Scrisoarea apostolică a Sfântului Părinte în formă de motu proprio "Sanctuarium in Ecclesia"

1. Sanctuarul are în Biserică o "mare valenţă simbolică"¹ şi a deveni pelerini este o genuină mărturisire de credinţă. De fapt, prin contemplarea imaginii sacre, se atestă speranţă de a simţi mai puternică apropierea lui Dumnezeu care deschide inima la încrederea de a fi auziţi şi ascultaţi în dorinţele cele mai profunde². Evlavia populară, care este o "autentică exprimare a acţiunii misionare spontane a poporului lui Dumnezeu"³, găseşte în sanctuar un loc privilegiat unde să poată exprima frumoasa tradiţie de rugăciune, de evlavie şi de încredinţare în milostivirea lui Dumnezeu înculturate în viaţa fiecărui popor.

De fapt, încă din primele secole, s-a gândit la pelerinaj înainte de toate spre locurile în care Isus Cristos a trăit, a vestit misterul iubirii Tatălui şi, mai ales, unde se afla un semn tangibil al învierii sale: mormântul gol. După aceea, pelerinii au pornit la drum spre locurile în care, conform diferitelor tradiţii, se aflau mormintele apostolilor. În sfârşit, în decursul secolelor, pelerinajul s-a extins şi la acele locuri, devenite de acum majoritatea, unde evlavia populară a atins cu mâna prezenţa misterioasă a Născătoarei de Dumnezeu, a sfinţilor şi a fericiţilor⁴.

2. Sanctuarele rămân până în zilele noastre în orice parte a lumii semn special al credinţei simple şi umile a credincioşilor, care au în aceste locuri sacre dimensiunea fundamentală a existenţei lor credincioase. Aici experimentează în mod profund apropierea lui Dumnezeu, duioşia Fecioarei Maria şi compania sfinţilor: o experienţă de adevărată spiritualitate care nu poate să fie devalorizată, dacă nu se va mortifica acţiunea Duhului Sfânt şi viaţa de har. Multe sanctuare au fost percepute chiar ca parte a vieţii persoanelor, familiilor şi comunităţilor încât au plăsmuit identitatea a întregi generaţii, ajungând să aibă incidenţă asupra istoriei unor naţiuni.

Marele aflux de pelerini, rugăciunea umilă şi simplă a poporului lui Dumnezeu alternată cu celebrările liturgice, realizarea atâtor haruri pe care mulţi credincioşi atestă că le-au primit şi frumuseţea naturală a acestor locuri permit să se verifice cum sanctuarele, în varietatea formelor lor, exprimă o oportunitate de neînlocuit pentru evanghelizarea timpului nostru.

3. Aceste locuri, în pofida crizei de credinţă care cuprinde lumea contemporană, sunt încă percepute ca spaţii sacre spre care trebuie să se meargă ca pelerini pentru a găsi un moment de pauză, de tăcere şi de contemplare în viaţa adesea frenetică din zilele noastre. O dorinţă ascunsă face să apară în mulţi nostalgia de Dumnezeu; şi sanctuarele pot fi un adevărat refugiu pentru a se redescoperi pe ei înşişi şi a regăsi forţa necesară pentru propria convertire. În sfârşit, în sanctuar credincioşii pot primi un sprijin pentru drumul lor obişnuit în parohie şi în comunitatea creştină. Această osmoză între pelerinajul la sanctuar şi viaţa de toate zilele este un ajutor valoros pentru pastoraţie, pentru că îi permite să reînsufleţească angajarea de evanghelizare printr-o mărturie mai convinsă. De aceea, a merge spre sanctuar şi a participa la spiritualitatea pe care o exprimă aceste locuri sunt deja un act de evanghelizare, care merită să fie valorizat datorită valorii sale pastorale intense⁵.

4. Aşadar, prin însăşi natura sa, sanctuarul este un loc sacru unde proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, celebrarea sacramentelor, îndeosebi a Reconcilierii şi a Euharistiei, şi mărturia carităţii exprimă marea angajare a Bisericii pentru evanghelizare; şi de aceea se caracterizează ca loc genuin de evanghelizare, unde de la prima vestire până la celebrarea sfintelor taine se face vizibilă puternica acţiune cu care lucrează milostivirea lui Dumnezeu în viaţa persoanelor.

Prin spiritualitatea proprie a fiecărui sanctuar, pelerinii sunt conduşi cu "pedagogia de evanghelizare"⁶ la o angajare tot mai responsabilă fie în formarea lor creştină, fie în necesara mărturie de caritate care derivă din ea. În afară de aceasta, sanctuarul contribuie mult la angajarea catehetică a comunităţii creştine⁷; de fapt, transmiţând în mod coerent cu timpurile mesajul care a generat întemeierea sa, îmbogăţeşte viaţa credincioşilor, oferindu-le motivaţiile pentru o angajare în credinţă (cf. 1Tes 1,3) mai matură şi conştientă. În sfârşit, în sanctuar se deschid larg porţile pentru cei bolnavi, pentru persoanele neputincioase şi, mai ales, pentru cei săraci, marginalizaţi, refugiaţi şi migranţi.

5. În lumina acestor consideraţii rezultă clar că sanctuarele sunt chemate să desfăşoare un rol în noua evanghelizare a societăţii de astăzi şi că Biserica este chemată să valorizeze pastoral mişcările inimii care se exprimă prin peregrinările la sanctuare şi la locurile de devoţiune.

De aceea, voind să favorizeze dezvoltarea pastoraţiei care este desfăşurată în sanctuarele Bisericii, am decis să transfer la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări competenţele care, în virtutea art. 97, paragraful 1 din constituţia apostolică Pastor bonus, erau atribuite până acum Congregaţiei pentru Cler precum şi cele prevăzute în art. 151 din aceeaşi constituţie cu privire la călătoriile din motive de evlavie, însă fără a prejudicia îndatoririle autorităţilor ecleziastice legitime şi ale celor care, în virtutea legilor speciale, revin altor organisme cu privire la anumite sanctuare.

Prin urmare, stabilesc că în viitor va fi de datoria Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări:

a) înfiinţarea de sanctuare internaţionale şi aprobarea respectivelor statute, conform can. 1232-1233 CIC;

b) studierea şi realizarea de măsuri care să favorizeze rolul evanghelizator al sanctuarelor şi cultivarea religiozităţii populare în ele;

c) promovarea unei pastoraţii organice a sanctuarelor drept centre propulsoare ale noii evanghelizări;

d) promovarea de întâlniri naţionale şi internaţionale pentru a favoriza o lucrare comună de reînnoire a pastoraţiei evlaviei populare şi a pelerinajului spre locuri de devoţiune;

e) promovarea formării specifice a lucrătorilor din sanctuare şi din locurile de evlavie şi devoţiune;

f) supravegherea pentru a fi oferită pelerinilor, în locurile respective, o asistenţă spirituală şi eclezială coerentă şi susţinută care să permită cel mai mare rod personal al acestor experienţe;

g) valorizarea culturală şi artistică a sanctuarelor conform via pulchritudinis ca modalitate specială a evanghelizării Bisericii.

Tot ceea ce am deliberat cu această scrisoare apostolică în formă de motu proprio poruncesc să fie respectat în toate părţile sale, în pofida oricărui lucru contrar, chiar dacă vrednic de menţionare deosebită, şi stabilesc să fie promulgat prin publicarea în cotidianul L'Osservatore Romano, intrând în vigoare la cincisprezece zile după promulgarea sa şi inserat apoi în Acta Apostolicae Sedis.

Dat în cetatea Vaticanului, la 11 februarie 2017,

Comemorarea liturgică a Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes, al IV-lea an de pontificat

Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:
¹ Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, Directoriu despre evlavia populară şi liturgie (2002), 263.
² Cf. A V-a Conferinţă Generală a Episcopatului Latinoamerican şi din Caraibe, Documentul de la Aparecida, 29 iunie 2007, 259.
³ Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 122.
⁴ Cf. Consiliul Pontifical al Pastoraţiei pentru Migranţi şi Itineranţi, Pelerinajul în marele Jubileu din anul 2000 (25 aprilie 1998), 12-17.
⁵ Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 124.126.
⁶ Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 48.
⁷ Cf. Consiliul Pontifical al Pastoraţiei pentru Migranţi şi Itineranţi, Sanctuarul, amintire, prezenţă şi profeţie a Dumnezeului celui viu (8 mai 1999), 10.

lecturi: 12.