Papa Francisc: "Opriţi-i pe stăpânii războiului, violenţa lor distruge lumea"

Interviu acordat ziarului Repubblica

De Paolo Rodari

"Cred că astăzi păcatul se manifestă cu toată forţa sa de distrugere în războaie, în diferitele forme de violenţă şi maltratare, în abandonarea celor mai fragili. Lumea trebuie să-i oprească pe stăpânii războiului. Pentru că acei care suportă consecinţele sunt întotdeauna cei din urmă, cei lipsiţi de apărare". Papa Francisc a mers la Penitenciarul din Paliano (Frosinone) pentru a celebra Liturghia In Coena Domini cu ritul spălării picioarelor pentru câţiva deţinuţi. Vizita la puşcăriaşi este ocazie pentru o reflecţie mai amplă pe care Francisc acceptă s-o facă împreună cu Repubblica despre o misiune pe care Biserica n-o poate eluda: "A se apropia de cei din urmă, de cei marginalizaţi, de cei rebutaţi". Spune papa Bergoglio: "Cine nu este vinovat să arunce prima piatră. Să ne privim înăuntru şi să încercăm să vedem păcatele noastre. Atunci, inima va deveni mai umană".

Cum trăieşte Francisc această veghe de Paşte caracterizată de un scenariu mondial la înaltă tensiune?

Îmi vine doar să cer cu mai multă forţă pacea pentru această lume supusă traficanţilor de arme care câştigă prin sângele bărbaţilor şi femeilor.

Sfinte Părinte şi în această Joia Sfântă veţi merge în închisoare. De ce?

Textul evanghelic despre judecata universală spune: "Am fost în închisoare şi aţi venit la mine". Iată, mandatul lui Isus este valabil pentru fiecare dintre noi, dar mai ales pentru episcopul care este tatăl tuturor.

Dumneavoastră aţi spus de mai multe ori că vă simţiţi păcătos ca puşcăriaşii. În ce sens?

Unii spun: sunt vinovaţi. Eu răspund prin cuvântul lui Isus: cine nu este vinovat să arunce prima piatră. Să ne privim înăuntru şi să încercăm să vedem păcatele noastre. Atunci, inima va deveni mai umană.

Aceasta trebuie să o facă păstorii, să fie în slujba tuturor?

Ca preoţi şi ca episcopi trebuie să fim mereu în slujire. Aşa cum am spus la vizita într-o închisoare pe care am făcut-o în prima Joia Sfântă după alegere: este o datorie care-mi vine din inimă.

Cine v-a învăţat aceasta, care a devenit de acum o tradiţie?

M-a învăţat mult exemplul lui Agostino Casaroli, mort în anul 1998 după ce a fost secretar de stat al Vaticanului şi cardinal. Ca preot a desfăşurat mulţi ani apostolat în închisoarea pentru minori Casal del Marmo. În fiecare sâmbătă seara dispărea: "Se odihneşte", se spunea. Mergea cu autobuzul, cu geanta sa de muncă, şi rămânea să-i spovedească pe tineri şi se juca împreună cu ei. Îl numeau părintele Agostino, nimeni nu ştia bine cine era. Când Ioan al XXIII-lea l-a primit după prima sa vizită în ţările din est, în misiune diplomatică în plin război rece, la sfârşitul întâlnirii l-a întrebat: "Spuneţi-mi, continuaţi să mergeţi la tinerii aceia?" "Da, Sanctitate". "Vă cer o favoare, să nu-i abandonaţi niciodată". Acela a fost mandatul dat lui Casaroli de "Papa cel Bun", care avea să moară după câteva luni.

Aşadar, după părerea dumneavoastră, Biserica trebuie înainte de toate să meargă în întâmpinarea celor refuzaţi de societate. Aceasta este acţiunea principală care îi este cerută?

Eu cred că da. A merge, a se apropia de cei din urmă, de cei marginalizaţi, de cei marginalizaţi. De exemplu, când sunt în faţa unui puşcăriaş mă întreb: de ce el şi nu eu? Merit eu mai mult decât el care stă acolo înăuntru? De ce el a căzut şi eu nu? Este un mister care mă apropie de ei.

În interviul dumneavoastră dat la revista La Civiltà Cattolica la întrebarea despre cine era Jorge Mario Bergoglio aţi răspuns: "Un păcătos". Aşa este?

Aşa mă simt, desigur. Moto-ul stemei mele este o frază de sfântul Beda Venerabilul cu privire la sfântul Matei: "Dumnezeu şi-a îndreptat ochii săi". "Miserando atque eligendo", "L-a privit cu sentiment de iubire şi l-a ales". Este mai mult decât un simplu moto. Este steaua mea polară. Pentru că în ea este conţinut misterul unui Dumnezeu dispus să ia asupra sa răul lumii numai să-şi demonstreze iubirea sa faţă de fiinţa umană.

Evanghelia este plină de episoade în care Isus se apropie de cei pe care societatea îi marginalizează.

"Dacă voi reuşi şi numai să ating mantia sa, voi fi salvată", spune cu mare credinţă femeia care suferea de hemoragie, ce simţea înlăuntrul ei că Isus poate s-o salveze. Conform evangheliilor era o femeie marginalizată de societate, căreia Isus îi dăruieşte sănătatea şi libertatea de discriminările sociale şi religioase. Acest caz ne face să reflectăm asupra faptului că inima lui Isus este mereu pentru ei, pentru cei excluşi, aşa cum printre altele era percepută şi reprezentată atunci femeia.

Şi astăzi continuă în parte această discriminare.

Toţi suntem avertizaţi, şi comunităţile creştine, cu privire la viziuni despre feminitate afectate de prejudecăţi şi suspiciuni care lezează demnitatea sa intangibilă. În acest sens tocmai evangheliile restabilesc adevărul şi conduc din nou la un punct de vedere eliberator. Isus a admirat credinţa acestei femei pe care toţi o evitau şi a transformat speranţa sa în mântuire.

Femeia aceea se simţea exclusă şi din cauza păcatului său.

Toţi suntem păcătoşi, dar Isus ne iartă cu milostivirea sa. Femeia care suferea de hemoragie era temătoare, nu voia să se arate, dar când Isus întâlneşte privirea sa nu o ceartă: o primeşte cu milostivire şi duioşie şi caută întâlnirea personală cu ea, dându-i demnitatea. Acest lucru este valabil pentru noi toţi când ne simţim marginalizaţi din cauza păcatelor noastre. Astăzi, Domnul ne spune nouă tuturor: "Curaj, vino! Nu mai eşti refuzat, nu mai eşti refuzată: eu te iert, eu te îmbrăţişez". Aşa este milostivirea lui Dumnezeu. Trebuie să avem curaj şi să mergem la el, să cerem iertare pentru păcatele noastre şi să mergem înainte, plini de curaj, aşa cum a făcut această femeie.

Adesea cel care se simte exclus se ruşinează.

Cine se simte respins ca leproşii sau cei fără adăpost se ruşinează şi ca femeia suferindă de hemoragie, face lucrurile pe ascuns. În schimb, Isus ne ridică în picioare, ne dă demnitatea. Mântuirea pe care Isus o dăruieşte este una totală, care reintegrează viaţa femeii în sfera iubirii lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, o restabileşte în demnitatea sa. Isus indică astfel Bisericii parcursul care trebuie făcut pentru a merge în întâmpinarea fiecărei persoane, pentru ca fiecare să poată fi vindecat în trup şi în spirit şi să recupereze demnitatea de fiu al lui Dumnezeu.

Şi în aceste zile armele ucid. Ce părere aveţi?

Cred că astăzi păcatul se manifestă cu toată forţa sa de distrugere în războaie, în diferitele forme de violenţă şi maltratare, în abandonarea celor mai slabi. Cei care suportă consecinţele sunt mereu cei din urmă, cei lipsiţi de apărare. Îmi vine numai să cer cu mai multă forţă pacea pentru această lume supusă traficanţilor de arme, ce câştigă prin sângele bărbaţilor şi al femeilor. Aşa cum am spus şi în recentul mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii, secolul trecut a fost devastat de două războaie mondiale teribile, a cunoscut ameninţarea războiului nuclear şi un mare număr de alte conflicte, în timp ce astăzi din păcate ne confruntăm cu un teribil război mondial pe bucăţi. Nu este uşor să ne dăm seama dacă lumea de astăzi este mai mult sau mai puţin violentă decât a fost ieri, nici dacă mijloacele de comunicare şi mobilitatea care caracterizează epoca noastră ne fac mai conştienţi de violenţă sau mai obişnuiţi cu ea.

După părerea dumneavoastră, care este scopul acestor războaie continue?

Mă întreb şi eu mereu. În ce scop? Permite violenţa să se obţină obiective de valoare durabilă? Tot ceea ce se obţine nu este oare dezlănţuirea unor represalii şi spirale de conflicte letale care aduc beneficii numai câtorva "stăpâni ai războiului"? Am spus de mai mult ori şi o repet: violenţa nu este îngrijirea faţă de lumea noastră fărâmiţată. A răspunde la violenţă cu violenţa conduce, în cea mai bună dintre ipoteze, la migraţii forţate şi la suferinţe uriaşe, pentru că mari cantităţi de resurse sunt destinate pentru scopuri militare şi sustrase de la exigenţele zilnice ale tinerilor, ale familiilor aflate în dificultate, ale bătrânilor, ale bolnavilor, ale marii majorităţi a locuitorilor din lume. În cel mai rău dintre cazuri poate duce la moartea fizică şi spirituală a multora, dacă nu chiar a tuturor.

În închisoare duceţi un mesaj de pace precum şi de speranţă în pofida a toate?

Uneori, o anumită ipocrizie face să se vadă în deţinuţi numai nişte persoane care au greşit, pentru care singura cale este cea a închisorii. Dar, repet încă o dată, toţi avem posibilitatea de a greşi. Toţi, într-o manieră sau alta, am greşit. Şi ipocrizia face în aşa fel încât să nu ne gândim la posibilitatea de a schimba viaţa: există puţină încredere în reabilitare, în reinserarea în societate. Dar în acest mod se uită că toţi suntem păcătoşi şi, adesea, suntem şi prizonieri fără să ne dăm seama. Când rămânem închişi în propriile prejudecăţi, suntem sclavi ai idolilor unei bunăstări false, când ne mişcăm în scheme ideologice sau se absolutizează legile pieţei care strivesc persoanele, în realitate nu se face altceva decât a sta între pereţii strâmţi ai celulei individualismului şi autosuficienţei, privaţi de adevărul care generează libertatea. Şi a arăta cu degetul împotriva cuiva care a greşit nu poate deveni un alibi pentru a ascunde propriile contradicţii.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.