vorbele lui Cristos să caracterizeze drumul şi stilul Bisericii. Dacă în atâtea regiuni ale lumii în mod tradiţional creştine are loc o îndepărtare de credinţă, şi de aceea suntem chemaţi la o nouă evanghelizare, secretul predicii noastre nu se află atât în forţa cuvintelor noastre, ci în fascinaţia mărturiei, susţinute de har. Şi condiţia este ca să nu neglijăm indicaţiile pe care Învăţătorul le-a dat apostolilor săi în discursul despre misiune, făcând apel în acelaşi timp generozitatea evanghelizatorilor şi la grija fraternă faţă de ei: "În dar aţi primit, în dar să daţi. Nu luaţi nici aur, nici argint, nici ban la brâu, nici desagă pentru drum, nici două tunici, nici încălţăminte şi nici toiag, pentru că cine lucrează are dreptul la hrană" (Mt 10,8-10).

Pentru Francisc de Assisi era foarte clar acest lucru. Îl asimilase în meditarea Evangheliei, dar mai ales din contemplarea chipului lui Cristos în leproşi şi în Răstignitul de la "Sfântul Damian", de la care a primit mandatul: "Francisc, mergi, repară casa mea". Da, ca în timpul lui Francisc, Biserica are nevoie mereu să fie "reparată". De fapt, ea este sfântă în darurile pe care le primeşte de sus, dar este formată din păcătoşi, şi de aceea are nevoie mereu de pocăinţă şi de reînnoire. Şi cum ar putea să se reînnoiască, dacă nu privind la Domnul său "gol"? Cristos este modelul originar al "despuierii", aşa cum tu, frate iubit, ai voit să evidenţiezi, promulgând scrisoarea ta de instituire a noului sanctuar în solemnitatea Crăciunului. În Pruncul din Betleem gloria divină parcă este ascunsă. Va fi şi mai învăluită pe Golgota. "Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus. El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om. S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, Şi încă moartea pe cruce" (Fil 2,5-8).

De la Crăciun la Paşte, drumul lui Cristos este un întreg mister de "despuiere". Într-un fel, Atotputernicia se eclipsează, pentru ca gloria Cuvântului făcut trup să se exprime mai ales în iubire şi în milostivire. Despuierea este un mister de iubire! Ea nu exprimă dispreţ faţă de realităţile lumii. Şi cum ar putea? Lumea vine în întregime din mâinile lui Dumnezeu. Francisc însuşi ne invită, în Cântecul Fratelui Soare, să cântăm şi să păstrăm frumuseţea tuturor creaturilor. Despuierea ne face să ne bucurăm de ele în mod sobru şi solidar, cu o ierarhie de valori care pune iubirea pe primul loc. Trebuie să ne despuiem, în substanţă, mai mult decât de lucruri, de noi înşine, punând deoparte egoismul care ne face să ne închidem în interesele noastre şi în bunurile noastre, împiedicându-ne să descoperim frumuseţea celuilalt şi bucuria de a-i deschide inima. Un drum creştin autentic nu duce la tristeţe, ci la bucurie. Într-o lume marcată de atâta "tristeţe individualistă" (Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 2), Sanctuarul Despuierii îşi propune să alimenteze în Biserică şi în societate bucuria evanghelică, simplă şi solidară.

Un aspect frumos al noului sanctuar este dat de faptul că, în evenimentul despuierii lui Francisc se evidenţiază şi figura unui păstor, episcopul Guido, care probabil îl cunoscuse, dacă nu chiar îl însoţise în drumul său de convertire, şi acum îl primea în alegerea sa decisivă. Este o imagine de maternitate a Bisericii care merită să fie redescoperită, în timp ce condiţia de tânăr, într-un cadru general de criză a societăţii, pune întrebări serioase pe care am voit să fie analizate convocând un Sinod pentru asta. Tinerii au nevoie să fie primiţi, valorizaţi şi însoţiţi. Nu trebuie să ne temem să le propunem lor pe Cristos şi idealurile exigente ale Evangheliei. Dar pentru asta trebuie să stăm în mijlocul lor şi să mergem cu ei. Astfel noul sanctuar capătă şi valoarea unui loc preţios unde tinerii să poată fi ajutaţi în discernământul vocaţiei lor. În acelaşi timp adulţii sunt chemaţi acolo să se adune în unitate de intenţii şi de sentimente, pentru ca Biserica să evidenţieze tot mai mult caracterul său de familie, iar noile generaţii să se simtă susţinute în drumul lor.

De aceea binecuvântez din inimă noul sanctuar, extinzând binecuvântarea mea la pelerinii care îl vor vizita şi la întreaga comunitate diecezană. Sfânta Fecioară, căreia sanctuarul îi rămâne dedicat, să facă simţită toată ocrotirea sa maternă.

16 aprilie 2017, Solemnitatea Învierii Domnului

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.