Reflecţie la Vinerea Mare - 2017

Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că i-a venit ceasul, iubindu-i pe ai săi, până la sfârşit i-a iubit (cf. In 13,1).

Este Vinerea Mare şi Sfântă, este ziua în care Dumnezeu Tatăl în prezenţa Duhului Sfânt, îşi descoperă în Isus Cristos, răstignit de bunăvoie pe cruce, culmea iubirii sale faţă de oamenii păcătoşi căzuţi în ghearele satanei, ale morţii şi ale pierzării veşnice.

Acum, de Vinerea Mare şi Sfântă se văd împlinite cuvintele mângâietoare ale Scripturii pentru noi: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). "Dumnezeu şi-a arătat dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi; că pe când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului său" (Rom 5,8.10).

De aceea, Isus ajungând la momentul pătimirilor şi morţii sale mântuitoare, Isus a exclamat: "A venit ceasul ca Fiul Omului să fie preamărit" (In 12,23), apoi a continuat: "Acum are loc judecata acestei lumi; acum, conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară; Acum, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage la mine pe toţi oamenii" (In 12,30-32).

Cele pe care le voi istorisi acum, au fost scrise de un anume Michel Balais, în anul 1978, în revista braziliană "Revue" şi şi-au avut deznodământul în anul 1947. În urma unei naşteri foarte grele, o mamă din Brazilia, a murit lăsând în urmă doi gemeni. Tatăl murise cu ceva timp în urmă într-un accident, iar cei doi copii au fost daţi spre adopţie la două familii diferite, fără să ştie unul de altul. Unul dintre copii, pe nume Juan, a fost luat de familia Faris, care la acel moment nu avea copii, dar aştepta. Al doilea copil, pe nume Armando, a fost adoptat de familia Escalantes, o familie bogată care nu putea avea copii, unde tatăl adoptiv era director la compania UBB International din USA.

Familia Faris, primind de la Dumnezeu copilul aşteptat, l-a neglijat pe Juan care la vârsta de 10 ani a fugit de acasă şi a ajuns necredincios, hoţ, criminal şi condamnat la moarte. Cel de-al doilea copil, Armando, a ajungând în familia Escalantes care nu putea naşte copii, a fost crescut în credinţă şi onestitate, ajutând pe părinţii săi.

Într-o zi, Armando, citind ziarul, ochii i-au căzut pe prima pagină care anunţa o crimă oribilă. Criminalul semăna leit cu el. Citind articolul a aflat că Juan era de aceeaşi vârstă cu el, că mai are un frate geamăn şi că a fost în copilărie a fost adoptat de o familie, iar celălalt copil a fost adoptat de o altă familie. Armando a stat de vorbă cu tatăl său şi a aflat că el era fratele geamăn al ucigaşului. După un timp, Armando, care era un bun creştin, le-a împărtăşit părinţilor săi adoptivi planul lui de salvare a fratelui său, făcând schimb cu el, să moară în locul lui. Ajutat de influenţa tatălui său a reuşit să ajungă în celula fratelui său şi a schimbat cu el hainele şi soarta. Armando i-a spus fratelui său, Juan: "Adu-ţi aminte că de acum tu nu mai trăieşti viaţa ta, ci viaţa lui Armando Escalantes. Un alt om nu va mai muri pentru tine. Trăieşte demn de iubirea mea". Armando a primit moartea în locul fratelui său. Iar Juan s-a dus în familia Escalantes, în locul lui Armando, unde, după spusele martorilor, a dus o viaţă schimbată.

Iată că un "Altul" a murit de bunăvoie şi în locul nostru, pe când şi noi eram păcătoşi şi fără speranţă; iar acesta este Mântuitorul nostru Isus Cristos a cărui moarte pentru noi şi în locul nostru o retrăim chiar astăzi, dar şi la fiecare sfântă Liturghie; iar noi am venit astăzi la biserică şi venim mereu la sfânta Liturghie, ca să-i arătăm recunoştinţa pentru faptul că a murit pentru noi şi în locul nostru, pentru ca noi să trăim. Ca un om să moară pentru altul, deşi rar, s-a mai auzit, ca în exemplul de mai sus; dar ca un Dumnezeu sfânt să moară pentru nişte păcătoşi, nu s-a mai auzit niciodată la nici o altă religie necreştină (cf. Rom 5,7-8). Într-adevăr, Isus a tradus în faptă ceea ce spusese la Cina de Taină: "Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi ce vă poruncesc eu" (In 15,13-14).

Prin neascultarea noastră, toţi merităm condamnarea la moarte. Însă Mântuitorul Isus s-a coborât în închisoarea noastră, a luat haina trupului nostru şi, prin jertfa sa de pe cruce, ne-a oferit haina curată a harului său. Iar la acest schimb minunat este chemat orice om. Scriptura spune: "Voi aţi fost răscumpăraţi nu prin lucruri pieritoare, argint sau aur, ci cu sângele preţios al lui Cristos, Mielul fără pată" (1Pt 1,18-19). "Prin el toţi avem intrarea deschisă într-un singur Duh la Tatăl" (Ef 2,18). "Sângele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţă de orice păcat" (1In 1,7).

Noi însă putem primi mântuirea lui Isus de la cruce, dar o şi putem refuza. În anul 1892, nişte tâlhari din SUA, Wilson şi Porter, au fost condamnaţi la moarte pentru furturi deosebit de grave. Cineva a avut prilejul să ceară graţiere pentru ei şi ea li s-a acordat. Wilson a primit graţierea şi a fost eliberat, dar Porter a refuzat graţierea şi a fost condamnat.

Este Vinerea Mare şi Sfântă, deşi dintr-un anumit punct de vedere această zi pare o zi dureroasă şi de înfrângeri, căci Dumnezeu le-a dăruit oamenilor spre mântuire un prunc plăpând la Crăciun, iar ei, ca vierii nerecunoscători din evanghelie, i-au trimis înapoi lui Dumnezeu pe Fiul său ucis în chinuri grele (cf. Mt 12,38). Dar, dintr-un alt punct de vedere, Vinerea Mare şi Sfântă este o zi de mari victorii ale lui Isus, victorii asupra diavolului, asupra morţii şi asupra tuturor duşmanilor lui şi ai noştri, căci tocmai moartea lui Isus a fost singura armă rămasă după păcat pentru a-i birui pe duşmanii noştri şi să ne mântuiască. Învierea de a treia zi fiind confirmarea şi ratificarea acestor victorii ale lui Isus de către Tatăl ceresc. Toate lucrurile mari şi bune au un preţ, atât pentru Fiul lui Dumnezeu care de bunăvoie a primit să moară ca să nu murim cu toţii, cât şi pentru noi, oamenii de mântuit.

Acesta este înţelesul zilei de Vinerea Mare şi Sfântă: Dumnezeu ne-a iubit şi ne iubeşte. Dumnezeu ne-a iubit şi înainte şi după păcat. Dumnezeu a ştiut ce a însemnat păcatul şi ce urmări a avut asupra oamenilor, a ştiut că din cauza păcatului oamenii se vor răzvrăti contra lui şi că îşi vor ridica mâna asupra Fiului său, căci aşa de viclean a creat satana veninul păcatului. Dar Dumnezeu nu a intrat în jocul satanei. De aceea, din iubire faţă de noi, Dumnezeu astfel a conceput planul său de mântuire, ca însăşi veninul diavolului, pus în oameni prin păcat, să slujească la împlinirea planului său mântuitor, răutate arătată cu precădere în Vinerea Mare şi Sfântă prin răzvrătirea fără precedent a oamenilor satanei şi ai morţii contra lui Dumnezeu şi contra Fiului său. Dumnezeu a ştiut tăria veninului pus de diavol, dar diavolul este cel care nu a ştiut şi nu a priceput iubirea, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, că tocmai otrava lui diabolică pusă în om o va întoarce asupra lui (cf. Ioel 3,8; 1Cor 1,21), căci îl va înfrânge ruşinos şi definitiv, iar oamenilor care vor veni la Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, vor fi mântuiţi.

Iată deci că toate nedreptăţile, chinurile şi cruzimile la adresa lui Isus săvârşite de oamenii satanei şi ai morţii, în Vinerea Mare, au fost, de fapt, "victorii şi preamăririi" ale lui Isus (cf. In 13,31). Mare taină a credinţei este pentru noi, creştinii, ca, în urmarea lui Cristos, să vedem în nedreptăţi, în calomnii, în răstălmăciri de cuvinte şi fapte, în umilinţe, în chinuri şi în moarte, iubirea, puterea, înţelepciunea şi mântuirea lui Dumnezeu. Sfântul Ignaţiu de Antiohia (50-115), pregătindu-se pentru martiriu, spunea: "Când voi fi jertfit împreună cu Domnul, atunci voi fi creştin". Să cerem harul de a şti să recunoaştem în suferinţe acţiunea lui Dumnezeu care ne transformă viaţa şi ne-o face rodnică.

Evanghelia ne spune că Isus s-a lăsat de bună voie în mâinile duşmanilor (cf. Mt 26,53) pentru că el ca Fiu al lui Dumnezeu deţinea controlul (cf. In 10,18) şi de aceea numai "aparent s-a lăsat învins" de răutatea diavolului şi a morţii şi dus în locuinţele lor, pentru că voia să-i învingă pe duşmanii săi şi ai noştri chiar la ei acasă, tocmai acolo unde ei se credeau cei mai puternici, şi să facă din temniţele lor o închisoare veşnică pentru ei (cf. Ap 20,7). Că diavolul şi moartea au fost biruiţi de moartea lui Isus chiar la ei acasă o arată însăşi învierea lui de a treia zi (cf. Mc 16,6), dar şi învierea multor suflete captive în locuinţele lor care s-au arătat lumii de la moartea şi până la învierea sa (cf. Mt 27,53).

Când şi noi, ucenicii lui Isus, nu vom protesta contra duşmanilor care pe nedrept ne vor răul, numai aparent vom fi învinşi, căci vom arăta ca Isus, ca toţi martirii şi creştinii buni din toate timpurile, că noi deţinem controlul şi noi suntem învingătorii şi că noi vom învia spre viaţa veşnic fericită şi nu ei.

Pentru cei răi, Isus şi aleşii săi, din care ei "muşcă" în această viaţă, sunt cea mai periculoasă otravă şi cel mai puternic explozibil pe care îl înghit, căci îi distrug din interior. Să privim la toţi duşmanii lui Isus şi ai aleşilor lui Isus din tot decursul istoriei şi ne vom convinge de acest adevăr. Să privim numai la diavol şi la moarte, cei care astăzi prin acoliţii lor, au avut obrăznicia şi îndrăzneala "să muşte" din trupul lui Isus. Ei "şi-au mâncat" propria lor înfrângere şi osândă. Au atins un trup, dar s-au izbit de un Dumnezeu teribil. Au atins "om din carne", dar s-au izbit de puterile divine ale cerului. L-au legat pe Isus cu funii, dar s-au trezit legaţi ei cu lanţurile infernului. L-au omorât şi l-au dus pe Isus în locuinţele lor, dar "şi-au înghiţit" propria lor moarte (cf. Prov 28,10).

Iar victoria lui Isus este şi victoria noastră. Dacă îl vom copia pe Isus în trăirea noastră (cf. 1In 2,6), ne vom bate veşnic joc de diavol, de moarte şi de toţi adepţii lor şi vom spune cu Isus şi cu toţi cei credincioşi care au priceput acest adevăr: "Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!" (Is 14,12)! "Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţă a morţilor, unde îţi este nimicirea? Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul tău, moarte" (Os 13,14; 1Cor 15,55). "Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia" (cf. 1Cor 1,20)?

Dar la moartea lui Isus nu a fost răscumpărat numai omul, ci şi universul care prin păcatul strămoşesc a pierdut şi el din strălucire şi aştepta de multă vreme izbăvirea (cf. Rom 8,19-22).

Toată această istorie de iubire, înţelepciune şi putere nemaiauzite, celebrată de noi în Vinerea Mare şi Sfântă, Isus ne-a lăsat-o în ziua de Joia Mare în sfânta Euharistie. Transformarea noastră începută la Botez este un proces care durează toată viaţa. În pâinea frântă şi în vinul ieşit din zdrobitor, care este Isus frânt în chinuri şi cu sângele vărsat pe cruce, avem toată iubirea Calvarului, toate minunile mântuitoare izvorâte din ea, toate puterile divine ca să putem întări zi de zi legătura noastră cu el, care este o lucrare ce durează toată viaţa, ca să ne împlinim astfel speranţele noastre de bine şi fericire.

Timpul dintre prima venire şi a doua venire a lui Isus este un timp privilegiat, căci moartea şi satana sunt răniţi de moarte, ne putem lepăda mai uşor de ei şi ne putem decide mai lesne pentru Isus biruitorul, pentru că ne putem întări şi cu toată biruinţa şi dumnezeirea lui din Euharistie.

Evanghelia pătimirilor şi morţii lui Isus din Vinerea Mare şi Sfântă (cf. In 18,1-42), ne spune astăzi că o mulţime de oameni strigau împotriva lui Isus şi-i cereau moartea. Aceşti oameni de Florii, câteva zile mai înainte, şi-au aşezat veşmintele şi prin ele inimile la picioarele lui Isus şi îi cântau Osana, Doamne, miluieşte-ne! Dar la nici o săptămână distanţă, amăgiţi din nou de satana şi de oamenii lui, odată cu hainele pe care şi le-au luat înapoi, şi-au luat şi inimile, şi cântul şi cuvântul.

De multe ori şi noi, ca evreii de Florii, când am simţit puterea şi farmecul iubirii minunate ale lui Isus, ne-am hotărât să-l urmăm fără şovăire pe calea iubirii, pe calea sfinţeniei şi a mântuirii. Dar, apoi, întâlnindu-ne cu vechile ocazii de păcat şi cu vechii prieteni, ne-am luat înapoi inima, promisiunea şi cântul unei vieţi frumoase de credinţă. Biserica ne spune astăzi că a ne lua înapoi hotărârile cele bune de a-l urma pe Isus pe calea care duce spre cer este echivalent nu numai cu strigătul împotriva lui Isus, ci este echivalent şi cu răstignirea din nou pe Isus (cf. Evr 6,6).

Închei cu o rugăciune luată din Calendarul "Cinci pâini de orz" 2017: "Cât te-am făcut să suferi, Isuse, în ciuda iubirii pe care ne-ai dăruit-o! Coroana de spini, care ţi-a fost îndesată pe cap, este rodul păcatelor noastre. În loc să te cinstim ascultând de tine, te-am dispreţuit în atâtea moduri. Iartă-ne, Isuse şi ajută-ne să te urmăm!"

Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm. Căci prin sfânta ta cruce, ai răscumpărat lumea!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 12.