Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 12 aprilie 2017

Speranţa creştină - 18. Speranţele lumii şi speranţa crucii (cf. In 12,24-25)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Duminica trecută am comemorat intrarea lui Isus în Ierusalim, printre aclamaţiile de sărbătoare ale discipolilor şi ale multei mulţimi. Acei oameni îşi puneau multe speranţa în Isus: atâţia aşteptau de la El minuni şi semne mari, manifestări de putere şi chiar libertatea de sub duşmanii ocupatori. Cine dintre ei şi-ar fi imaginat că după puţin timp Isus în schimb avea să fie umilit, condamnat şi ucis pe cruce? Speranţele pământeşti ale acelor oameni s-au prăbuşit în faţa crucii. Dar noi credem că tocmai în Cel Răstignit speranţa noastră este renăscută. Speranţele pământeşti se prăbuşesc în faţa crucii, dar renasc speranţele noi, acele speranţe care durează pentru totdeauna. Această speranţă care se naşte din cruce este o speranţă diferită. Este o speranţă diferită de cele care se prăbuşesc, de cele ale lumii. Dar despre ce speranţă este vorba, această speranţă care se naşte din cruce?

Nu poate ajuta să înţelegem asta ceea ce spune Isus chiar după ce a intrat în Ierusalim: "Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult" (In 12,24). Să în cercăm să ne gândim la un bob sau la o mică sămânţă, care cade în pământ. Dacă rămâne închis în el însuşi, nu se întâmplă nimic; în schimb dacă se rupe, se deschide, atunci dă viaţă unui spic, unui vlăstar, apoi unei plante şi planta va da rod.

Isus a adus în lume o speranţă nouă şi a făcut asta în maniera seminţei: s-a făcut mic, mic, mic, ca un bob de grâu; a lăsat gloria sa cerească pentru a veni între noi: a "căzut în pământ". Dar încă nu era îndeajuns. Pentru a aduce rod Isus a trăit iubirea până la capăt, lăsându-se frânt de moarte aşa cum o sămânţă se lasă frântă sub pământ. Chiar acolo, în punctul extrem al înjosirii sale - care este şi punctul cel mai înalt al iubirii - a răsărit speranţa. Dacă vreunul dintre voi mă întreabă: "Cum se naşte speranţa?". Din cruce. Priveşte crucea, priveşte-l pe Cristos Răstignit şi de acolo îţi va veni speranţa care nu mai dispare, aceea care durează până în viaţa veşnică. Şi această speranţă a răsărit chiar prin forţa iubirii: pentru că iubirea care "toate le speră, toate le suportă" (1Cor 13,7), iubirea care este viaţa lui Dumnezeu a reînnoit tot ceea ce dobândeşte. Astfel, la Paşte, Isus a transformat, luându-l asupra sa, păcatul nostru în iertare. Dar auziţi bine cum este transformarea pe care o face Paştele: Isus a transformat păcatul nostru în iertare, moartea noastră în înviere, frica noastră în încredere. Iată pentru ce acolo, pe cruce, s-a născut şi se renaşte mereu speranţa noastră; iată pentru ce cu Isus orice întuneric al nostru poate să fie transformat în lumină, orice înfrângere în victorie, orice dezamăgire în speranţă. Orice: da, orice. Speranţa depăşeşte totul, pentru că se naşte din iubirea lui Isus care s-a făcut ca bobul de grâu în pământ şi a murit pentru a da viaţă şi din acea viaţă plină de iubire vine speranţa.

Când alegem speranţa lui Isus, puţin câte puţin descoperim că modul învingător de a trăi este cel al seminţei, cel al iubirii umile. Nu există altă cale pentru a învinge răul şi a da speranţă lumii. Dar voi puteţi să-mi spuneţi: "Nu, este o logică perdantă!". Ar părea aşa, că este o logică perdantă, pentru că acela care iubeşte pierde putere. V-aţi gândit la asta? Cine iubeşte pierde putere, cine dăruieşte se deposedează de ceva şi a iubi este un dar. În realitate logica seminţei care moare, a iubirii umile, este calea lui Dumnezeu, şi numai aceasta dă rod. Vedem asta şi în noi: a poseda ne împinge mereu să voim altceva: am obţinut un lucru pentru mine şi imediat vreau un alt lucru mai mare, şi aşa mai departe, şi nu sunt niciodată satisfăcut. Este o sete urâtă aceea! Cu cât ai mai mult cu atât vrei mai mult. Este urât. Cine este avid nu este niciodată sătul. Şi Isus spune asta în mod clar: "Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde" (In 12,25). Tu eşti avid, cauţi să ai atâtea lucruri dar... vei pierde totul, chiar şi viaţa ta, adică: cine iubeşte ceea ce este al său şi trăieşte pentru interesele sale se umflă numai de sine şi pierde. În schimb cine acceptă, este disponibil şi slujeşte, trăieşte după modul lui Dumnezeu: atunci este învingător, se mântuieşte pe sine însuşi şi pe ceilalţi; devine sămânţă de speranţă pentru lume. Dar este frumos a-i ajuta pe alţii, a-i sluji pe alţii... Poate că vom obosi! Dar viaţa este aşa, dar inima se umple de bucurie şi de speranţă. Şi aceasta este iubire şi speranţă împreună: a sluji şi a da.

Desigur, această iubire adevărată trece prin cruce, prin jertfă, ca pentru Isus. Crucea este trecerea obligatorie, dar nu este ţinta, este o trecere: ţinta este gloria, aşa cum ne arată Paştele. Şi aici ne vine în ajutor o altă imagine foarte frumoasă pe care Isus a lăsat-o discipolilor în timpul Ultimei Cine. Spune el: "Femeia, când naşte, este tristă pentru că i-a venit ceasul, dar, după ce a născut copilul, nu-şi mai aminteşte de chin, de bucurie că a venit un om pe lume" (In 16,21). Iată: a dărui viaţa, nu a o poseda. Şi asta e ceea ce fac mamele: dau o altă viaţă, suferă, dar apoi sunt bucuroase, fericite pentru că au dat o altă viaţă. Dă bucurie; iubirea aduce la lumină viaţa şi dă chiar sens durerii. Iubirea este motorul care face să meargă înainte speranţa noastră. Repet: iubirea este motorul care face să meargă înainte speranţa noastră. Şi fiecare dintre noi se poate întreba: "Iubesc? Am învăţat să iubesc? Învăţ în toate zilele să iubesc mai mult?", pentru că iubirea este motorul care face să meargă înainte speranţa noastră.

Iubiţi fraţi şi surori, în aceste zile, zile de iubire, să ne lăsăm învăluiţi de misterul lui Isus care, ca bobul de grâu, murind ne dăruieşte viaţa. El este sămânţa speranţei noastre. Să-l contemplăm pe Cel Răstignit, izvor de speranţă. Puţin câte puţin vom înţelege că a spera cu Isus înseamnă a învăţa să vedem deja de acum planta în sămânţă, Paştele în cruce, viaţa în moarte. Dar eu aş vrea să vă dau o temă de făcut acasă. Tuturor ne va face bine să ne oprim în faţa Crucifixului - voi toţi aveţi unul acasă - să-l privim şi să-i spunem: "Cu Tine nimic nu este pierdut. Cu Tine pot să sper mereu. Tu eşti speranţa mea". Să ne imaginăm acum Crucifixul şi să-i spunem toţi împreună de trei ori lui Isus Răstignit: "Tu eşti speranţa mea". Toţi: "Tu eşti speranţa mea". Mai tare! "Tu eşti speranţa mea". Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 44.